Sardinia partea 1. Introducere.

  Mi-am dorit sa vad Sardinia inca de pe cand Anthony Bourdain a facut, cu multi ani in urma, un episod din No Reservations acolo. Multe dintre calatoriile mele prin lume au fost inspirate de el. Si o sa mai fie, desi anul asta el a murit. Ce a lasat el in urma este o capodopera a calatoriilor, un monument de informatie pentru iubitorii de calatorii si de mancare traditionala din toata lumea. Episodul sardinian a fost fenomenal, m-am indragostit pe loc. Emisiunile lui erau reale si fara bullshit in ele, de aia am avut mereu incredere in ce spune. Si asa a fost.

  Am ales cea mai departe locatie posibila. Departe de turism. Acum avem copil mare si ne permitem sa calatorim cu totul altfel decat alte dati. Putem merge cu masina la plaje indepartate, putem sta mai tarziu seara, putem face multe lucruri pe care pana mai deunazi nu le puteam face. Apropo de masina, daca aveti rau de masina sau de miscare, nu mergeti in Sardinia. Insula e strabatuta de drumuri care au curbe de 180 sau patru mii de grade din cinci in cinci metri. Si intr-o parte e o rapa, o gaura, un 300 sau mai multi metri mai jos. M-a incercat mult de tot mersul cu masina pe acolo pentru ca mie imi e foarte frica de mersul pe serpentine. 

  Deasemenea nu recomand insula asta calatorilor cu copii mici. Pentru ca nu ai ce sa faci cu ei acolo, asta e insula de oameni mari, de copii mai mari care fac snorkeling si inoata, oameni mai maricei care apreciaza plajele si peisajele dincolo de mancatul de nisip si statul cu curu' in apa. As zice un peste 8-9 ani, cam asa, acolo nu exista "distractii" pentru copii, meniuri pentru copii, cam nimic pentru copii. In Sardinia vazuta de noi exista doar natura, apa calda si mult soare. Si o caldura infernala. Data viitoare o sa ma duc in primavara! Pentru ca da, simt ca o sa ma intorc in Sardinia... m-am indragostit.

  Peisajul este incredibil. Initial am crezut ca am aterizat pe Luna sau asa cum mi-as imagina eu Luna. Nu stiu de ce. Insula e o aglomeratie de dealuri, munti si stanci care se revarsa in mare. E un peisaj salbatic prin munti, e o liniste care pe mine una m-a relaxat total. Dar da, noi nu am mers in locuri turistice si aglomerate. Deloc. Si, cumva, in mod absolut fantastic, pe insula asta chiar poti sa faci asta. Adica drumurile nu ti se impreuneaza cu cele ale acelor turisti multi si galagiosi. Daca vrei sa nu auzi vorba de om o saptamana, poti face asta in Sardinia. Daca gazdele noastre nu erau acasa chiar nu auzeam pe nimeni o saptamana. Cate un caine care latra sau o pisica care cerseste de mancare... cam atat in satul unde am stat noi. 

  Ah, si ziua cu "fiesta", au avut ceva praznic local (nu Sf Maria, era altceva inainte cu cateva zile, sau o fi fost de antrenament). In ziua aia au inchis capatul de sat in care stateam, au intins mese mari pe strada si s-au pus pe treaba baietii. Toate babele din sat aliniate la masa regulamentar, asta dupa ce isi prestasera numarul de cruci pe metru patrat inainte, cu popa si tot ce trebuie. Cand i-am vazut la mesele alea ca de parastas am fost coplesita de ras traditie. Bai, deci astia chiar asa sunt, ca in filmele lui Bourdain! :))) Era pe bune! Si asta simti acolo, ca te intorci in timp, ca astia sunt, nimic nu se schimba, sus pe munte in Sardinia ar putea fi lejer anul 1500 doar ca au curent electric. Pana cand auzi ca dau drumul la muzica care suna extrem de similar cu slagarele anilor 80 :)))) Dar frumos, destul de incet, civilizat, nimeni n-a racnit si nu s-a dat in stamba. 

  Internetul mai usurel asa, nu prea era, flutura si reteaua noastra de pe telefon de ziceai ca-s chilotzii lu' mamaie pe catarg. De multe ori n-am avut semnal la telefon deloc deoarece na... locuiam la Cucuietzi. Dar tocmai retragerea asta totala de lume m-a fascinat. Ei nu-s italieni. Ei zic ca sunt sardinieni si uneori ii auzi vorbind pe limba lor si nu pricepi nimic. Ei se refera la Italia ca la "continent" as in Europa. Ei sunt ei, continentul e continent. Ei sunt departe de lumea "aia". Lumea aia exista in statiunile de pe malul marii, alea pline de turisti galagiosi cu pretentii stupide la masa de pranz. Lumea lor e alta. E una fixa de mii de ani, cu mancare buna, incredibila, transmisa din generatie in generatie de mii de ani. Cum ar zice Bourdain, e tot ce ti-ai putea dori de la Italia doar ca cu mult in plus :))))

  Colegul meu italian mi-a spus ca ei vad sardinienii cum vad englezii oamenii din Wales, adica "oieri prosti". E clar ca e tara oilor si a caprelor si e clar ca oamenii sunt extrem de simpli si de muncitori. Peste tot sunt ferme de fructe, legume sau animale, peste tot pe drum ai "frutti e verdura", corturi enorme cu fructe, legume, branzeturi, ulei de masline, oua, toate locale si multe bio. Preturile nu sunt mari deloc avand in vedere calitatea marfii. Cat despre "oier prost" pai nu stiu sa ma hotarasc acum daca nu cumva Sardinia i-a cam batut pe cei din Franta la meciul "branza". Si la calitate dar maaai ales la pret! Foarte ieftine branzeturile, am venit cu o valiza plina :))) In Franta mancarea e extrem de scumpa, in Sardinia mi s-a parut chiar ok. Carnea e foarte ieftina si extrem de gustoasa, am incercat pui, vita si carnati locali luate de la supermarket.

  Oamenii astia fac mancare cu pasiune. Pentru ca e o insula muntoasa au o mare parte din dieta formata din salamuri uscate, sunci gen prosciutto dar mai bune, mai gustoase. Multi le fac la ei acasa, fiecare agriturismo (pensiune locala care serveste si masa in tip meniu fix) isi face toate cele acolo din ce produce ferma respectiva. Rosiile care nu erau o specie de planta locala, au fost aduse acolo si va rog sa ma credeti ca le-a placut locul! Bune rau de tot! La fel si fructele. Ca in soarele ala cum ar putea sa nu se coaca? M-a copt pe mine pana la os. Caldura mare, moncher, mai ales dupa ce n-am mai simtit d-astea de 2 ani de cand am mers in Sudul Frantei. Acum am avut aer conditionat si obloane groase, a fost misto ca dormeam ca purceii in casa aia racorita si plina de bezna :))

  Ne-am plimbat intr-o saptamana nici mult dar nici putin, am vazut ce era de vazut asa ca "turist" intr-o prima faza. Vedeti, revin la ideea ca a fost doar o prima faza! :)))) Pentru mine un loc nu se poate vedea din prima cu totul. Se poate simti din prima si clar am simtit locul asta ca fiind ceva aparte, de la peisaje la lumina si liniste. Linistea aia. Era liniste pana si pe plaja. Dar da, noi am fost pe trei plaje dintre care una pustie si inca una care avea doar doi salvamari rataciti in rest nimic "amenajari". Prima la care am fost era d-aia turistica, utilata cu sezlonguri (vai cat le urasc!) si umbrele d-alea aliniate ca soldatii una langa alta.... dar mai incolo aveai kilometri de loc de stat ok ca oamenii. Apoi am mai cautat si am descoperit altele care nu contineau nici carciumi, nici sezlonguri si nici oameni unele dintre ele :)

  Asta mi se pare fantastic in Sardinia. Poti sa mergi acolo cred ca vreo zece ani la rand si n-o sa descoperi toate bucatile de plaja care exista. N-o sa urci toate dealurile si muntii si n-o sa apuci sa vezi toate satele cu strazi la unghi de 55 de grade si inguste de 1 metru juma'. E o insula mare, frumoasa, salbatica, linistita. M-a fascinat enorm. 

 Va continua. 

3 ani

  Ieri s-au implinit 3 ani de cand ne-am mutat in Anglia. M-am tot gandit ce as putea sa scriu, acum, la inceput de vacanta cand creierul mi s-a mai relaxat oleaca, am nimerit sa si dorm cateva nopti, a venit si racoarea mult asteptata. Ce sa va zic eu despre astia trei ani?

  Ma gandeam asa, care ar fi un cuvant, unul singur, care sa descrie ce simt eu despre noua noastra viata, despre tara asta si oamenii ei, despre sistem si tot ce am trait aici pana acum. Care ar fi cuvantul ala. Evident, cuvantul ala nu poate aparea decat in comparatie cu acele cuvinte care descriau viata mea de dinainte. Opozitia. Comparatia. Balanta. Ar fi mai multe cuvinte dar cel care imi apare cel mai puternic in minte cand ma gandesc la Anglia este "siguranta" cu intelesul de "protectie". Aici ma simt protejata.

  O sa mai subliniez o data, pentru toti cei care m-au injurat de-a lungul acestor trei ani cum ca as lua "benefituri" de la statul britanic: nu. Noi nu avem nici un fel de ajutor social de la stat in afara de alocatia copilului, in valoare de 82 de lire pe luna. Atat. Nu am cerut si nu ne-au trebuit, din fericire, nici un fel de alti bani in plus sau scutiri diverse. Protejat te simti pentru ca stii ca statul are grija de tine ca cetatean, prin tot ceea ce face. Imi simt familia protejata, imi simt copilul protejat in scoala in care merge, traiesc cu ideea ca daca cumva vom avea nevoie de spital, avem unde merge in siguranta. 

  Primaria face tot ce trebuie sa faca si serviciile ei merg. Politia, Pompierii, Armata si toti ceilalti oameni din sistem, au grija de cetateni. In schimb cetatenii isi platesc taxele si le acorda mult respect lucratorilor din sistem. Da, cetatenii ii si critica mult de tot pe cei de acolo, de sus. Ii critica pentru cel mai mic lucru care merge prost, pentru cea mai mica abatere, pentru cele mai hilare lucruri. De aia lucrurile merg. Pentru ca oamenii cer servicii de calitate iar cei care iau taxe pentru asta se dau peste cap sa le acorde asa cum trebuie. 

  Pentru toate astea eu ma simt protejata. Ma simt relaxata. Avem suficienti bani incat facturile nu reprezinta nici o problema, nimicurile gen "cu ce ne incalzim la iarna si cat o sa ne coste" nu exista. Cea mai mare cheltuiala lunara este chiria si este o cheltuiala considerabila pentru ca acum locuim la casa cu 3 dormitoare, curte maricica si garaj propriu. E normal sa fie asa. Strangem bani in ideea de a reusi la un moment dat sa ne cumparam ceva al nostru. 

