Azi am plans pe strada. In hohote. Gandindu-ma sa fug cat mai repede din curtea scolii ca sa nu creada careva ca am patit ceva tragic. Am plans cu sughituri, cu muci, cu servetele infundate in buzunare. Am plans de fericire exact ca in ziua in care am nascut-o pe ea. M-am lasat coplesita si-am plans si in marea adunare zisa si Assembly unde i-au dat o hartie albastra pe care scria ca s-a descurcat foarte bine la ceva.
Nu conteaza ce, de ce si cum. Ce conteaza e ca o data pe saptamana oamenii astia le arata unora dintre copii ca eforturile lor n-au trecut neobservate. Nu, nu e un concurs. Nu e cu note, nu e cu Canguri, Piticoti, asociatii de penali care storc prostii de bani. Nu e cu tabele de note de 10 puse dinainte de cei carora le-ai dat banii. E despre copilul ala. Despre ce poate el sa faca. Atat cat poate el, conteaza sa se straduiasca. Sa fie perseverent. Conteaza cine e ca om, caracterul lui, respectul si dragostea pe care o arata celor din jur. Si pentru asta s-au dat diplome azi. Pentru oamenii mici care vor deveni mari si vor sti ca e bine sa fii bun, sa ierti si sa iti ajuti colegii.
Miercuri am fost chemati la Communication Workshop. Si acolo am plans cand am fost intrebata de ce am ales sa plecam din tara cealalta si sa venim aici. M-a apucat plansul cand incercam sa le povestesc unor oameni carora niciodata nu le-ar trece prin cap sa urle la copii... incercam sa le povestesc despre doamna Puie si ce ne-a facut ea. Si cum face in continuare probabil, pentru ca nu a patit nimic. S-au uitat la mine ca la un extraterestru. Le-au dat si lor lacrimile doar la gandul ca cineva ar putea vreodata sa se poarte asa cu vreun copil. Le-am spus ca de aia am venit aici. Pentru Mara. Pentru ca ea sa aiba un viitor real. Au ramas in liniste pe ganduri. Ei nu stiu exact ce sa creada, nu inteleg ce le spui cand le spui asemenea lucruri. Dar pica pe ganduri pentru ca-s oameni cu suflet si empatie in ei si atunci inteleg ca au noroc ca s-au nascut aici. Le vezi revelatia pe fete.
Si de acolo am plecat cu ochii in lacrimi. Aseara m-a sunat invatatatoarea sa-mi zica ca o vor premia azi (asta se face in fiecare vineri) si ca daca dorim suntem bineveniti. Am dorit. Si-am plans. Directoarea scolii a vorbit atat de frumos incat ma uitam la ea si imi venea sa plang. Le-a povestit despre iertate, despre bunatate, le-a facut o poveste cu personaje, s-a maimutzarit, i-a laudat ca uite ce cuminti stau ei acolo pe jos turceste. Toti copiii din scoala erau acolo si toti o ascultau si raspundeau la intrebarile ei despre bunatate, dragoste de aproape si empatie. Copii de 5-6-7-8 ani aveau ideile lor proprii despre asta. Si nu putine. Participau activ la discutie, dezinvolt si fiecare vorbea cat de tare sau incet putea.
Nici o secunda nu a tipat la ei, n-a ridicat glasul, nu i-a zis vreunuia "da' vorbeste mai tare, ca nu te aude nimeni!"... Daca copilul vorbea incet ea repeta tare ce-a spus el si pentru noi ceilalti. Dupa o jumatate de ora le-a zis ca stie ca sunt de mult acolo si le multumeste ca sunt atat de linistiti si ca asculta atat de frumos. Ea le-a multumit lor. Ea a fost prima acolo, n-a venit ultima ca directorii romani care se lasa asteptati absolut la orice intrunire posibila. Ea a fost prima, ea a plecat ultima dupa ce toti copiii au iesit in ordine, in sir indian fiecare clasa dupa teacherul ei. Ea stia numele fiecarui copil. Ea e aproape in fiecare dimineata la poarta scolii spunandu-ne "buna dimineata".
