Un an acasă

  A trecut un an. Pe de o parte nu stiu cand, parca ieri venea George sa ne ia de la Ploiesti sa ne duca la aeroport. Dupa zile de nesomn, caldura, telefoane de la reporteri si alte prostii... cand l-am vazut urcand pe culoarul blocului... am rasuflat un pic. Nu stiu nici azi cum a reusit sa coboare valiza aia pana jos :)))

  Pana la aeroport am ras. Simteam ca nu pot sa respir de emotii, asa ca am ras. Era cald, infiorator de cald. Cand ne-am dat jos la Otopeni m-a luat cu ameteli de caldura. Gabriela si Bianca venisera sa ne faca o surpriza, sa ne conduca, sa ne dea fotografii si sa ne pupe. N-am plans desi imi venea, gestul m-a surprins cu adevarat si nimic nu e mai frumos ca o surpriza. Am stat mult pe aeroport, timpul se dilata cand n-ai rabdare. Am stat si mai mult in avion. Cand am coborat pe Luton si ne-au deschis usa, un vant racoros a inundat cabina. Am pasit pe platforma afara si-am simtit cele 16 grade din aer. Eram amandoua in pantaloni scurti si in maieuri si am chiuit aproape in acelasi timp: CE BINE EEEEEEEEE la racoareeeeeeeeee! Mara avea picioarele mov dar a zis ca nu-i trebuie hanoracul. Ca "abia acum e bine, mami!"

  Cand l-a vazut pe ta-su s-a lipit de el ca untul de cutit. Eram deja dincolo de oboseala, emotiile dadeau sa ne rupa capetele. Pe drum spre casa a plans de nervi ca nu se mai termina drumul :))) Acasa am admirat fiecare perete in parte (altceva nu prea aveam) si am zis mersi ca ne-a luat Marius paturi in care sa dormim. In seara aia am tremurat, am facut febra si mi-am curatat cu un rau fizic, tot stresul adunat in ultimele 6 luni. A doua zi eram fresh. Am rupt Ikea in doua si-am inceput sa avem o casa. 

  Cand am scris la inceput despre ce frumos e aici am auzit multe voci romanesti spunandu-mi pe un ton arogant care se vroia a fi intelept cum ca "las' ca mai discutam peste un an". Pai sa discutam, zic. Un an mai tarziu sunt si mai incantata de Anglia si Portsmouth. Poftim situatie! Sunt mai incantata pentru ca atunci vazusem doar putin, nu aflasem lucruri, nu traisem chestii. Acum, dupa ce am studiat sistemul, am trait aici si am vazut ce inseamna asta... pot aprecia chiar mai mult felul in care oamenii astia pot sa faca lucruri. 

  Ce ma deranjeaza aici? Pai fix aceleasi lucruri care ma deranjau si in Romania. Nesimtirea umana are aceleasi valente peste tot in lume. Mai exista si oameni care arunca, de exemplu, gunoi pe strada. Dar sunt putini. Si amendati imediat daca sunt prinsi. Exista si aici oameni care fumeaza pe strada (la interior nu exista, nu si-a pus nimeni o secunda problema sa conteste legea anti-fumat data acum 10 ani) insa cand ei se apropie de alt om ridica mana cu tigarea pana in pod, sau o duc la spate, sau in mana cealalta. Da? Asta e diferenta. Este si aici birocratie tampita. Asta e pleonasm de fapt. Birocratia n-are cum sa fie altfel. Sunt si aici functionari ingusti la minte care nu pricep multe si nu pot duce firul gandirii dincolo de varful nasului. Eu nu i-am intalnit, doar am auzit despre ei :)))

  Eficienta englezeasca asta de rand, cea la care te astepti asa, sa existe la orice nivel... e sublima si lipseste cu desavarsire :))))) Marius a plimbat nu o data camioane fie goale fie incarcate aiurea pentru ca domnii de la birou nu-si disting nasul de cur. Dar, cumva, treaba merge. Lucrurile se misca, Anglia evolueaza. Social vorbind ei incearca acum sa repare niste erori majore din trecut: alimentatia procesata, milioanele de obezi si diabetici, ajutoarele de la stat care au facut in asa fel incat kilogramele de lene pe cap de locuitor sa fie in cantitati industriale... De vreo 2 generatii oamenii astia s-au inmultit la varste infiorator de mici. Vezi oameni de nici 20 de ani cu 3-4 copii mici in carca. Traiesc din ajutoare de la stat. Si mai toarna 2-3... Acum legile s-au schimbat, sunt obligati sa ramana intr-o forma sau alta de invatamant sau training macar pana la 19 ani. Au inteles unde au gresit si au corectat. 