  Pana una alta ne-am relaxat, am mers in vacante, ne-am cumparat tot ce ne-am dorit, n-am mai privit banii ca pe un bau-bau, n-am mai numarat fiecare penny dar nici nu am aruncat cu ei pe fereastra aiurea. Da, anul asta pot sa spun ca mi-am facut niste damblale majore, eu personal :))) Mi-am luat o masina de spalat foarte smechera, cu uscator. Si un mini-jacuzzi pentru gradina. Si da, astea doua achizitii chiar isi merita banii, in special in conditiile in care aici a fost cea mai calduroasa vara ever iar Mara a putut sa vina de la scoala in fiecare zi si sa se balaceasca dupa pofta inimii :) 

  Anul asta am muncit mult de tot, jobul meu nu e platit asa bine pentru ca nici aici functionarii publici nu au salarii mari, in schimb e un fel de job care te stoarce si fizic si psihic ca pe o soseta uda. Insa imi ofera avantajul major de a fi cu Mara zilnic cand termina scoala plus in vacante, lucru deloc de neglijat. Marius lucreaza practic 2 joburi in unul pentru ca are foarte multe ore pe zi. Urmeaza sa intre si el in concediu, sa ne odihnim cum trebuie si sa si plecam o saptamana in Sardinia, chestie pe care eu si Mara o asteptam cu mare bucurie. Se tot uita pe harta, isi face planuri, abia asteapta sa inoate intr-o mare calda, oceanul nostru i-a oferit o baie anul asta... a iesit de acolo vanata si zgaltzaind ca varga :)))) 

   Fiecare an imi aduce bucurii in plus, mereu ii descopar pe englezi ca a fi un soi de oameni de o caldura aparte, mereu ma bucur de ei si cum sunt ei de prietenosi, incet incet o sa imi fac si prieteni de pe aici. Pana una alta avem prietenii romani de care ne bucuram enorm, asa o chimie si o potriveala cu alti oameni n-am mai avut niciodata. Probabil conteaza mult si faptul ca am emigrat oarecum in acelasi timp si din aceleasi motive, nu din lipsa de bani ci din lipsa de civilizatie, nu pentru a ne cladi cocioabe in Romania cu bani trimisi de aici ci pentru a ne salva copiii de un sistem corupt. Pentru curatenie, civilizatie, relaxare, protectie. Pentru viitorul lor care azi ne spun cat de fericiti sunt aici. 

  Mara si acum ne multumeste ca am adus-o aici. Scoala de aici si tara asta i s-au potrivit ca o manusa. E relaxata, vesela, incantata de lume si viata, are prieteni, vede mereu lucruri noi si se bucura de viata asa cum ar trebui sa o faca orice copil. Fara stres. Fara sa-si vada parintii ca se chinuie, fara sa mai auda eternele frustrari si nervi oferite de Romania. Are spirit civic (eu am invatat-o si in Romania asta) si vorbeste despre Marea Britanie ca si cand este "tara ei"... si in mare masura asa este. Nu vrea sa mearga in vizita in Romania, singurul loc pe care si-l mai doreste de acolo este 2 Mai-ul pentru ca ala e singurul loc de unde are amintiri extrem de placute. 

  Ne intreaba lumea cand o sa mai mergem in vizita. Englezii se asteapta mereu ca noi sa fim migranti din astia sus-jos care merg de cateva ori pe an acolo. Se uimesc cand le zic ca n-am mai fost acolo de 3 ani si nici nu imi doresc sa merg. Dar ei nu au cum sa inteleaga. Mama vine la noi si ea este pentru mine, cea mai importanta chestie din tara aia. Da, sigur, as vrea sa ii vad si pe alti oameni care-mi sunt dragi... dar as prefera sa vina ei incoace :)))) Unii au si facut-o, spre marea mea bucurie. Pe altii ii astept. Am rabdare. 

  Cateodata Marius se mira ca a trecut "doar atata timp" de cand suntem aici pentru ca "parca suntem aici dintotdeauna". Asa e. Pare sa fie o viata in urma, pare ca nici n-a fost. Toata furia aia, tot stresul, toata frustrarea si toti nervii pe care mi-i faceam si daca doar ieseam pana la paine... totul pare departe, pare un vis urat. Aici e asa cum ar trebui sa fie. Oriunde. In 2018. Stiu, sunt oameni care viseaza sa schimbe Romania, sa o faca sa functioneze. Imi pare rau dar eu nu cred ca se poate asta si traind aici intelegi de fapt foarte clar ca n-o sa se poata niciodata asta. Sunt multe motivele. Iar timpul e prea scurt. Asta e realitatea. Lumea e mica, granitele nu mai exista... depinde doar de tine sa vrei ceva mai bun si sa fii suficient de adaptabil cat sa poti primi ceva mai bun cu bucurie. 

  3 ani mai tarziu ne este bine de tot. Nu ne puteam imagina acum trei ani cat de bine va fi. Ceea ce va dorim si voua!

  Pupaturi,

         Albuletzii

  

Ea cea vitează

  Maine e ultima zi de scoala. Au trecut trei ani de scoala pentru Mara si pe de o parte nu-mi vine sa cred, pe de alta parte parca a fost acum o viata, pe de-a treia parte parca acum cinci minute aterizam aici si peste o saptamana se fac de fapt trei ani de cand eu si puica asta am aterizat aici. Trei ani plini de bucurii, cea mai mare pentru mine fiind scoala. Ea si scoala. Dupa nenorocirile din Romania, dupa decizia de a emigra... dupa toate astea a venit valul de spaima. Daca n-o sa ii fie bine? Daca? DACA? 

  Acum trei ani pe vremea asta ma gandeam cu speranta maxima ca o sa fie ok, ca o sa ne fie bine, ca nu are cum sa ne fie mai rau ca acolo. Si asa era, doar ca in capul meu nu putea sa incapa cam cat de bine ii poate fi unui copil in sistemul britanic de invatamant. Am adus aici o fetita de 8 ani si jumatate speriata de scoala, frustrata dincolo de cuvinte de ideea de scoala si "lectii", o fetita care spunea obsesiv "eu sunt o proasta, eu nu stiu nimic, eu nu pot nimic, eu nu stiu matematica". Trei ani mai tarziu, maine, o sa iasa din scoala primara, in drum spre cea secundara, o fetita ceva mai mare, de 11 ani si aproape 4 luni care spune "eu POT sa fac orice, mami, eu am incredere in mine!" si "sa stii ca eu sunt foarte buna la engleza!" si "bineinteles ca ma descurc sa..."

  Acum cateva zile i-au dat si scorul de la SATS si a putut sa constate ca si statul britanic este de acord cu ea in privinta englezei, copila a rupt la ambele teste de engleza, a luat scor aproape perfect si a iesit si peste medie la cele de matematica. A fost cumva uimita dar nu asa tare ca mine care ma gandesc ca ea nu era aici acum trei ani si acum este eficienta in noua ei limba. Scrie si citeste in ambele, vorbeste foarte corect in amandoua, fara nici un accent evident dintr-una in cealalta. Englezii nu stiu ca nu s-a nascut aici, este incredibil cat de tare i-a placut limba asta si ce inclinatie a avut catre ea. Si are si catre alte limbi, e clar ca mintea ei merge in partea asta foarte tare. 

  Am plans? Nu asa mult ca alte dati dar da, am fost coplesita de ce a putut ea sa realizeze in astia trei ani de scoala primara. Acum a mers si a vizitat scoala secundara in doua zile de "tranzitie" si a fost atat de incantata incat imi tot zice ca aaaaabiaaaaaa asteapta sa ajunga acolo pe 3 septembrie. Asta ma copleseste, bucuria de a merge la scoala. Desi acum e foarte obosita, anul asta a fost infinit de greu si de lung iar ultimele doua luni au fost aici cu o canicula infernala, nu am mai vazut ploaie de mai mult de doua luni, nu avem aer conditionat nicaieri, practic ne taram de colo colo prin scoli ca curcile bete. Cu toate astea, in seara asta, dupa o zi intreaga in excursie cu scoala, a venit acasa si a zis ca ea totusi vrea sa mearga si la gratarul organizat de scoala pentru anul 6, absolventii. 

  Pana acum a zis ca nu vrea, ca nu ii trebuie, ca o sa fie prea obosita. Plus ca ea asa e, nu vrea chestii noi, nu prea vrea ea asa sa incerce lucruri. Ii e teama de multe chestii, chiar si de excursia de azi. Spune mereu "mi-e frica". Scoala de aici a invatat-o sa isi invinga frica asta absurda si sa incerce, sa mearga, sa descopere. Azi s-a dat in rollercoaster! Cred ca de aia ii era teama de excursie, stia ca contine si asa ceva dar nu o obliga nimeni sa se urce in ele. A ales sa faca asta, la unele s-a distrat, la unul s-a speriat nitel, dar a reusit singura sa treaca peste asta. Cu ajutorul adultilor din scoala a invatat sa faca lucrurile astea. 

  Eu stiu asta pentru ca ii vad pe oamenii astia cum ii incurajeaza sa faca absolut tot ce vor ei, cum le spun mereu ca nu sunt in pericol si ca nu i-ar pune cineva in pericol, cum le spun si ca e ok sa le fie teama si ca nu ii obliga nimeni sa nimic. Asa le-au spus si cand au dat examen... "tot ce trebuie sa faceti e sa faceti cat puteti voi de bine, sa va straduiti". Atat. Nu cere nimeni de la voi altceva. M-am bucurat enorm sa o vad ca se duce in seara asta pentru ca eu stiu ca cu ea nu merge cu "du-te, draga, ce-ai esti nebuna, mergi acolo cu colegii si disteaza-te, ce esti fraiera asa!". Nu. Ea trebuie lasata sa aleaga ea ce si cand poate sa faca. Scoala de aici asta i-a oferit. Libertatea de a alege. 

  Sunt mandra de ea, de efortul pe care l-a facut in astia trei ani, de incredibilul ei progres. Acum trei ani pe vremea asta nu stia engleza. Deloc. Azi stie doua limbi si muuuulte alte lucruri, incredibil de multe alte lucruri care nu se reduc la matematici superioare bagate pe gat la scoala primara. Lucruri despre lume, oameni, stiinte, viata, lucruri utile... de exemplu chestii legate de bani, de finante, lucruri legate de arte, dans, limbi straine (stie cuvinte in franceza, spaniola si italiana), milioane de chestii despre istoria britanica si oamenii care au populat-o. Urmeaza o noua etapa, una foarte puternica si interesanta, scoala secundara combinata cu adolescenta.