Oamenii sunt mandri de scoala lor. Si eu as fi. Asociatia Parintilor si Profesorilor organizeaza evenimente, strange bani (foarte multi) si cumpara chestii pentru scoala sau pentru diverse activitati ale copiilor. Azi in fundal a cantat o inregistrare cu ceva ca un imn al scolii. Vorbea despre respect, egalitate, prietenie, apropiere. Unele cadre didactice il cantau zambind cu gura pana la urechi.
De dimineata Mara mi-a zis impacientata ca "azi e vineri deci trebuie sa traiesc cat mai tare ziua asta!" ca dupa amiaza cand am luat-o sa-mi zica "aaaoleu si acuma a venit weekendul!". Oricati bani ai strange in Romania, oricat ai crede ca ai de toate si oricat de multumit ai fi, asta n-o sa obtii niciodata de la sistemul educational. Un copil fericit, incantat, dornic sa mearga acolo si sa invete. Un copil care e privit ca un individ unic, singular si irepetabil si tratat ca atare. Nici macar de la sistemul privat. Over and out. Ma duc sa mai ud o batistuta! :)))
Deci da, mai femeie, acum cred ca ma intelegi pe mine de ce plang atata la scoala copiilor. Eu care n-am trecut cu ei prin fenomenul "doamna Puie", dar mi se ridica tensiunea doar la gandul ca unii copii inca trec prin asta si habar nu au ca se poate cu respect si bunatate si fara bani si cu gandul la a scoate un om (exact cum ai spus "un individ unic, singular si irepetabil si tratat ca atare") adevarat care sa functioneze intr-o societate civilizata bazata pe respect. Si noi avem Assembly, exact la fel. Si sunt in continuare socata, dupa deja atatia ani, ca aici nu trece nimic neobservat, oricat de mic sau minor ar fi. Ca primesc scrisoare oficiala de la scoala in care mi se explica ce frumos a avut grija copilul mare azi la playground de un copil mai mic care plangea din oaresce motiv, cum l-a imbratisat si i-a explicat sa-i treaca de necaz. Si sa stiu ca ei au vazut si apreciaza. Si ca la fel, in diminetile in care am treaba pe acolo, o vad pe directoare povestind cu fiecare care trece pe langa ea, pe nume si cu detalii personale, nu stiu ce memorie de elefant are femeia aia, ca si majoritatea celorlalti profesori de altfel... Copilul meu cel mare a fost dus cu masina la scoala un singur an, in JK (deci acum 4 ani), cand trebuia sa trecem strada spre scoala si ne salutam cu doamna M., crossing guard-a. Care si in ziua de astazi cand il vede pe Robbie striga dupa el ("Good morning Robbie, how are you today?") desi n-a mai trecut strada pe acolo de 4 ani. Oameni cu suflet, carora le pasa. E greu sa iti imaginezi, venind cu bagajul nostru, ca unui alt om care nu e ruda sau prieten apropiat cu tine ii pasa de copilul tau aproape la fel de mult pe cat iti pasa tie, ca ii vrea binele in mod absolut sincer si dezinteresat. M-ai facut sa plang si pe mine, de bucurie pentru voi.
RăspundețiȘtergere:))) Avem si nene crossing patrol. Nenea in verde! :))))
ȘtergereFelicitari pentru Mara si numai bucurii de acuma inainte! Este extraordinar cum s-a schimbat tonul postarilor tale de cind v-ati mutat in Anglia. Nu mai traiesc in Romania de multi ani si mi-e foarte greu sa inteleg realitatea de acolo. Ce povestesti tu de Anglia e normalul copiilor mei, si uite asa incep eu sa apreciez "normalul" care il avem. Multe realizari va doresc!
