Sardinia partea 1. Introducere.

  Mi-am dorit sa vad Sardinia inca de pe cand Anthony Bourdain a facut, cu multi ani in urma, un episod din No Reservations acolo. Multe dintre calatoriile mele prin lume au fost inspirate de el. Si o sa mai fie, desi anul asta el a murit. Ce a lasat el in urma este o capodopera a calatoriilor, un monument de informatie pentru iubitorii de calatorii si de mancare traditionala din toata lumea. Episodul sardinian a fost fenomenal, m-am indragostit pe loc. Emisiunile lui erau reale si fara bullshit in ele, de aia am avut mereu incredere in ce spune. Si asa a fost.

  Am ales cea mai departe locatie posibila. Departe de turism. Acum avem copil mare si ne permitem sa calatorim cu totul altfel decat alte dati. Putem merge cu masina la plaje indepartate, putem sta mai tarziu seara, putem face multe lucruri pe care pana mai deunazi nu le puteam face. Apropo de masina, daca aveti rau de masina sau de miscare, nu mergeti in Sardinia. Insula e strabatuta de drumuri care au curbe de 180 sau patru mii de grade din cinci in cinci metri. Si intr-o parte e o rapa, o gaura, un 300 sau mai multi metri mai jos. M-a incercat mult de tot mersul cu masina pe acolo pentru ca mie imi e foarte frica de mersul pe serpentine. 

  Deasemenea nu recomand insula asta calatorilor cu copii mici. Pentru ca nu ai ce sa faci cu ei acolo, asta e insula de oameni mari, de copii mai mari care fac snorkeling si inoata, oameni mai maricei care apreciaza plajele si peisajele dincolo de mancatul de nisip si statul cu curu' in apa. As zice un peste 8-9 ani, cam asa, acolo nu exista "distractii" pentru copii, meniuri pentru copii, cam nimic pentru copii. In Sardinia vazuta de noi exista doar natura, apa calda si mult soare. Si o caldura infernala. Data viitoare o sa ma duc in primavara! Pentru ca da, simt ca o sa ma intorc in Sardinia... m-am indragostit.

  Peisajul este incredibil. Initial am crezut ca am aterizat pe Luna sau asa cum mi-as imagina eu Luna. Nu stiu de ce. Insula e o aglomeratie de dealuri, munti si stanci care se revarsa in mare. E un peisaj salbatic prin munti, e o liniste care pe mine una m-a relaxat total. Dar da, noi nu am mers in locuri turistice si aglomerate. Deloc. Si, cumva, in mod absolut fantastic, pe insula asta chiar poti sa faci asta. Adica drumurile nu ti se impreuneaza cu cele ale acelor turisti multi si galagiosi. Daca vrei sa nu auzi vorba de om o saptamana, poti face asta in Sardinia. Daca gazdele noastre nu erau acasa chiar nu auzeam pe nimeni o saptamana. Cate un caine care latra sau o pisica care cerseste de mancare... cam atat in satul unde am stat noi. 

  Ah, si ziua cu "fiesta", au avut ceva praznic local (nu Sf Maria, era altceva inainte cu cateva zile, sau o fi fost de antrenament). In ziua aia au inchis capatul de sat in care stateam, au intins mese mari pe strada si s-au pus pe treaba baietii. Toate babele din sat aliniate la masa regulamentar, asta dupa ce isi prestasera numarul de cruci pe metru patrat inainte, cu popa si tot ce trebuie. Cand i-am vazut la mesele alea ca de parastas am fost coplesita de ras traditie. Bai, deci astia chiar asa sunt, ca in filmele lui Bourdain! :))) Era pe bune! Si asta simti acolo, ca te intorci in timp, ca astia sunt, nimic nu se schimba, sus pe munte in Sardinia ar putea fi lejer anul 1500 doar ca au curent electric. Pana cand auzi ca dau drumul la muzica care suna extrem de similar cu slagarele anilor 80 :)))) Dar frumos, destul de incet, civilizat, nimeni n-a racnit si nu s-a dat in stamba. 

