Tanti Felicia

  Unul din cele mai pozitive, mai frumoase si mai luminoase personaje din copilaria mea se numea "tanti Felicia". Nu spuneam nimanui "tanti", la mine in familie oamenii erau intelectuali si "tanti", "mamaie" si alte asemenea nu se foloseau deloc. Felicia Constantinescu ar fi fost in capul meu Doamna Constantinescu. Nu "doamna Felicia", nici tanti sau mamaie. Tanti Felicia era de familie buna de moda veche si ea iti spunea bland si pisicos ca ea e "tanti" Felicia. N-o puteai contrazice. 

  Era destul de mica de inaltime (aleg sa vorbesc la trecut pentru ca n-am mai vazut-o de aproape 20 de ani deci pentru mine cumva ea nu mai exista in starea ei actuala care nu e una prea buna) cu o mutra rotunda-rotunda (semana cu Marius si cu mama lui, de ei imi aduce aminte imaginea pe care o am in cap despre ea), avea ochelari de vedere cu sticle groase, pielea alba si pufoasa si cel mai cald zambet pe care l-am zarit in copilaria mea. Cand vorbea zambea, chiar si atunci cand isi povestea amarurile. 

  Mergeam in vizita la ea. Cand auzeam asta imi venea sa chiui de bucurie. Avea casa la curte, intr-un cartier izolat de vria blocurilor ceausiste. O zona de stradute cu case. Stau uneori si ma gandesc ca n-as mai sti sa ajung acolo precis. Curtea nu era mare (pentru mine cea de azi) dar uriasa pentru mine cea de ieri. Imediat dupa poarta trona un cires secular. Enorm. era un ditamai pomul cu tulpina groasa-groasa si cracile suuuuus in ceruri la mare inaltime. Ca sa ii culegi roadele trebuia sa urci pe o scara infinita si apoi sa te cocoti cu totul in pom. Era urias. Cred ca avea spre suta de ani. Sau eu aveam sub 7 si asa se explica :)

  Facea cirese albe. Sunt un soi de cirese pe care de atunci, din copilaria mea, nu le-am mai intalnit. La momentul de fruct copt erau roz deschis sau doar o parte rozalie, in rest galbui. Foarte dulci si parfumate, un gust care ma va urmari toata viata. In iunie tanti Felicia ne chema sa luam. Sa mancam, sa luam acasa, sa ii gustam dulceata din anul ala.

  Facea dulceata. De cirese, smochine, visine, gutui. Ti-o servea pe o tava de argint cu mileu pus sub fiecare farfurioara. Mie nu-mi placeau dulciurile, chestia aia mi se parea ultra-dulce insa o mancam de dragul ei. In casa veche cu iz de interbelic, in sufragerie, trona, urias si impunator, un samovar mare din argint. Ani de zile n-am stiut ce-i ala, pana am indraznit sa o intreb la ce foloseste. A ras cu pofta si mi-a explicat. Am fost fascinata.

  Sotul ei, uimitor nu era "nenea" ci Domnul Constantinescu. Nu stiu cu ce se ocupase la viata lui dar era un barbat foarte inalt si impunator. Vorbea putin si cand veneam noi "muierile" la ei el disparea din peisaj lasandu-le pe ele sa "discute". Se ocupa de gradina in care avea tot ce le trebuia. Plus iepuri crescuti de ei. De la ei am mancat prima data carne de iepure, tin minte ca eram foarte mica, poate cat e Mara acum, si tin minte cat de mult mi-a placut gustul ala. Ani si ani de zile mai tarziu vanez iepuri de la producatori in amintirea acelei prime carni mult mai bune decat pui sau porc pe care am incercat-o mica fiind. 

  Tanti Felicia avea un frate la Bucuresti. Mai avea doi baieti. Unul insurat, unul nu. Drame erau multe in familia lor, certuri, discutii, imi amintesc cum stateam si ascultam fascinata cum povestea ea ce i-a mai zis "aia" si ce i-a mai facut "ala". Si zambea. Cum intram pe poarta striga la sot sau la fiul care statea cu ea sa "dea jos leaganul ala". Pe o bara de fier era montat un cablu gros cat o mana de copil pe care puneam o scandurica cu capetele sculptate. Si ma dadeam in leagan cu orele. Daca era iarna ma dadeam pana lesinam de frig si apoi fugeam in bucatarie. Unde avea soba cu plita si cu lemne, era cald si bine si mereu cate o pisica circula in voie...

  E prietena cu bunica mea de 50 de ani sau mai mult. Cam asa. Doar ca la un moment dat, in batranete, a luat o decizie extraordinar de gresita. Pentru ca deh, batranii sunt usor manipulabili. Pentru ca vor sa faca pe placul celor tineri, pentru ca nu stiu sau nu vor sa mai gandeasca pentru ei, pentru ca ajung in momentul in care probabil isi zic "eu oricum maine o sa mor"... ei iau decizii sfasietor de gresite. 

  Asa ca, prin 1996 ne-am pomenit ca ne spun ca ei vor vinde casa aia frumoasa si se vor muta la Bucuresti. Ca e fratele ei acolo, ca-s baietii acolo, ca sa faca nu stiu ce nu stiu cine, ca una, ca alta....Mi s-a rupt sufletul desi eram mica. Mi-am zis ca e o decizie proasta si apoi mi-am zis ca-s eu prea tanara sa inteleg ce e mai bine pentru oamenii "mari". Nu m-am inselat deloc. Fratii au prostul obicei sa moara subit cand te muti la ei in oras iar copilul care s-ar fi "imbogatit" cu banii de pe o casa cu curte facand afaceri...a dat cu oistea in gard in mod magistral.

  Tanti Felicia si domnul Constantinescu au ajuns sa traiasca inghesuiti la bloc, mutati din casa in casa de sapte ori din motive financiare. El a renuntat si a murit. Ea a ajuns sa fie un obiect aproape imobil intr-o casa care nu e a ei, mutata de colo colo, mult prea batrana si mai bolnava sa mai poata sa zica ca isi traieste batranetea cu demnitate. N-am mai vazut-o de cand eram studenta si am mers la ei sa-i vad. Mi-am luat la revedere in gand pentru ca nu intrevedeam, din nou, nimic bun sau pozitiv. 

  Tanti Felicia o sa ramana pentru mine o lumina in suflet cat oi mai trai eu de aici incolo. Doamna joviala, plinuta, cu un ras inconfundabil, pufoasa si alba, cu maini atat de moi incat ai fi zis ca-s perne. "Ia spune, tu, Aleca, iti da tanti Felicia o dulceata de cirese?"