  Eu una sunt dincolo de nori de incantare si abia astept urmatorul pas din evolutia acestui pui de om pe care noi doi l-am creat. In seara asta, pe cand pleca la gratar, cele doua ipostaze: copila jucausa si viitoarea adolescenta :) 

fata lu' taxu cand vede aparatu'

o doamna :)))

Respiro

  Aseara, cand sa atipesc, m-am trezit brusc cu o lumina aprinsa in ochi. Dupa ce mi-am cules inima de pe pereti am zarit-o pe fi-mea la capul patului. Ochii sticlosi si obrajii rosii mi-au spus diagnosticul chiar inainte sa-mi desurubez dopurile din urechi si sa o aud cum clantzane voios din toti dintii. Facea febra. Am infofolit-o bine, i-am infipt un Nurofen in bot si apoi m-am pus pe asteptat.

  E mare acum si stie singura ce si cum, ma uit la ea ca incepe sa aibe o doza de stoicism cand se imbolnaveste, nu mai miorlaie ca un copil mic, isi ia singura medicamente diverse, stie ce are de facut. A trait niste probabil sute de febre, ma gandesc cum au zburat unsprezece ani si cam cate grade am numarat eu in anii astia. Termometrul a fost inutil, nu mai avea baterie, dar la mana stiu sigur cu precizie de sutime cat are. Se cheama mana de mama, combinata cu buzele apasate pe fruntea mica care dogoraste. 

  Asa ca azi stam acasa, m-am pomenit total din senin cu o zi libera si, ca o mama denaturata ce sunt, ma bucur de fiecare secunda :))) E aproape final de an scolar... ma rog, mai avem pana pe 25 iulie cand e prima zi de vacanta... si cu totii suntem cam rupti. Anul trecut eram noua, nu calarisem prea multe drumuri, a fost altceva. Anul asta ma simt stoarsa. Am avut o saptamana de vacanta acum doua saptamani dar n-am simtit ca ma apropii de vreo stare de odihna sau normalitate. Ma incurajeaza faptul ca nu sunt singura care se simte asa, si colegii imi confirma si profesorii prin scoli... suntem cu totii la capatul puterilor, nervilor si rabdarii. Evident ca si copiii sunt obositi si e si cald prin scoli, desi anul asta avem parte de o vara minunat de racoroasa cu intermitente de caldura, care pe mine una ma unge pe suflet. Adica racoarea! Ca in autobuze pe caldura este moartea.

  Azi dimineata i-am aprins chiar si semineul electric Marei ca sa se dezmorteasca nitel, mi-e tare teama sa nu vina ceva calduri dupa toata racoarea asta. Acum un an am avut vreo 40 de grade la soare cateva zile si a fost cumplit. Imi da sperante casa cea noua in care stam, pare sa fie nitel mai aerisita, mai repede racoribila decat precedenta. Avem si gradina de care se bucura copila si mai nou avem cea mai tare inventie din lume (dupa aerul conditionat si tampoanele OB!) si anume un jacuzzi de gradina, din ala cu apa calda si bulbuci. Mi-am implinit o dambla de-o viata si sunt extrem de fericita din cauza asta. De copil nu mai zic ca este in al noualea cer, raceala de acum i se trage de sambata cand s-a imbaiat cu prietenii ei timp de 2 ore cand afara erau 13 grade si un vant uragan :)))))

  Asa ca respiram nitel si pipaim copilul, mai un Nurofen, mai una, mai alta... Distractii de iunie. 

Pisoi bolnav la soare

De la Halep la PSD și înapoi prin pătrunjel

  Hai ca tavalira pesedistii astia patrunjelu' cu manifestatia lor. E drept, am avut o saptamana dubioasa, am tot cinismul la mine, cu fiecare secunda care trece ma simt mai putin "romanca" si mai mult extraterestru. 

  Asa, deci PSD i-a urcat pe unii cu forta in diverse mijloace motorizate si i-a dus la Bucuresti. Perfect. E ceva nou aici? Asa i-au dus si la vot si la multe altele. Problema e ca nu doar astia au facut asta. Nu doar ei. Si ceilalti au facut idem. Si o sa o faca mereu pentru ca intr-un stat vechi de o suta de ani dintre care 50 au fost de comunism, nu ai cum sa ai alte asteptari decat alea comuniste. Brucan saracu' era un optimist incurabil cand a zis ca o sa le ia douaj' de ani sa-si revina. Din ce sa-si revina? Din latinitate si balcanism? Sa fim seriosi! Coruptia e boala grea si nu face casa buna cu democratia. Ci cu tatuca Stalin. 

  Ce fac romanii care au mai ramas prin Romania azi? Pai ce sa faca, uite, fie se plimba cu autobuzele, fie mor prin spitale sau isi dau sufletelele mici prin scoli... fie merg la toaleta in fundul curtii... fie o ard hipstereste pe Fb racnindu-si amarul. Fie, si asta mi se pare culmea absurdului, sunt mandri ca-s romani din cauza ca Simona Halep a muncit o viata pe banii parintilor ei, prin alte tari, cu antrenori straini. Si a castigat. Si chiuie romanii. Ma rog, aia cativa care stiu ce-i aia tenis ca sincera sa fiu nu cred ca participantii la manifestatia de ieri stiu cine e Simona Halep si cu ce se ocupa ea. Ei stiu cine e Florin Salam, Gutza si altii, si nu e vina lor ca ii cunosc pe aia si ca maxima dorinta in viata e sa le bage bani in san pe la vreo nunta-cumetrie. Asta e "traditia romaneasca".

  Inainte sa fie aia au fost lautarii. Tot tigani si ei. Ca astia stiu sa cante. Unul dintre tiganii pe care i-am avut la scoala studia intens la 11 ani. Pian. Si acordeon. De unul singur. Visul lui era sa se faca "laotar da nuntzi". Stie ca acolo sunt banii dumneavoastra! Si ca la o adica, la cinci dimineata cand astepti potroacele, nu te mai stie nimeni ca te dai intelectual, cravata ti-ai aruncat-o de mult in farfuria cu sarmale "romanesti" despre care habar nu ai din ce tara provin, esti mandru ca esti romanas verde si la o adica poti sa chiui pe mese si la glasu' lu' Minune si la orice iti iese in cale, prune sa se faca anu' asta si suntem salvati!

  Dupa ce te stergi cu cravata pe la bot si ajungi inapoi acasa, bagi si un meci cu Halep de reveneala. Si te simti brusc asimilat cu ea. E a ta! You fucking own her! Daca ea e romanca si e buna si campioana, iar tu esti roman, pe cale de consecinta logica si tu esti bun si campion. Nu? Esti mandru ca esti roman, iote ce tari sunt romanii, iti vine sa strigi din mizeria in care traiesti. Esti si tu, putin Halep, nu?

  Fotbal nu mai ai, gimnastica s-a cam terminat si aia, Nadia Comaneci face reclama la margarina de douazeci de ani si ne explica cum e ea sanatoasa pentru copii... Ilie Nastase e un betziv arogant care incalca legea dar are prea multe pile ca sa fie condamnat, despre Tiriac nu suntem siguri cum plm si-a facut toti banii aia si de ce omoara mistretzi... Hagi e prea modest sa ni-l mai amintim dar asocierea cu Becali ne face sa credem diverse, Silviu Lung (nu stiu cata lume si-l mai aminteste pe portarul nationalei) a omorat niste oameni cu masina si a luat condamnare cu suspendare, Gica Popescu a iesit mai repede pentru ca a scris niste carti in puscarie unde trebuia sa stea 3 ani pentru transferuri ilegale... Da' e bine ca suntem tare mandri ca suntem romani...

  Si apoi ne ducem tot asa hipstereste, sa-i pozam pe aia care au fost adusi la miting ieri. Gen sa vedem cine sunt ei. Pai va spun eu cine sunt. Sunt aia care mor de foame si traiesc la limita subzistentei in tara europeana numita Romania in sfant an 2018. Sunt oi? Desigur. Au de ales? Precis nu. E simplu sa iti dai cu parerea ca sunt o suma de prosti care se lasa manipulati in timp ce-ti bei paharelul de prosecco la umbra pe o plaja din Grecia. Deh, ei e prosti, ei n-are ca tine pentru ca ie prosti si n-are scoala. De acord. Insa ignoranta nu e alegerea lor. Asa cum n-a fost alegerea lor pe ce areal geografic s-au intalnit acel spermatozoid si acel ovul din care s-au nascut. 

  Aia, prieteni, aia nu e o alegere. Ala e un ghinion total. Sau un noroc, dupa caz. Si, in afara de romanasii inflamati zilele astea, restul planetei nu prea da doi bani pe faptul ca Halep e romanca. Pentru ca oamenii nu vad asta, nu le pasa de asta, le pasa de sportul ala si o vad cum evolueaza ea in acest domeniu. Pasaportul nu conteaza. Nici certificatul de nastere. Sunt egale cu zero. Iar aia cu "vai, canta imnul Romaniei" este hilara in conditiile in care nici unii dintre noi nu stim blestematele de versuri ale numitului imn dincolo de primele doua versuri :)))

  Si facem misto de abominatia numita Viorica si de PSD si de Livache si de toti, radem mult pe Fb, meme-urile curg ca Dunarea. Pentru ca, exact ca de obicei, romanii nu au ce sa faca decat haz de necaz, ca atata pot ei. Furci, topoare? Eh, ne e prea lene pentru asta. Lasa mai bine mai luam un prosecco, mai vedem un meci cu Halep, ne mai stergem putinel cu cravatzica pe la botic... mai emigram, mai una, mai alta. Sanatosi sa fim! 

   

Săptămâni nebune

  Oioioioioiiii scaparam cu viata! In caz ca credeati ca am murit, ei bine, da, era sa ma omoare fii-mea cu disperarea care a apucat-o din cauza de teste Sats. Testarea este una la nivel national, cu subiecte de examen identice, doar in Anglia (in celelalte tari ale UK nu se da), o dau elevii de anul 2 (7 ani) si cei de anul 6 (11 ani) si este ca o statistica nationala pentru a masura "standardizat" nivelul copiilor din anul ala precum si progresul lor dintre anul 2 (final de Key Stage 1) si anul 6 (final de Key Stage 2). La anul 2 sunt fara timp si se pot da pe mai multe zile dar la anul 6 se dau in conditii de examen strict, cu subiectele aduse in scoala sigilate, cu ora inainte de examen, si deschise atunci. Testele s-au dat saptamana trecuta, de luni pana joi, ele nu inseamna mare lucru in marea economie a vietii de om scolar englezesc insa Mara a resimtit presiunea pusa de scoala asupra celor de anul 6. Ca deh, asa e ea, sensibila. Profesoara ei imi zicea zilele trecute ca e din cauza ca ea vrea mereu "sa faca bine"... i-am zis ca tare imi e teama ca e din cauza ca nu vrea carecumva sa "faca prost". Ar fi o chestie de semantica doar ca nu e. Asa ca saptamanile astea i-au scos la iveala toti monstrii formati in sufletul ei mic de cei doi ani de scoala romaneasca. 