  Internetul mai usurel asa, nu prea era, flutura si reteaua noastra de pe telefon de ziceai ca-s chilotzii lu' mamaie pe catarg. De multe ori n-am avut semnal la telefon deloc deoarece na... locuiam la Cucuietzi. Dar tocmai retragerea asta totala de lume m-a fascinat. Ei nu-s italieni. Ei zic ca sunt sardinieni si uneori ii auzi vorbind pe limba lor si nu pricepi nimic. Ei se refera la Italia ca la "continent" as in Europa. Ei sunt ei, continentul e continent. Ei sunt departe de lumea "aia". Lumea aia exista in statiunile de pe malul marii, alea pline de turisti galagiosi cu pretentii stupide la masa de pranz. Lumea lor e alta. E una fixa de mii de ani, cu mancare buna, incredibila, transmisa din generatie in generatie de mii de ani. Cum ar zice Bourdain, e tot ce ti-ai putea dori de la Italia doar ca cu mult in plus :))))

  Colegul meu italian mi-a spus ca ei vad sardinienii cum vad englezii oamenii din Wales, adica "oieri prosti". E clar ca e tara oilor si a caprelor si e clar ca oamenii sunt extrem de simpli si de muncitori. Peste tot sunt ferme de fructe, legume sau animale, peste tot pe drum ai "frutti e verdura", corturi enorme cu fructe, legume, branzeturi, ulei de masline, oua, toate locale si multe bio. Preturile nu sunt mari deloc avand in vedere calitatea marfii. Cat despre "oier prost" pai nu stiu sa ma hotarasc acum daca nu cumva Sardinia i-a cam batut pe cei din Franta la meciul "branza". Si la calitate dar maaai ales la pret! Foarte ieftine branzeturile, am venit cu o valiza plina :))) In Franta mancarea e extrem de scumpa, in Sardinia mi s-a parut chiar ok. Carnea e foarte ieftina si extrem de gustoasa, am incercat pui, vita si carnati locali luate de la supermarket.

  Oamenii astia fac mancare cu pasiune. Pentru ca e o insula muntoasa au o mare parte din dieta formata din salamuri uscate, sunci gen prosciutto dar mai bune, mai gustoase. Multi le fac la ei acasa, fiecare agriturismo (pensiune locala care serveste si masa in tip meniu fix) isi face toate cele acolo din ce produce ferma respectiva. Rosiile care nu erau o specie de planta locala, au fost aduse acolo si va rog sa ma credeti ca le-a placut locul! Bune rau de tot! La fel si fructele. Ca in soarele ala cum ar putea sa nu se coaca? M-a copt pe mine pana la os. Caldura mare, moncher, mai ales dupa ce n-am mai simtit d-astea de 2 ani de cand am mers in Sudul Frantei. Acum am avut aer conditionat si obloane groase, a fost misto ca dormeam ca purceii in casa aia racorita si plina de bezna :))

  Ne-am plimbat intr-o saptamana nici mult dar nici putin, am vazut ce era de vazut asa ca "turist" intr-o prima faza. Vedeti, revin la ideea ca a fost doar o prima faza! :)))) Pentru mine un loc nu se poate vedea din prima cu totul. Se poate simti din prima si clar am simtit locul asta ca fiind ceva aparte, de la peisaje la lumina si liniste. Linistea aia. Era liniste pana si pe plaja. Dar da, noi am fost pe trei plaje dintre care una pustie si inca una care avea doar doi salvamari rataciti in rest nimic "amenajari". Prima la care am fost era d-aia turistica, utilata cu sezlonguri (vai cat le urasc!) si umbrele d-alea aliniate ca soldatii una langa alta.... dar mai incolo aveai kilometri de loc de stat ok ca oamenii. Apoi am mai cautat si am descoperit altele care nu contineau nici carciumi, nici sezlonguri si nici oameni unele dintre ele :)

  Asta mi se pare fantastic in Sardinia. Poti sa mergi acolo cred ca vreo zece ani la rand si n-o sa descoperi toate bucatile de plaja care exista. N-o sa urci toate dealurile si muntii si n-o sa apuci sa vezi toate satele cu strazi la unghi de 55 de grade si inguste de 1 metru juma'. E o insula mare, frumoasa, salbatica, linistita. M-a fascinat enorm. 

 Va continua.