New job

  Daca mi-ar fi spus cineva ca la fix o luna dupa ce am pasit prima data in scoala Marei o sa am un job acolo as fi zis ca-i nebun. Si sau beat. E drept, Romania mi-a oferit o lipsa acuta de joburi in ultimii ani. Mai precis o lipsa acuta de pile pe care se impart joburile in orice oras de provincie care se respecta. Ma rog, vine o vreme in care stii sigur ca daca mami n-a fost jmechera si nici tati membru de partid... deh... te inveti cu ideea. Ca barbat cu bani nu puteai sa-ti gasesti si tu, ti-a trebuit unul bun la suflet si simpatic. Mna. 

  Deci da, daca mi-ar fi zis cineva ca la nici trei luni de cand m-am dat jos din avion o sa fiu aplaudata de o directoare de scoala din Anglia (la propriu, s-a ridicat in picioare si m-a aplaudat in timpul "interviului") as fi zis ca a tras ceva ilegal pe nas. Oamenii astia m-au indragit de cand am mers acolo prima data, si eu pe ei, e drept. Asa ca atunci cand mi-a venit newsletterul cum ca au nevoie de un supraveghetor pentru pranz am zis ca merita macar sa incerc. Mai ales ca directoarea ma rugase anterior sa aplic pentru postul de asistent vorbitor de romana. Dar ala se daduse pentru ca decide Primaria si altul nu mai aveau asa ca zic nah, merge si ajutor la masa de pranz ca sa mai invat un pic sistemul si sa-i cunosc pe englezi. 

  Asa ca am aplicat. Fara nici un fel de referinte (care aici se cer in numar de 2 sau 3) pentru ca nu aveam si am vrut sa fiu sincera cu ei. Le-am zis ca eu abia am venit si ca in Romania n-am prea fost angajata decat la firma personala iar angajarile de acu' o mie de ani nu cred ca mai conteaza. Da, ei vroiau referinte din Anglia dar doamna de la birou a zis ca sa ii las aplicatia ca crede ca o sa fie ok si ca "ne descurcam". Ok, descurcati-va. Eram convinsa ca n-o sa ma mai caute dar m-am inselat. M-au cautat, m-au pus la treaba si apoi am stat vreo ora cu directoarea si inca o doamna la interviu. 

  Am ras mult. Nu m-am simtit nici o clipa altfel decat bine. N-am fost intrebata intrebari cretine (am o lista mare de astfel de intrebari de la "specialistii in resurse umane romani", as putea scrie o carte). N-am fost privita de sus nici o secunda ci ca un egal. M-au intrebat multe chestii punctuale despre cum trebuie sa te porti cu copilasii si de ce esti acolo de fapt si le-am raspuns sincer. Ba chiar am si glumit. Si, in mod uluitor, de cate ori am glumit ele n-au strambat din nas ci au glumit si ele inapoi. Aici se pare ca lumea nu sufera de importanta personala iar umorul este absolut peste tot. M-am oferit sa merg si doua ore pe zi voluntar in scoala sa-i ajut dupa ce se termina masa de pranz si mi-au zis ca ma pot trainui pentru un job de birou pentru ca le e clar ca as fi buna la asta. Nooo, really???

  Dupa ce am ras mult mi-au zis ca imi ofera jobul. L-am luat si-am plecat cu el acasa fericita. E un job minuscul. Dar este. Si faptul ca o sa stau zilnic niste ore acolo printre ei, sa-i aud, sa le inteleg sistemul si sa invat lucruri despre ei mi se pare incredibil. Iar oamenii se poarta ca si cand chiar au nevoie de tine acolo. Ca de aia te-au angajat. Toate colegele m-au primit cu bratele deschise, nimeni n-a strambat din nas ca a venit "una noua", toata lumea n-a facut decat sa imi multumeasca ca am venit si eu sa pun umarul acolo la treaba. Copiii au fost atat de dragalasi, au venit ca niste ratzuste in jurul meu sa ma intrebe cum ma cheama si daca o sa vin mereu la ei. 

  Da, m-am simtit bine. Sunt foarte fericita.