  Desi i-am repetat de mii de ori ca nu se intampla nimic, orice ar face la aceste teste... nimic! In saptamana de dinainte s-a culcat seara de seara cu mantra "mami, mie mi-e fricaaaaaa"... iar lunea trecuta, la prima ora, era galbena. Albastra. Semafor. M-a anuntat senina ca ea crede ca o sa vomite. Am informat-o pe un ton cam neprietenos ca nu e cazul sa se apuce de vomitat ca avem treburi mai importante :))) M-a ucis cu spaima ei. M-a tocat marunt, marunt, ca pe ficatul pentru drobul de Paste...maruntel... Ba ma fugarea cu caietele prin casa sa facem matematici (ca ei de aia ii era teama, la engleza n-are apasari) ba urla ca ea nu mai vrea nimic si ca ea nu mai poate. Stai femeie, ca nu te-a pus nimeni sa faci nimic...

  Scoala i-a presat rau de tot. Motivul e unul pervers: singurul mod in care conteaza scorurile astea e pentru prestigiul scolii. Si cum aici nu se copiaza si nu se dau subiectele pe sub mana... well... astia micii tre' sa se descurce ca sa zic asa. Ceea ce, in lipsa de altceva, au si facut oamenii de 11 ani. Fiecare dupa puterile lor. Li s-a spus prin toate scolile, ca tot ce se asteapta de la ei este sa "do your best", chestie care era nitel hilara avand in vedere sutele de recapitulari din ultimele luni si toata presiunea pusa in carca lor. 

  Pentru mine a fost o experienta deosebita pentru a am fost translator la testele de matematica. La engleza nu au voie cu translator dar la matematica se pot traduce unele chestii. Asa ca am fost acolo in cele doua zile in care au avut ai mei examenele la matematica. Si pentru ca eu sunt translator, am avut voie DOAR EU, sa deschid subiectele cu o ora inainte de inceperea testului, ca sa le pot citi si traduce in capul din dotare, sa nu iar din timpul de examen al copilului daca nu stiam eu ceva! Deci am fost prima din scoala respectiva care am vazut subiectele, mi s-a parut ireal. Destul de ironica situatia, eu eram cu gandul la Mara in continuu si trebuia sa ma concentrez sa le tin astora emotiile in frau. A fost un amestec de emotii si senzatii si o placere sa vad profesorii cum se implica si cata grija au de copii. Subiectele au fost grele, mult mai grele decat imi imaginam eu ca vor fi. Sunt trei teste de matematica: aritmetica (50 de intrebari in 30 de minute), reasoning 1 (23 de intrebari in 40 de minute) si reasoning 2 (32 de intrebari in 40 de minute). Primele doua se dau intr-o zi, al doilea in a doua zi. 

  Alea de reasoning din ziua doi au fost cam rupere. Ziua doi de matematica fiind a patra de examene. Era greu de rezolvat si ca timp si ca greutate de a intelege toata logica care ti se cerea, in special de catre elevii EAL care o citesc in engleza, li se traduce (daca au noroc sa aibe translator) si apoi tre' sa priceapa ce vrea de la ei. Toate asta intr-un minut per problema! Nici cu aritmetica nu mi-a fost rusine, acolo timpul era si mai scurt si au fost o gramada de calcule de facut, multi nu au reusit sa termine testul in timpul dat. 

  Mara s-a descurcat ok, a fost destul de relaxata la ambele zile de engleza (prima de gramatica si spelling si a doua de reading si comprehension) iar zilele astea au facut la scoala si evalauarea Sat's pentru scriere in engleza, asta fiind ceva ce e corectat de profesorii din scoala, nu merge in afara scolii. A facut bine si la matematica, a reusit sa rezolve cu brio cele mai grele probleme (aici testele au problemele puse in caietul de testari progresiv, se incepe cu cele mai usoare, medii si la final ultimele sunt cele mai grele) si a gresit la unele mai usoare pentru ca nu a inteles ce vroiau de la ea. De aflat "scorul" il vom afla la final de iulie, nu ca ar mai conta ceva pana atunci.

  Acum e fericire pura. A scapat! Si da, a fost o experienta utila pentru ea, pana si ea zice asta. A vazut cum e sa dai un examen si mai ales a vazut ca nu se supara nimeni daca gresesti. Ca asa inveti. Mai ales ca ma-sa a fost acolo si a avut subiectele si am putut sa ii explic in ziua aia ce n-a stiut. S-a ofticat la cateva, a incercat si un "sunt o proasta" cu juma' de gura da' i-am taiat-o repede spunandu-i ca aici nu e Romania, aici nu zicem asa ceva dupa ce am trecut prin patru zile de examene cu brio! Mucles! :)))) In special cand ea a stiut sa le faca pe cele mai grele care erau de logica pura iar ea a invatat asta in scoala englezeasca. Pentru mine ca mama om, e total neimportant daca ea stie sa faca 8730 impartit la 97 cu capul in treizeci de secunde (ceea ce stia dar s-a incurcat in numere de m-a bufnit rasul cand mi-a zis ca "mi-au dat numerele pe langa!" :))) E perfect inutil. In ziua de azi avem calculatoare, e degeaba. Insa faptul ca a vazut niste chestii de logica de nivel inalt pentru varsta lor e o bucurie majora pentru mine ca om. Pentru ca aia e utila. Iar unele erau de te lasau masca prin simplitate dar complicaciune, ca sa zic asa. A venit de la al doilea test de reasoning si a zis ca "a fost usor dar foarte greu". Exact! Pentru ca erau de logica, de gandire clara. 

   Am reusit sa o fac sa rada in toate crizele de isterie  (ceea ce nu-mi imaginam ca mai pot face), a fost lipita de mine saptamanile astea mai ceva ca timbrul de scrisoare, mi-a zis inclusiv sa doooorm cu ea.... cand m-a auzit cu ce pofta rad a zis ca a glumit :))) Dupa prima zi era deja mult mai relaxata pentru ca a vazut ca stie ce i se cere acolo si ca nu e un capat de tara. E drept ca joi dimineata nu-i mai trebuia nimic, intrase in modul "sa ma lasati dracului in pace cu cacaturile astea", cand am iesit pe usa si i-am zis "succes" era sa imi traga una :)))) I-am citit gandul in privire!

  Cam mici sa duca patru zile de stres dar destul de mari incat sa fie responsabilizati binisor de o astfel de experienta. Cei care pot sa fie responsabilizati, ca erau destui carora li se rupea penisul cu zgomot, sincera sa fiu. Dar na, nu tre' sa fim toti destepti, mai tre' si muncitori necalificati pe lumea asta, nu se supara nimeni. Fiecare cu talentul lui in viata. Profesorii au avut si ei emotii destul de mari, au discutat tot timpul despre copiii cu probleme si s-au bucurat pentru fiecare dintre ei. Iar unii i-au uimit. Do your best! Atat.

  Dupa prima zi. Eu: cum a fost? Ea: a fost usooor! :)))

Spiridusa mea iubita

  

Bilant dupa un an de nebunie

  Azi se implineste un an de cand am inceput in mod oficial jobul asta absolut nebunesc care a ajuns sa-mi ocupe tot creierul si toate fortele posibile. Nu stiu cand a trecut un an dar nu stiu nici cum de n-am inebunit pana acum. Serios! Nu mi-am dorit niciodata sa lucrez cu copii. In afara de al meu si inca vreo patru-cinci, sincer nu prea imi plac ai altora, n-am nici o dorinta speciala de a socializa cu ei. De a ii invata ceva nici atat. :)))) Nu glumesc! Glumesc! E, pai ghinion, iaca! Asta s-a nimerit si ce era sa fac, am luat-o si am fugit cu ea in brate ca aia de la rugby cand prind intr-un final mingea si alearga ca bezmeticii de colo colo. 

  Am mers in anul asta la vreo 20 de scoli primare, secundare si nursery (crese), am cunoscut circa 50 de copii romani intre 2 ani si jumatate si 16 ani. Si multe sute mii de copii englezi si de alte multe natii. In momentul de fata am in grija mea directa 28 de copii intre 3 si 15 ani din 10 scoli. O clasa cum ar veni, doar ca e imprastiata prin zece scoli. Una dimineata, una dupa amiaza. Saptamanal. Intr-una dintre zile va trebui sa merg la trei scoli intr-o zi, tocmai ce am aflat asta si ma gandesc serios ca o sa lesin pe undeva printr-un autobuz intr-o buna zi :))) Nu prea dorm noaptea eficient deoarece toate gandurile si planurile sunt legate de unul, doi, trei sau paispe copii care au nevoi, varste si opinii diverse. 

  Cum a fost anul asta? Primul cuvant care imi vine in minte este "amuzant". Al doilea e "wtf-ce-ai-cautat-sa-iti-iei-asemenea-job-idioato-nu-te-ai-gandit-deloc-inainte?" Bai, m-am gandit dar m-am gandit ca o sa am de-a face cu na... oameni ca fi-mea gen :))). Credeti ca m-am gandit ca o sa cunosc mai multi tigani pardon ca inteleg ca nu mai e voie, concetateni de etnie rroma intr-un an decat am cunoscut in astialalti 38 de viata? Sau ca ma gandeam ca o sa intalnesc toate neamurile de copii de tzarani de la Utzutzoaia City, genul ala cu niste parinti de ti-e rusine sa declari ca esti de aceeasi natie cu ei? Si cu niste comportamente pe  masura! Ca sa nu mai zic de tzaranii care sunt "bucuresteni" si ajung pe aici... Si eu traiesc in bula mea cu oamenii mei civilizati, prietenii mei care stiu sa scrie si sa vorbeasca, etc... Nu mi-am imaginat cam care e nivelul intelectual al Romaniei de fapt. 

  Nope! Nu mi-am imaginat. Credeti ca mi-am imaginat vreodata ca o sa o cunosc pe fosta sotie a unui abuzator devenit criminal vestit din Romania zilelor noastre? Care s-a refugiat aici cu fata ei... E, pe dracu' pai cum sa-mi imaginez asa ceva? In noaptea dupa ce le-am cunoscut si femeia aia mi-a spus in detaliu povestea ei, n-am putut sa dorm! Dar ca o sa trebuiasca sa ma duc acasa la niste familii de rromi ca sa verific daca mint sau nu atunci cand ne zic noua ca n-au adus copiii la scoala din cauze de diverse? Englezoaica cu care merg, o cotzofana batrana si pornita pe emigranti teribil imi tot spune parerile ei si apoi imi zice "Alexandra, this is not ABOUT YOU, you know I LOVE YOU!" si dupa ce ma mai iubeste nitel isi varsa of-ul produs de d-astia :)))

  Nu mi-am imaginat nici de cate ori o sa plang in scoli. De mila unor copii, de mila unor parinti, de rusinea de a fi roman printre niste englezi care se dau peste cap sa ajute niste micuti romani si care sunt impiedicati tocmai de parintii lor. De frustrare. De faptul ca acesti copii cand ma cunosc in acel mediu devin imediat confidentii mei. Si imi spun. Imi spun ce pateau in Romania in scoli. 50 si ceva de copii. Din toate partile tarii, Bucuresti, orase mari, orase mici, sate. Nici macar unul n-a avut ceva BUN de zis despre scoala din care venea. UNUL! Saptamana asta am avut o familie noua, un baietel de 8 ani si sora lui de 14. 