RăspundețiȘtergereCata dreptate ai Alexandra. Am udat si eu o batista alaturi de tine. Cand mai povesteam si eu la cursul de germana cum e la noi, profesoara mea, care avea 53 de ani, imi spunea ca astea le-au trait bunicii si parintii lor. Din pacate in Romania astea le traiesc copiii nostrii.
RăspundețiȘtergereCarmen
Mda, alte tari evolueaza. Romania nu ca sta pe loc dar involueaza de la an la an.
ȘtergereLa articolul cu mancarea nu am fost pe aceeasi lungime de unda si am vazut ca te-ai suparat un pic dar aici sunt TOTAL de acord cu tine. Ma bucur enorm pentru fetita ta. Si pentru tine, la fel :)
RăspundețiȘtergereIoana eu nu ma supar daca opiniile sunt diferite. Ma supar daca-s aruncate din directii anonime si pe tonul incorecte. Ma indoiesc ca m-am suparat pe tine. Doar pentru ca raspund inapoi ironic, taios sau cu argumente nu inseamna ca ma supar :))))))
ȘtergereLa naiba, ca n-am nici o batista! Asa ca ud un cearsaf...Nu, nu fac pipi-n pat, chiar ma emotioneaza experienta voastra. Si mai am si niste ceva nervi ca noi inca traim pe alta planeta...
RăspundețiȘtergereCand ajungi prima data la un cabinet medical sa ne povestesti cum a fost, ma intereseaza grozav.
:)))) Pe 9 am prima intrevedere la medicul de familie pentru verificarea initiala, tocmai m-am inscris. Receptionerele au fost dragute, ramane de vazut restul :) Aici se asteapta mult dupa medici, e un sistem diferit fata de Romania. Practic pe 9 o sa ma vada o asistenta (la ei cele Registered sunt aproape medici, au multe drepturi) care o sa ma consulte. Medic nu cred. Iar la specialist ajungi numai dupa ce demonstrezi abitir ca ti-e rau de la organul ala ca sa iti dea medicul de familie trimitere. In rest n-ai cum :)
ȘtergereAh si orice reteta data de medic costa 8 lire. Indiferent ce ti-ar da sa iei tu platesti 8 lire si restul NHS, casa de asigurari de stat.
ȘtergereSa va povestesc de o scoala in Franta unde invatatoarea tipa intr-una la copii? Iar pe unii ii mai scutura si ii ia de urechi. La sedinta cu parintii nimeni n-a comentat, ba chiar o mama a zis "Continuati tot asa, fiul meu de asta are nevoie". Nu m-am dus sa vorbesc cu invatatoarea pentru ca urla si la parinti si eu la asta nu fac fata...
RăspundețiȘtergereAsa ca nu e numai in Romania . Invatatoarea respectiva e cunoscuta e toata lumea de ani si ani de zile.
Asa ca am explicat copilului ca acasa are parte de dragoste, iar la scoala...face scoala(invatatoarea altfel preda f bine si se ocupa de copii in felul ei). Oricum in viata nu dai totdeauna peste oameni buni si amabili.
Elena eu as muta copilul imediat. Am si eu o prietena in Belgia care a avut asemenea probleme, a mutat copiii si acum totul e ok. Si la ei mai sunt uscaturi dar na... puterea e la tine. Eu nu accept asta cu "in viata dai peste oameni rai" pentru ca i-am zis asta deja, nu e cazul ca la 7-8 ani sa traiasca zilnic in teroare. Asta e o tampenie.
ȘtergereDe 3 zile, de cand am descoperit blogul, tot folosesc batiste:)
RăspundețiȘtergereMa gandesc ca, de cand am copil, imi petrec timpul intre job si realizarea unui glob/bule in care copilul meu sa nu intre in contact cu sistemul medical/medicii, scoala/profesorii asa cum sunt ei acum in Romania.
Realizez poate tarziu ca nu pot schimba nimic, si ca al meu copil merita altceva
v.
Da. Merita. Da, decizia nu e usoara. Dar... merita facut pasul asta. Timpul trece mult prea repede, copiii cresc imediat.
Ștergere