O zi la Londra

  Nu fusesem niciodata la Londra. Sigur, doream sa o cunosc dar mereu mi-a fost frica de ea si tarifele ei de curva de lux. Sa fi mers toti trei din Romania (noi doar asa circulam, in sfanta treime) ne-ar fi usurat lejer de vreo doua mii de euro daca nu mai mult. Si de aici, de la doua ore de ea si ne-a jupuit curva ca pe hotzii de cai. 

  Cand m-am dat jos in Gara Victoria am dat in Tourette. Hotelul de lux de langa care trebuia sa luam autobuzul ala fara acoperis nu m-a ajutat prea mult in sensul asta. Adica era prea misto. "Baga-mi-as" mi-a venit de multe ori la gura. Si am tinut-o asa toata dupa amiaza, ca Bula in fata Turnului Eiffel, pe sistemul "sa-mi bag, ce mare e!" Totul e mare la Londra. Mare si coplesitor. Am stat foarte putin, mult prea putin ca sa vedem ceva in detaliu, a fost asa ca un blitz, un fulger care-ti lasa pe retina si in tot creierul detalii de caramizi, piatra alba cu dantela on top, cladiri apetisante ca niste prajituri din care-ti vine sa musti cu pofta. 

  Acum am aflat ca intuitia mea era corecta. Sa "vezi" Londra cu adevarat iti ia, probabil, o luna. Minim. In cateva ore poti vedea punctele cheie, asta da, este posibil. Landmarkurile ei sunt pe traseul BigBus-ului care desi te usuca de bani (62 de lire doi adulti si un copil in extrasezon, vara e mai scump) te duce relativ repede unde trebuie. Iar etajul de sus, cel descoperit, te ajuta sa vezi cu adevarat minunatiile alea care de la nivelul strazii sunt ceva mai greu de vazut. Insa vara nu stiu daca poti prinde loc acolo. Acum eram doar noi si inca cativa speriati rataciti prin februarie in Londra. 

  Am urmarit prognoza si am ales o zi cu soare, foarte mult soare. Desi era frigut si am cam inghetat pe platforma aia, a fost suportabil iar lumina care invaluia cladirile alea uriase vechi de o mie de ani... era fantastica. Din ce mergeai mai adanc in miezul Londrei, din aia creierul ti se oprea. Cand am ajuns langa Big Ben Mara a inceput sa planga tot gasind diverse nemultumiri. In realitate era mult prea coplesita de ce vedea in jur si de nebunia de zgomote si de oameni. Cu copii prea mici sau sensibili nu cred ca ai ce sa cauti la Londra... erau zone in care trotuarele aratau ca si cand ar fi fost un miting. Nu era. Era o zi de marti, ora 14. Multimea compacta se misca la unison. 

  Dincolo de emotiile alea, i-a placut enorm. Vroia sa vada casa Reginei dar a vazut-o doar pe latura din spate (care apropo, mie mi s-a parut mult mai misto decat cea din fata), apoi si-a cumparat o vedere cu "Regina mea" dupa cum a numit-o cu entuziasm cand eu tot incercam sa-i arat si alte vederi cu cladirile alea frumoase. Mnu, a dorit-o pe Coana Veta pozata. 

  Am ajuns seara tarziu inapoi acasa lesinati de oboseala. M-am culcat si-am visat numai castele de nisip si turnuri inalte. Mi-e creierul plin si acum de toate cuvintele pe care le-as asterne dar care nu-mi ies. Sunt blocata in faza Tourette: vai, baga-mi-as, ce frumos! Ce-au putut sa faca oamenii astia la anul 1100. Si la 1400. Si la 1600. Si chiar azi cand cladesc de zor niste monstri din sticla pe langa alea de la 1100. 

ganditoare privind frumusetile

Big Ben

London Eye

St Paul's

Tower Bridge

veselie

Tower Bridge

  Acum ca am invatat drumul o sa o studiem cum trebuie. Ceea ce va dorim si voua. Dar daca veniti la Londra, luati-va macar o saptamana. Preferabil in afara sezonului. Ca in sezon e cum a zis ghidul de ieri: "nu poti vedea pamantul de oameni" :)