  M-am bucurat enorm ca am putut sa fiu acolo in prima zi a baietelului la scoala. Situatia e una foarte frumoasa: la aceasta scoala a venit acum o directoare noua. Aceasta noua directoare a fost managera de incluziune de la scoala Marei atunci cand eu am aterizat cu fetita mea de 8 ani si jumatate aici. Ea ne-a asteptat la intrare in prima zi, ea a avut grija de noi, ea mi-a dat primul job la clasa cu Andrei. Ea a inteles cine sunt eu din prima zi in care m-a cunoscut. Mai mult, la aceasta scoala s-a mutat si profesoara Marei din acel an, femeia absolut minunata care a intampinat-o cu cea mai mare blandete pe Mara in scoala englezeasca. Deci acum ne-am intalnit toate trei si vorbeam despre baietelul asta aducandu-ne aminte de Mara in prima ei zi la scoala. Ziua in care aceste doua femei mi-au fost alaturi intr-un fel greu de descris. Ziua in care am lasat-o acolo plangand in hohote si am luat-o tzopaind de fericire. Ulterior ele mi-au devenit colege si mi-au explicat chestii. 

  Acum, directoarea a plasat prima lui zi in ziua cand stia ca sunt eu acolo, pentru ca femeia asta chiar stie ce face. Iar baietelul... de unde dimineata era alb ca hartia si nu nimerea sa vorbeasca in romana (engleza nu stie), spre final de zi radea cu mine, radea cu asistenta clasei care ii vorbea in engleza si ii desena tot felul de chestii si de cuvinte... In dimineata aia mama lui se sufoca de lacrimi in holul scolii. Il lasase acolo. Am luat-o in brate si i-am zis ca stiu prin ce trece si ca ii garantez ca la ora 3 o sa il ia razand. Si i-am zis exact ce mi-a zis si mie Wendy, acum proaspat directoare de scoala, acum trei ani: "ziua asta o sa fie cumplita pentru tine, stiu asta, azi n-o sa fii om, dar o sa vezi ca o sa fie bine!". Am trimis parintii acasa, am stat cu copilul, am mai fugarit nitel niste tigani pe la domiciliu si m-am intors la Wendy sa-i spun ca am dat vorbele ei mai departe.

  I-au dat si ei lacrimile, m-a luat in brate si mi-a zis ca-s minunata si ca de aia Mara e asa cum e. Lacrimi-fest, people! Lacrimi-fest, va zic! Asta era luni. Marti m-am intalnit iar cu familia cu pricina la scoala fetei mai mari. Mama era cu zambetul pana la urechi, fara nici o grija. Am luat-o in brate si i-am zis "ei, cum a fost, ti-am zis ca o sa fie bine, da?" Nu mai putea femeia de bucurie, mi-a zis tot ce i-a povestit baietelul acasa, omuletul a plecat de acolo plin de o fericire totala. Acelasi omulet pe care l-am intrebat dimineata cum era doamna din Romania si care mi-a raspuns "aaa, era asa, o doamna normala, doar ca tipa foarte, foarte mult la copii." Pentru ca deh, asta e o doamna normala. Din Bucuresti vin ei. 

  Azi e miercuri. Maine ma duc la baietelul care a crescut cu toaleta in fundul curtii. Ala de pupa faianta prin bai cand a ajuns aici. Si care nu vrea sa scrie litere si jur ca o sa ma bage in mormant. I-am zis joia trecuta "ma, tu o sa ma omori pe mine!" Fara sa ridice ochii din caiet a zis "tu sa nu mori ca io ce fac acilea fara tine?" :))))

  Vineri merg la fetitele mele iubite de la alta scoala de d-astia mici. Vinerea trecuta cand am ajuns acolo dupa amiaza, am intrat in cancelarie si m-am trezit ca striga la mine cineva. "Aleeeeex, you have to see this!" a strigat la mine doamna in etate care este teacher assistant la clasa fetitei care acum un an in mai avea nevoi logopedice uriase si pentru care eu am sculat in picioare tot sistemul englezesc de invatamant. 

  O cheama Alexandra, e mica cat un soarice si nu poate sa pronunte lucruri. Si nici sa inteleaga lucruri. Cand o auzi vorbind in romana... iti trebuie translator, coaie! Are nevoi speciale de logopedie si nevoi speciale de invatare. Asta stim acum pentru ca euuuuuu sunt nebunaaaaaa! Si am rasculat tot sistemul si le-am zis la toti pana cand au priceput si  pana cand au trimis toti specialistii si au evaluat-o. Dupa ce a primit ajutor in logopedie am mers cu sefa mea si am evaluat-o sa vedem daca ea poate invata cum trebuie. Nu putea, asa ca sefa mea le-a dat un dosar enorm de lucruri pe care le pot face ca sa o ajute. Acum poate sa citeasca! Vineri a putut sa SCRIE ea singura niste propozitii de spre o excursie pe care o facusera iar asistenta clasei, care a revenit in cancelarie cu caietul inapoi, o tipa de aproape 60 de ani, imi zicea "sunt asa de mandra de ea!" Eu i-am zis "voi sunteti eroine, tu si cu doamna profesoara, eu sunt asa de mandra de VOI!" A zis ca nuuu, Alexandra a facut munca! In conditiile in care femeile astea petrec ore si ore repetandu-i Alexandrei ce are de facut, repetandu-i un cuvant sau o litera.

  Azi, intr-o clasa cu oameni de 6 ani, doi indivizi de sex masculin discutau. 

 El1: this is a thiiiinking task!

 El2: yeaaah, a thinking task!

 El1: you reeeeallyyy need to think for this one! 

 El2: think deep!

 El1: from down deep down in your brain! it's a deep one! 

  I-a pus doamna sa faca 3 grupuri de cate 2! :)))))))

  Un an. Amuzant.  

Timpul

   De curand a facut 11 ani. Cand? Nu stiu. Intre timp. Pe de alta parte, nu imi aduc aminte prea bine ce insemna viata de dinainte de ea. Stiu sigur ca nu era asa de amuzanta, plina de bucurie, rasete, uimiri si intrebari. Aia stiu sigur. In rest... 11 ani de pui mic, asa cum numaram pe vremea cand ii numaram lunile de viata de pui mic. Care acum e mare. E maaaare si plina de opinii, chestie care mie una imi place de mor dar ma fac ca-s ofensata de cele mai multe ori :))))

  Imi plac femeile aprige si acum am una acilea. Care este si foarte amuzanta, deci doi in unu, bonus. La oferta. A inceput sa-l bata pe taxu la glume de mare angajament deci suntem bine de tot! Suntem inca in vacanta, in prima saptamana au fost la noi Gabi cu Bia, dragele noastre de o viata. Din nou... cum trec anii. Sunt prietena cu Gabriela de circa 16 ani iar Bia o sa faca 14 anul asta. E inalta cat mine, cand a intrat pe usa am constatat ca nu tre' sa mai aplec din cap ca sa o vad. Fuck! Cand s-a intamplat asta? Pai intre timp :)

  S-au jucat mult de tot impreuna in saptamana asta. Mai mult ca niciodata. Poate pentru ca acum diferenta de varsta dintre ele a inceput sa dispara complet. A fost o bucurie totala, nu stiu cand a trecut o saptamana si au trebui sa plece. Am plans. Am plans cu Mara in brate ca la concurs. Mna, imi venea sa plang si daca ma duceam pana la Buftea la ele si trebuia sa plec la Ploiesti, d-apoi acum :))))

  Acum s-a facut miercuri si eu tot bananai de nebuna, fac curat, inca mai gasesc chestii ne-puse la loc de la mutarea din decembrie, inca mai aranjez lucruri. Pentru ca trece timpul asa, aiurea, nu mai am cand sa le fac pe toate. Urmeaza probabil cea mai grea perioada pentru Mara deoarece in saptamana cu 14-17 mai o sa aibe maretul "examen" SATs, un test standardizat pe care il dau toti copiii de 11 ani aici. Patru zile de "examen", chestie care ma cam sperie pentru ca ea e deja foarte ingrijorata, cei de la scoala au pus presiune mare pe ei anul asta iar ei ii e teama. Singura mea grija e ca se imbolnaveste naibii de stres, ca asta e neam cu mine si nu duce prea bine :)))))

  Cam asta facem noi, ne agitam in miscare brauniana saptamana asta, copila a primit trotineta electrica de ziua ei asa ca se zumzaie in sus si in jos pe strada de sapte ori pe zi, s-a facut si cald afara asa ca acum miroase gandacii de prin gradina. Azi si-a tras sezlongul afara si a citit la soare, la un moment dat fugea de berleuza prin gradina pentru ca venise un bondar pe langa domnia sa :)))) Mda, cum ar zice Monk, natura e murdara iar fi-mea asa a considerat inca de la nastere. 

Frumoasa mea

Ea. Fata lu' taxu!

Ze tort productie io :))

Capre si baloane

Umm, da! Scara magarului.

Noi trei

EA. 11

  

Phonics sau cum se invata limba engleza in scoala britanica

  Tocmai m-am intors de la sedinta lunara de la primarie unde ni s-a tinut un training despre "phonics"sau chestia aia ultra dubioasa pe care o fac englezii cu copiii lor ca sa ii invete Limba Engleza aia academica. Din pacate nu stiu sa traduc in romana cuvantul "phonics", imi declar incompetenta, nu stiu daca pot sa zic fonetica pentru ca aia s-ar traduce ca "phonetics" si inseamna doar stiinta studierii sunetelor nu chestia asta complicata numita phonics care este de fapt o relatie predictibila intre grafeme si foneme si reprezinta sunetul limbajului in scris. Deci o sa ii zic phonics si voi astia care aveti copiii pe aici o sa intelegeti. 

