Cifre si vorbe

  Acum fix un an, pe 6 martie, intr-o luni, aplicam pentru jobul asta de asistent bilingv la Primarie. In duminica de dinainte gasisem jobul pe care il urmaream de mult. Luni mi-am facut curaj si am aplicat. A durat cam o luna sa merg la interviu si inca o luna pana sa incep. A trecut un an. In anul asta am vazut niste zeci de copii romani, vreo 15 scoli primare si secundare, mii de copii in total. 

  In anul de dinainte vazusem o scoala in amanunt, pe cea a Marei. Cu doar 400 de copii, doar cativa romani acolo, ii numaram pe degetele de la o mana, noi locuim intr-o zona cu putini emigranti. Am vazut si trait multe, am vazut multi copii care se straduiesc, destui care reusesc, foarte multi care nu pot face fata schimbarii de tara, limba si obiceiuri. Ca deh, daca mami plange dupa leustean si spune mereu ca aici e naspa, ca aici scoala e de cacat, ca aici nu gasesti nimic bun de mancare, de facut sau de trait, e cam greu ca acel copil sa fie cu adevarat fericit.  

 Azi, la un an de cand mi-au tremurat mainile pe tastatura pe cand povesteam despre mine unor oameni de la Primarie intr-o scrisoare... azi mi-au tremurat mainile cand am deschis ultimul ei raport scolar. Acum un an nu-mi pasa de d-astea, aveam impresia ca nu conteaza prea mult ce se intampla la finalul anului 6. Acum un an nu traisem si nu vazusem si nu aveam in cap toate imaginile pe care le am azi. Imagini din unele scoli secundare in care politica este ca elevii EAL (English as an additional language) veniti acum sau acum cativa ani aici, sunt aruncati in cele mai de jos grupuri de studiu. Acele grupuri de studiu cu oamenii care au cele mai cumplite probleme de comportament (eu am vazut doua scoli secundare cu grupuri din astea). Cele in care profesorii nu pot preda nimic in orele alea. Cele in care am fost scosi afara din clasa de urgenta pentru ca un individ de 12 ani arunca cu scaune dupa noi. Scene din astea am vazut si in scolile primare... si acum stiu unde vor ajunge oamenii aia, si anume in aceste grupuri de studiu din secundare :))

  Pentru ca Mara a venit aici de doar 2 ani si jumatate, ea este inca incadrata ca EAL. O sa mai dureze niste ani pana cand nu va mai avea aceasta incadrare. Circa sapte-zece in total de cand a aterizat aici fara limba engleza, asta zic studiile si din cate inteleg, asta zic si noile grile de evaluare a elevilor EAL. Pentru ca si aici regulile se modifica de la an la an. Acum un an nu stiam detaliile. Nu vazusem ne-vazutele. Nu intelesesem sistemul in amanunt. Acum imi era cumva pentru ca raportul asta conteaza mult, impreuna cu rezultatele de la SATs-ul din mai. O examinare nationala la matematica si engleza. Nu poti sa "pici" la SATs. Vei merge mai departe la scoala secundara. Dar daca ai scor sub asteptarile varstei (aici asa se cheama, sub asteptarile varstei, in asteptarile varstei si peste asteptarile varstei), ai scor prost si de la scoala de unde vii si mai esti si EAL pe deasupra... risti sa aterizezi prost rau in scoala urmatoare. Iar eu acum am vazut ce e aia prost! :)))) 

  Asa, deci a venit raportul. O sa va zic doar ca am plans cu sughituri si nu de tristete. Copila asta, aterizata aici acum doi ani si jumatate, are toate cele peste asteptarile varstei. Si scoruri maxime pentru eforturile depuse. Ma uitam pe hartiile alea si mi se parea ireal, a avut si anul trecut o parte din ele dar acum sunt toate. Dincolo de cifre, au fost cuvintele. Cuvintele profesoarei ei de anul asta despre ea, mititica noastra iubita care iata, acum este ca un fel de om mare. Si da, am plans de fericire. Ea nu intelegea de ce, i-am dat sa citeasca si a plans si ea de fericire. Se simte iubita si apreciata de oamenii care o invata zilnic lucruri. Iar asta nu e putin lucru.