  Oamenii zambesc in continuu pentru ca asa sunt invatati de mici. La scoala li se zambeste. Acasa si pe strada li se zambeste. Da, sunt si familii cu probleme mari de tot, insa scoala ii urmareste atent impreuna cu serviciile sociale. Am fost de curand la un training in care ni s-a explicat cum functioneaza sistemul pentru "Safeguarding", cum toate institutiile se aduna si au grija de copiii si de familiile cu probleme. Cum statul si-a propus sa nu mai existe cazuri de copii care mor din neglijenta sau abuzul adultilor. Este absolut impresionant sa vezi cum aici legea se schimba cand moare un copil. Cum lucrurile se corecteaza atunci cand sunt stupide. Pentru mine, e impresionant. 

  M-au impresionat colegii de la scoala dupa Brexit. Cativa au vrut sa-mi spuna in  mod special ca ei au votat Remain. Ca sa nu ma simt prost. Desi traiesc intr-un oras in care 95 la suta din populatie sunt albi britanici care au votat Leave... votul a trecut, prim ministul cel nou a inceput treaba. Cei de jos, tineri sau inculti, isi permit sa fie lenesi. Pentru ca aia de sus cam muncesc. Oamenii care-s aici cu studii pot fi recunoscuti pe strada de la sapte poste. Aici nu oricine se sterge la bot cu o diploma de facultate-master-doctorat. Pentru ca aici scoala superioara costa si se face pe bune nu pe coltul mesei. 

  De aia daca esti inteligent, scuturat si cu simtul umorului... englezii te iau in brate. Ba chiar se uita cu admiratie la tine si iti si spun asta. Dar asta daca esti deschis si zambitor. Daca esti paranoic, inchis si cu capsa pusa, presupun ca n-o sa bagi de seama ce frumos e in Anglia. Daca tu traiesti doar pentru mici, ciorba de burta sau pufuleti, mori fara porcu' "de acasa" si nu stii cum se obtine varza murata in afara de putina lu' mamaie... e nasol! Am auzit romani spunand ca "astia zambesc ipocrit"... asta inseamna sa nu intelegi ca politetea prin definitie este o forma de ipocrizie, o norma sociala. Ca ala de pe strada nu e ma-ta sau tac-tu, nu tre' sa il iubesti la modul real si sa-l pupi pe gura... e suficient sa-i zambesti. Iar oamenii aici zambesc si cu ochii nu doar cu gura, e usor de vazut ca ei asa sunt, le vine natural. Tie nu-ti vine initial pentru ca esti dintr-o tara fost-comunista plina de tristete. Daca te adaptezi o sa constati ca zambetul face bine. Daca nu, o sa mergi pe strada tot cu capul intre urechi si privirea in jos asa cum o faceai "acasa" la tine. Si-o sa ai mii de motive de nemultumire.

  Azi mergeam pe strada si mi-am dat seama ca zambeam fara sa vreau. O doamna m-a vazut si a zambit si ea. Alt domn mi-a dat buna-dimineata. La inceput Mara casca ochii cat cepele si ma intreba "maaaaaaaaaamiiii, de unde il cunosti???". Nu-l cunosc, mama, omul a fost politicos asa ca i-am raspuns. Asa sunt oamenii aici. Un an mai tarziu raspunde si ea cu mine la salut pe strada si stie sigur ca nu ne cunoastem cu toti cei care ne ies in cale... doar suntem draguti unii cu altii. Ca nu ne costa nimic. Dar ne face sa ne simtim fericiti. 

  Ca o coincidenta placuta, azi ea e in vizita la colega ei de clasa. Au invitat-o oamenii iar ea a fost ultra incantata sa mearga la ei o zi intreaga. Si eu m-am bucurat mult pentru ea. Pentru ca se integreaza, e fericita, e iubita, se simte mai bine aici decat s-a simtit toata viata ei. Iar asta conteaza enorm. Daca inchid ochii si ma concentrez un pic, ii pot zari viitorul. Si e unul tare frumos. Plin de lumina si zambete. 

P.S. Vreau sa multumesc acelora dintre voi care m-au incurajat in anul asta, multumesc pentru toate cuvintele frumoase pe care mi le-ati transmis. Conteaza mult! Ma inclin.