  In decembrie cand am mers la evaluarea personala anuala a angajatilor, la final, sefa mea m-a intrebat ce mi-as dori eu de la ei. Doresc cursuri, traininguri? Cu ce mi-as dori sa ma imbunatatesc in jobul asta care cuprinde vreo sapte de fapt. Primul lucru care mi-a venit in cap a fost "phonics" pentru ca initial am fost complet pierduta in modul astora de a preda limba engleza. In mod normal nu eu trebuie sa le predau engleza sau phonics insa in viata reala sunt mii de momente in care trebuie sa le explici copiilor exact cu metodele pe care ei le au la clasa, logic, nu? I-am zis ca as vrea sa ma invete si pe mine cineva cum se invata engleza cand esti britanic pentru ca si eu sunt EAL si am invatat engleza la modul fotografic. Drept pentru care azi ne-au tinut training pentru asa ceva, cu o tipa care e experta la nivel national, ea locuieste aici in Portsmouth dar calatoreste prin toata tara invatandu-i pe cei din scoli cum sa faca cu treaba asta numita phonics.

  Am invatat, desigur, noi astia EAL si niste gramatica si ceva reguli, insa de la invatarea unei limbi la 4 ani (cand incepe aici scoala) sau chiar la 2 ani jumate (cand incepe aici nursery) pana la gramatica, oamenii astia mici de aici trebuie invatati cum sa pronunte nenorocirea de limba si cum sa o scrie, ea fiind o limba non-fonetica, nu se scrie asa cum se citeste, cum e cazul limbii romane. Limba romana are foarte putine exceptii de la regula, singurele care imi vin in cap acum la aceasta ora inaintata dupa acest semestru lung care s-a incheiat azi (insert vomitat de oboseala acilea!!!) sunt grupurile che, chi, ghe, ghi, ce, ci, ge, gi. Cred. Nu-s sigura, ca nu-s filolog, dar astea nu se citesc cum se scriu si trebuie sa le inveti pe derost si sa stii cum se citesc ele de fapt. Ca altfel il strigi pe Gheorghe un fel de Ghîeorghîe daca incerci sa citesti litera cu litera asa cum suna ele in alfabet.

  Ei bine, engleza e formata numa' din Gheorghe d-astia, practic. Mai mult, pentru fiecare regula de citire sau scriere exista minim o exceptie daca nu cumva niste zeci! Engleza este limba exceptiilor. Drept pentru care, prin 2010, din cauza ca s-a observat ca nu e prea bine cu scrisul si cititul copiilor, s-au facut niste studii si s-a introdus in primii ani de scoala (incepand cu nursery unde ei aterizeaza de la 2 ani jumate sau 3 plus) aceasta "phonics", o metoda de descompunere a limbii in cele mai mici particule de sunet. Pana atunci se studia Analytic Phonics adica descompunerea in bucati mai mari. Nu le pot zice silabe pentru ca nu-s tocmai silabe ci grupuri de litere care sunt intalnite uneori impreuna. 

  Asa s-a trecut la Syntetic Phonics, adica invatarea tuturor sunetelor, fonemelor, grafemelor, "diagraphs" si "triagraphs" si cum sunt ele folosite. Gen la 4 ani. Din nou, nu stiu daca in romana exista diagrafe si triagrafe dar eu o sa le zic asa ca sa nu ma doara mana de atata ph bagat in cuvinte. Care ph, apropo, e un diagraf, adica aceste doua litere formeaza sunetul f. Da? Hai ca nu e greu. Triagraf e ala din trei litere care formeaza un sunet, de exemplu "ing" formeaza un soi de ng zis din gat. Asadar un grafem poate avea una (l) doua (sh) sau trei (igh) litere. Care ele litere formeaza un sunet. Problema e ca acelasi grafem poate reprezenta mai mult decat un singur fonem, de exemplu daca am "me" citesc "MI" dar daca am "met" citesc "MEt". Da? Hai ca nu e greu. 

  Programul asta de invatare (Letters and Sounds Pathway) are 5 faze incepand cu 3 ani si terminand la 7 ani. Se porneste de la acele "nursery rhymes", poezioare pline de rime simple care se repeta la infinit pentru ca cei mici sa capete ceea ce se numeste "phonics awareness". Adica sa AUDA. Sa inteleaga ca unele cuvinte rimeaza si au ritm, sa auda sunete diverse, onomatopee, cantece. Dupa asta li se prezinta primele litere care aici sunt: s,a,t,p,i,n. Nu, nu se incepe cu A, Ana are mere, B "Batrana Bubulina bombane bibilicile" (am si acum caietul Marei din clasa 1!). Nu. Se incepe cu literele din care se pot forma cel mai usor cuvinte simple. Sat, pin, tap, sip, tip. 

  In engleza exista 26 de litere si 44 de foneme. Va las aici sunetele facute de litere si foneme asa cum sunt ele facute la scoala. Din astea se ajunge la 144 de moduri de a reprezenta sunetele in scris. Pe care copiii de acum trebuie sa le stie pana la finalul anului 1(varsta de 5 ani plus) cand se face Phonics Check. Daca ei nu trec testul, il repeta la finalul anului 2. Evident ca multi copii EAL ajunsi aici in perioada aia de varsta nu au cum sa treaca testul, de aia ar fi util ca parintii sa stie exact ce fac ei la scoala ca sa ii poata ajuta acasa. 

  Asa, dupa ce invata foneme, ceva diagrafe... pac li se trage covorul de sub picioare. Vin ingrozitoarele "split diagraphs". Adica astia de inventara engleza asta, cre' ca erau beti. Au tras din caciula doua litere si au zis aaa, pai "ae" face sunetul "e", da? Oooook. Dupa mult uiski d-ala, daca mai bagam noi o litera intre ele... ce-o sa fie? Pai o sa fie tot e! Ca asa vrea pulicica noastra. Sa le punem in cuvinte ca si cand le-am trage din caciula. Astfel, cuvantul "make" contine diagraful spart "ae", care se citeste ca e INAINTEA lui k. "Meic". Acel e este diagraful pentru "ae". Hai ca nu e greu.

  Ca sa le indice copiilor ce si cum, au inventat baietii metoda "carnati cu fasole". English breackfast, bre. Adica, iei un cuvant si incerci sa afli cate sunete are, da? Acu' stim (ca de cand scriu aici poate pricepuram) ca avem sunete de o litera, doua, trei si acele sunete sparte. E, pe alea de-s diagrafe si triagrafe, le subliniem cu o linie. Un carnat. La alea singure le tragem o boaba dedesubt. Fasolea. Si, uite asa, mai un carnat,  mai o fasole, invata copiii cum sa sparga cuvintele in cele mai mici sunete in asa fel incat sa invete sa citeasca si sa pronunte corect. Ei fac asta in fiecare zi incepand cu Reception Class pana in anul 2 (deci trei ani) cand se considera ca ar trebui sa stie cam toate diagrafele, triagrafele, sunetele si combinatiile, precum si o suma de ceea ce se cheama "common exception words". Adica alea exceptie, pe care ei, dupa atata phonics, ghici ce, o sa incerce sa le scrie dupa regula cu care i-ai futut atata la cap. Ghinion! La alea nu merge asa. De exemplu "his" pe care ei il scriu "hes" cand il aud... doooh!

  Profesorii au materiale nenumarate, majoritatea sunt disponibile online. Exista Twinkl, BBC Bitesize si alte site-uri unde puteti gasi materiale fun de lucrat cu copiii acasa. Exista si se lucreaza mult acum cu "sunetele ca activitate", Jolly Phonics, adica in loc de "alfabet" invatat ca o suma de semne abstracte, fiecarui semn i se asociaza o activitate fizica a unei actiuni care incepe cu litera aia. De exemplu pentru vvvv este sunetul de masina si imitatul de tinut de volan. Pentru W e un zgaltait din burta care indica "wobbly" adica ceva ce tremura, o burta grasa care se misca :) Copiii de cinci ani retin miscarile imediat si cand ii pui sa scrie w ei fac intai miscarea cu pricina si atunci isi amintesc litera care corespunde sunetului. Cat am ras cand am vazut asta prima data! Astia toti in clasa fluturand din maini si facand diverse chestii :)))))

  Ar mai fi multe de zis dar nu ma mai tin nici creierii nici mainile sa mai scriu. Cine are informatii mai multe poate interveni in comentarii, eu imi cer scuze pentru eventualele greseli, am incercat sa redau ce-am auzit azi, toata experienta mea de un an si ce ne-a dat doamna intr-un material special. Va las aici si "mat"-urile care se regasesc in fiecare clasa, pe fiecare masa, cele cu grafeme si foneme. Daca vine vreunul acasa si zice ceva de "pres" sa nu va speriati, sunt astea de engleza :) 

  

Când vii tu la mine...

 - Cand vii tu la mine ma simt mai cuminte, mi-a zis el uitandu-se in foaia pe care se straduia sa faca niste litere strambe care o tot luau razna ba in sus ba in josul liniilor trasate pe caiet.

 - De ce?

 - Pentru ca tu ma certi si atunci mi sî fașî rușini...

 - Pai si decat sa te cert nu mai bine nu mai bati tu copiii?

 - Da iei ma bati pi mini.

 - Ti-am zis sa nu ma mai minti ca nu iti merge, eu stiu tot ce faci tu cand nu sunt eu aici. 

 - Da... meditativ... e mai bini cand iești tu aici. 

  Are sapte ani, e blond si e cu un cap mai inalt decat toti piticii din scoala. E o scoala mica, cu clase doar pana la anul 2, 7 ani. El a aterizat aici acum circa o luna si jumatate dupa ce a stat o vreme la Londra si parintii au constatat ca la Londra viata e naspa si scoala nu prea prietenoasa cu noii veniti. Poate pentru ca-s prea multi. Imi zice cu tu pentru ca i-am spus ca ma cheama Alexandra, intr-o incercare disperata de a ma apropia de el si a-l determina sa nu se mai poarte ca un animal crescut in padure.

  A crescut intr-un sat din fundul judetului Bacau, intr-o familie tipica. Adica tipic de saraca lipita pamantului. Cand am fost chemata sa il vad prima data, toate profesoarele erau disperate de felul in care se purta. Pe langa ca maraia la copii, ca ii troznea si ii impingea cu fiecare ocazie, reusea sa le exaspereze pe doamne si cu dusul obsesiv la toaleta. L-am cunoscut, am dat mana cu el si l-am poftit intr-o camera sa stam de vorba. Mi-a povestit multe de tot, e foarte vorbaret si nativ foarte inteligent. L-am intrebat daca el la ei acasa aveau toaleta. A zis ca da. L-am intrebat daca toaleta era in casa sau afara si a zis ca nuuu in casa, era afara, in curte.

  Cum sa nu se tot duca el la baia cea colorata cu chiuvete si veceuri mici pentru copii? La baie e frumos. Se duce, intra, se uita in oglinda si isi face freza. Sta nitel si se uita in jur si apoi merge inapoi in clasa. De circa cincizeci de ori pe zi. Daca mai gasea cate un amarat prin baie ii repezea cate una asa, de control... sa fie! L-am luat la prelucrat, ba cu vorba buna, ba cu un ton din ala de mama suparata si-o privire pe masura. Cand il certi se face semafor, se uita intr-o parte si da din cap ca si cand ar zice "da mah, asa e, ce plm sa fac, am comis-o!"

  Azi cand m-a vazut a racnit un "bunaaaaaaa" de s-au spart geamurile. De multe ori, in timp ce profesoara vorbeste sau trebuie sa fie liniste, moldoveanu' incepe si canta, fluiera sau vorbeste singur de parca ar fi cu oile pe deal. A crescut cu o totala lipsa de reguli sau restrictii insa cu violenta in familie. Evident. Aici insa, cand ma-sa s-a prezentat batuta pe la scoala, au fost pusi imediat in evidenta serviciilor sociale. Ca deh, aici nu e Bacau. Aici toti oamenii se dau peste cap ca lui si familiei lui sa le fie bine. Ma lupt cu el de saptamani bune sa il invat cum sa se poarte in mediul scolar britanic. A evoluat mult de tot, ii e rusine de gura mea mare cu care il cert de cate ori aflu ca a lovit pe careva :)))

  Azi i-au pus in sala de mese sa vada un film. I-am zis ca ma duc la cealalta fetita pe care o am in scoala dar ca o sa fiu atenta la el sa stea linistit si sa se comporte civilizat. Cand m-am intors era gramada pe colegul de langa, cred ca incerca sa ii vare aluia sticla de apa intr-o ureche sau ceva. M-am dus repede la el si i-am tinut morala. Dupa care m-am mai intors de nu mai putin de 18 ori intr-o ora ca sa vad ce face si daca sta cum trebuie pe nenorocitul ala de scaun. S-a straduit. S-a straduit enorm de mult desi corpul lui pur si simplu avea alata opinie. Se foia, evident ca se plictisise pentru ca el nu intelegea filmul, dar na, scoala mai inseamna si sa stii sa stai potolit chiar si cand te plictisesti teribil. La un moment dat isi baga singur un deget in ochi. Nu stiu ce incerca sa faca, stiu doar ca am ras teribil.

  Saptamana trecuta scoala a chemat-o pe mama lui sa stea de vorba cu ea. Am mers si eu sa ii traduc pentru ca femeia evident ca nu stie engleza. S-a prezentat cu oarece intarziere si a inceput sa ne zica ca da, ea e de vina, ca l-a rasfatat. A urmat o discutie ireala in care doamnele englezoaice tot incercau sa-i laude copilul si sa ii arate si partea buna iar ea saraca ii tot dadea inainte ca "eu ii zic mereu sa fie cuminte". La intrebarea doamnelor: "spuneti-ne va putem ajuta cu ceva, orice?" s-a blocat. M-a intrebat "cum adica sa ma ajute" cu o moaca de m-a bufnit rasul. I-am zis ca nu se refera la spalat de vase sau ceva, ci la educatia copilului si in general la bunastarea lui emotionala si intelectuala. A ridicat din umeri si-a zis ca ea vrea doar sa ne multumeasca. 

- Acuma pleci?

- Plec, da. Vin la tine din nou, joia viitoare.

- Sa vii. Io te astept.

- O sa mai faci litere?

- Da' stii ca nu-mi place sa le fac!

- Pai ce-am vorbit noi doi?

- Da, stiu. O sa le fac. 

- Si? Mai ce?

- Si nu mai lovesc pe nimeni! O sa vezi... cand vii tu la mine, o sa vezi. 

  

Patru ani si jumatate mai tarziu, o alta salata

 Recomand calduros sa cititi si postul de acum 4 ani. Multumesc.

  Acum patru ani si jumatate Mara era clasa 0 la Scoala Nicolaie Titulescu din Ploiesti. Spre fericirea mea si a ei ea a avut in clasa zero o invatatoare fabuloasa, pe numele sau Doina Naie. Doamna, din pacate, s-a pensionat imediat in anul ce a urmat, domnia sa mai avea dreptul sa profeseze niste ani dupa varsta maxima insa din cauza subspeciei de directoare care o manca de pardon posterior, femeia cu mult talent intr-ale copiilor, a preferat sa renunte. In urma ei a venit madam Puie, adusa de subspecia sus numita. Asta ca o mica introducere in istoria acestei povestiri din viata mea cea mult prea plina de aventuri diverse.

  Doamna Naie era un fel de Mary Poppins in viata. Mary Poppins daca ea ar fi fost intr-o scoala. Pentru mine femeia asta a insemnat singura exceptie pe care am intalnit-o in invatamantul primar. Stiu ce facea la clasa pentru ca intram pe furis in scoala cu mult inainte sa se termine ora si ascultam la usa. Eram fascinata de felul in care le vorbea copiilor. Nicaieri, niciodata nu auzisem asa ceva. Invatatoare care le spune copiilor ca ii iubeste, la modul cel mai sincer, invatatoare care nu urla si nu ii pedepseste, nu ii umileste si nu ii face sa se simta "mici" ci din contra, mari, mari pana la cer. 

  In anul ala mi s-au cerut bani pentru "badigard" si "fondul scolii". Am refuzat sa dau banii astia. Motivul e simplu: banii mei erau undeva la Primarie, in sistem. Am platit toate taxele. Nu dau bani la fondul scolii. Directoarea mi-a "trimis vorba" sa ma duc eu sa o caut la ea in birou atunci cand a aflat ca eram singura care refuza. I-am "trimis vorba" inapoi ca daca vrea sa ma gaseasca, stie unde sa o faca: in fata clasei cand vin sa-mi aduc si iau copilul. Punct. Culmea, nu m-a mai cautat. 

  In ziua cand doamna Naie mi-a spus ca ar vrea sa faca o salata de fructe cu copiii, mi-a stat inima de bucurie. Era in dilema daca sa faca asta sau nu, ei erau patruzeci, ea una singura, mi-a zis ca si-ar dori sa faca asta pentru ei dar nu stie cum sa faca. Am sarit imediat si m-am oferit sa merg sa o ajut. Nu i-a venit sa creada. I-am spus ca eu o sa cumpar toate ingredientele si ca asta va fi "fondul scolii" oferit de mine. Iar nu i-a venit sa creada. Aproape ca i-au dat lacrimile si a zis "doamna, in aproape 40 de ani de cariera nici un parinte nu s-a oferit sa faca asta". Am ras. Ce era sa zic? Am mers, am cumparat, am facut si am bucurat copiii de sase ani. In comentariile postului am primit o tona de injuraturi, pe multe nu le-am publicat pentru ca nu-mi doresc sa ramana mizerie pe aici. 

  Azi am bucurat niste copii de 7 ani. Azi am facut toata dimineata salata greceasca la o scoala. Nu, azi n-am cumparat eu ingredientele. Aici asa e programa scolara si exista si buget pentru ea si din cauza ca nu-l fura nimeni pe el, bugetul, aici oamenii asta fac cu copiii la materia numita DT (design and technology) inca de la varste mici. Azi de dimineata am intrat in clasa si am vazut cum profesoara se aprinde la moaca "aaaaa, ce biiiine ca ai venit, nici nu mai stiam ce zi e azi dar ma bucur eeenorm ca esti aici"... dude, da' ce-am facut? Deja ma ingrijoram! Ca ulterior sa aflu ca teacher assistanta clasei lipsea iar era era singura cu 30 de infractori d-astia mici si ca trebuia sa faca cu ei... salata greceasca. 

  Ca parte din "topicul" semestrului, si anume Mediterana, tari, calatorii, mancare. Ajunsera oamenii la mancare si hop si salata greceasca. Am lesinat de ras mai ales pentru ca reteta era gresita, dar asta e alta poveste, nu au de unde sa stie englezii ce contine o salata greceasca. Am linistit-o pe femeie, mi-am scos ceasul si verigheta, m-am spalat pe mani si am preluat situatia. I-am organizat pe grupuri, le-am pregatit masa de lucru, profesoara le-a dat celor in asteptare activitati de facut si de lipit in caiete.

  Am petrecut 3 ore absolut fabuloase in care am ras, ne-am bucurat si ne-am mirat de copiii astia care taiau rosii, ardei, castraveti si branza feta. Unii dintre ei nu pusesera mana pe mancare cruda pana acum asa ca a fost foarte funny sa le vedem reactiile. Omuletii au fost super-mega-extra incantati sa poata taia lucruri si sa vada cum se amesteca si ce frumos arata o salata. Desi nu multi dintre ei mananca salata de obicei, unora li s-a facut chiar pofta! Copiii sunt atat de dornici sa umble cu mancarea, sa FACA mancare, eu sunt mereu extaziata de chestia asta. Trebuie doar sa le dai o sansa sa invete ce inseamna mancarea, cum sa o manevreze, cum sa o faca... toti isi doresc sa faca chestii de mancare care sa fie BUNE. Cred ca toti oamenii se nasc cu ideea de "sa facem mancare buna" dar mai cred ca depinde de parinti si de scoli care sa duca mai departe ceva ce a fost de mult o nevoie ancestrala iar azi ar trebui sa fie cunoastere, nutritie, inteligenta a hranei.

  Pentru ca nu, nu mancam ca sa traim. Aia e in puscarie. Nici nu traim ca sa mancam ca aia e la porci. Traim ca sa invatam cum si ce anume sa mancam in asa fel incat sa fim si sanatosi si fericiti atunci cand mancam. Mancarea este fericire iar copiii stiu cel mai bine asta. Inca de cand ne nastem, laptele mamei e dulce ca sa ne gadile la creier senzatia de fericire. Mancarea trebuie sa nu fie o corvoada, o munca naspa, un chin. Mancarea trebuie sa fie relaxare, bucurie, senzatie de bine si de bun, evolutie, invatare, adaptare, dexteritate, management al timpului si resurselor, curatenie pe parcurs ce gatesti. A gati eficient si bun inseamna toate astea si mult mai multe. A sti sa faci mancare, fie si o salata buna, inseamna multe. 

  Azi am lasat in scoala aia 30 de copii care mi-au racnit un multumesc frumos dupa ce statusem aplecata cu fiecare dintre ei sa le arat cum se taie o rosie cherry fara a se taia degetele din posesie. Le-am povestit despre bunicul meu grec, le-am pus muzica greceasca adevarata cu bouzouki, le-am spus si reteta adevarata de salata greceasca. Le-am explicat ce este feta si de ce ea, daca se cheama feta, nu poate fi decat din lapte de oaie si capra, ca asa e reteta. Profesoara clasei a zis ca s-a simtit "iluminata" :)))) Am ras. Am ras mult azi, am plecat de acolo dupa o dimineata plina de bucurie, cand am iesit afara era soare si cald de primavara. 

  Mi-am adus aminte azi de acea zi de acum patru ani si jumatate. Si de bucuria de atunci, cea care a fost oarecum sugrumata de cititorii mei de atunci... Bucuria de azi a fost dintr-o alta epoca, dintr-o alta sfera, cea a scolii care face asta pentru copiii ei, cea a oamenilor astora pentru care eu eram un strain dar care m-au ascultat si s-au minunat de informatiile cu care veneam eu in jurul acelor mese mici pline cu pitici care taiau de zor rosii, castraveti si branza feta. 

  O alta salata dintr-o alta viata. Am iesit din scoala in soarele de primavara, am respirat adanc si, inca o data, pentru a mia oara, m-am mirat ca sunt aici, ca mi se intampla toate astea, ca inca nu visez. In seara asta, ca in multe alte seri, Mara a zis ca-si face "platouas" cu de toate. Si s-a dus si si-a facut singura. A fiert oua, si-a taiat chestii, a spalat vase, si-a asternut farfuria. Dupa care a zis "Mie imi place mami, sa le pun asa, frumos, pe farfurie! Tu le cam arunci!" :))))) Well, ce sa zic, capra sare masa, iada sare casa! Si asa si trebuie!

Ze proud Masterchef :))))

Putine vorbe

  Scriu tot mai putin, stiu asta, primesc mesaje de la voi in fiecare zi. Unele sunt simpatice, gen ce mai faci, esti bine. Altele sunt de-a dreptul nesimtite, ca si cand m-ar fi castigat la zaruri sau ceva... ca de ce scriu rar si cum imi permit sa le fac LOR asta sau ceva :))))

  Multe din povestile mele de peste zi s-au mutat in contul meu cel inchis de FB, pentru ca nu le pot pune aici. Aici, din cate am vazut, sunt si foarte multi oameni nebuni. Acum lucrez cu copii, nu imi permit oameni nebuni prin preajma. Intru aici doar cat sa imi mai strig nitel fericirea noastra personala. Da, suntem bine, suntem foarte bine. Eh, am fost acum bolnava de-am zis ca dau coltzu' da' asta e ceva obisnuit pentru lucratorii din scoli. 

  Azi de dimineata m-am intalnit intr-o cancelarie cu doua colege de la Emas si am inceput toate trei sa tusim. RAU. La modul sinistru. Si din ce tuseam, radeam si din ce radeam evident ca tuseam mai tare. In ditai harmalaia asta a venit o tanti din biroul de langa sa ne intrebe daca suntem bine sau cheama o salvare. Da' ea saraca se hahaia si ea pentru ca ne hahaiam noi in timp ce behaiam ca trei etnice afectate :)))

  A fost zapada la Portsmouth, a fost si niste ger, aici nu s-a prea pomenit asa ceva... toti copiii s-au prezentat la scoala cu mucii la genunchi in secunda doi. Evident ca noi, astia care mergem pe la cate doua scoli pe zi, ne-am captusit misto de tot, cu tot ce era la indemana :)))) Eu una am crezut ca mor de miercuri incoace. Nici azi n-am fost prea bine desi joi si vineri le-am stat acasa... ieri si azi am umblat ca o oaie capie si toti cei care ma stiau prin scoli erau la modul: ummmm, tu ar trebui sa fii aici la HALUL in care arati? Vai, dar multumesc frumos! :))) Nuuuuuuuu, dar esti sigura ca mai si ajungi acasa intreaga? Nu stiu, vedem noi... Si fix asa ma simt, nefunctionala.

  Iar maine am un assessment cu una din sefele mele, trebuie sa decidem daca o fetita este ok sau nu. Norocul e ca e o scoala de langa noi asa ca o sa am timp sa imi gasesc toti mucii, creierii si tusea pana cand ajung la fata locului. Acolo o sa ma tin vartoasa! 

Cifre si vorbe

  Acum fix un an, pe 6 martie, intr-o luni, aplicam pentru jobul asta de asistent bilingv la Primarie. In duminica de dinainte gasisem jobul pe care il urmaream de mult. Luni mi-am facut curaj si am aplicat. A durat cam o luna sa merg la interviu si inca o luna pana sa incep. A trecut un an. In anul asta am vazut niste zeci de copii romani, vreo 15 scoli primare si secundare, mii de copii in total. 

  In anul de dinainte vazusem o scoala in amanunt, pe cea a Marei. Cu doar 400 de copii, doar cativa romani acolo, ii numaram pe degetele de la o mana, noi locuim intr-o zona cu putini emigranti. Am vazut si trait multe, am vazut multi copii care se straduiesc, destui care reusesc, foarte multi care nu pot face fata schimbarii de tara, limba si obiceiuri. Ca deh, daca mami plange dupa leustean si spune mereu ca aici e naspa, ca aici scoala e de cacat, ca aici nu gasesti nimic bun de mancare, de facut sau de trait, e cam greu ca acel copil sa fie cu adevarat fericit.  

 Azi, la un an de cand mi-au tremurat mainile pe tastatura pe cand povesteam despre mine unor oameni de la Primarie intr-o scrisoare... azi mi-au tremurat mainile cand am deschis ultimul ei raport scolar. Acum un an nu-mi pasa de d-astea, aveam impresia ca nu conteaza prea mult ce se intampla la finalul anului 6. Acum un an nu traisem si nu vazusem si nu aveam in cap toate imaginile pe care le am azi. Imagini din unele scoli secundare in care politica este ca elevii EAL (English as an additional language) veniti acum sau acum cativa ani aici, sunt aruncati in cele mai de jos grupuri de studiu. Acele grupuri de studiu cu oamenii care au cele mai cumplite probleme de comportament (eu am vazut doua scoli secundare cu grupuri din astea). Cele in care profesorii nu pot preda nimic in orele alea. Cele in care am fost scosi afara din clasa de urgenta pentru ca un individ de 12 ani arunca cu scaune dupa noi. Scene din astea am vazut si in scolile primare... si acum stiu unde vor ajunge oamenii aia, si anume in aceste grupuri de studiu din secundare :))

  Pentru ca Mara a venit aici de doar 2 ani si jumatate, ea este inca incadrata ca EAL. O sa mai dureze niste ani pana cand nu va mai avea aceasta incadrare. Circa sapte-zece in total de cand a aterizat aici fara limba engleza, asta zic studiile si din cate inteleg, asta zic si noile grile de evaluare a elevilor EAL. Pentru ca si aici regulile se modifica de la an la an. Acum un an nu stiam detaliile. Nu vazusem ne-vazutele. Nu intelesesem sistemul in amanunt. Acum imi era cumva pentru ca raportul asta conteaza mult, impreuna cu rezultatele de la SATs-ul din mai. O examinare nationala la matematica si engleza. Nu poti sa "pici" la SATs. Vei merge mai departe la scoala secundara. Dar daca ai scor sub asteptarile varstei (aici asa se cheama, sub asteptarile varstei, in asteptarile varstei si peste asteptarile varstei), ai scor prost si de la scoala de unde vii si mai esti si EAL pe deasupra... risti sa aterizezi prost rau in scoala urmatoare. Iar eu acum am vazut ce e aia prost! :)))) 

  Asa, deci a venit raportul. O sa va zic doar ca am plans cu sughituri si nu de tristete. Copila asta, aterizata aici acum doi ani si jumatate, are toate cele peste asteptarile varstei. Si scoruri maxime pentru eforturile depuse. Ma uitam pe hartiile alea si mi se parea ireal, a avut si anul trecut o parte din ele dar acum sunt toate. Dincolo de cifre, au fost cuvintele. Cuvintele profesoarei ei de anul asta despre ea, mititica noastra iubita care iata, acum este ca un fel de om mare. Si da, am plans de fericire. Ea nu intelegea de ce, i-am dat sa citeasca si a plans si ea de fericire. Se simte iubita si apreciata de oamenii care o invata zilnic lucruri. Iar asta nu e putin lucru. 

Fara titlu

   O gramada de probleme vi se pare ca aveti, nu? Ei bine NU!

  Mixy le are pe ele, problemele. Ea e tot asa ca un fel de om din asta femeiesc cum ar veni. Da, e o femeie, in carne si  oase. Are si ea un blog unde cu onor' ne distreaza de niste ani in ciuda faptului ca viata ei n-a fost deloc usoara. Pentru ca infectul cu care a indraznit sa faca un copil o terorizeaza de vreo douazeci de ani mai light asa, acu' pe final, in ultimele doua luni s-a lasat cu sechestrare aproape. Stau si incerc sa inteleg, sa o ajut, sa o ascult. Stau si ma uit cum trece timpul pana cand ea o sa primeasca un ordin de interdictie pentru animal. Vorbesc cu fata ei, care desi acum e majora ea tot un copil e. Si eu stiu asta. E un copil in tara aia plina de femei abuzate.

  Ordinul de restrictie, in tara numita Romania nu are nici o valoare, sa fim seriosi. Ea a mers acum la Politie si domnii de acolo s-au declarat inspaimantati cand au vazut un filmulet cu individul care o hartuieste. HA! Mor sute de femei anual cu ordinul de restrictie in mana. Ea acum e la adapost pentru o vreme. Dar ce o sa urmeze? Ce se va intampla? Cine pune umarul sa o ajute? Ca mie imi place si cu campanii d-astea cu bloggerite care mor de spaima alaptatului, si de spaima multor lucruri absolut benigne. E bine si cu d-alea. Realitatea statistica spune ca odata la 30 de secunde o femeie e batuta in Romania. Si astea sunt doar alea care DECLARA! 

  Va las aici povestea ei din secunda in care a decis sa vorbeasca: 

https://www.facebook.com/mixy.ro/posts/1540737439378545

http://mixy.ro/2018/02/16/dupa-violenta-1/

http://mixy.ro/2018/02/17/dupa-violenta-2/

http://mixy.ro/2018/02/18/dupa-violenta-3/

http://mixy.ro/2018/02/18/dupa-violenta-4/

http://mixy.ro/2018/02/18/dupa-violenta-5/

http://mixy.ro/2018/02/19/dupa-violenta-6/

http://mixy.ro/2018/02/19/dupa-violenta-7/

http://mixy.ro/2018/02/19/dupa-violenta-8/

http://mixy.ro/2018/02/19/dupa-violenta-9/

  Este extrem de greu, ca victima, sa iti faci curajul sa vorbesti despre asta. Multe dintre femeile care mor omorate de psihopati din astia nu spun nimanui prin ce trec. Majoritatea femeilor batute din Romania nu apeleaza nici macar o data la politie. Pentru ca politia nu face nimic. "Traditia" zice ca barbatul are voie sa isi bata partenera. Lege? Legea nu exista. Mor sute de femei anual cu ordinul de restrictie in mana. 

  Cititi, dati mai departe. Sunt sute de femei care mor cu legea in mana.