Maine Mara implineste doi ani.Da...chiar daca nu stim unde s-au dus, au trecut doi ani de cand o avem pe Mara. Stau si ma gandesc ce faceam eu acum doi ani. Pai cam pe la ora asta eram internata deja de doua zile in incercarea de a "induce" nasterea. Apropo...care v-o mai zice vreun doctor in Romania ca va "induce" nu stiu ce, zambiti si plecati mai departe.
Eram deci la frumosul Spital Cantacuzino, departe de familie, singura, cu o burta care ma convinsese demult ca vederea propriilor picioare nu e asa interesanta. Nedormita de mai bine de 3 zile (la vremea aia nu era Danilov care sa imi dea cu atata generozitate dopuri de urechi bune)tot asteptam sa imi "induca". Doctorii veneau rand pe rand si abuzau de anumite parti ale mele, ridicau din umeri si apoi plecau mai departe.
Pe la 11 seara, au terminat abuzurile, m-au pus sa asist la o nastere live (ca na, de ce dracu sa aibe mai multe camere) asa ca, profund traumatizata, am plecat la culcare. Am reusit sa atipesc si am visat-o pe Mara. Stiam ca e ea, desi era mare, avea 4 ani (asta nu stiu de unde stiu) si prin somn am simtit ca ma calmez total. Ea era, era bine, era acolo cu mine.
La ora 5,30 am mers la sala de nasteri iar la ora 7 si 15 s-a nascut puiul nostru. Nu exista fericire mai mare in lume. Bucuria aia nu poate fi descrisa. Bucuria ca drumul lung de pana atunci s-a incheiat cu bine. Bucuria ca incepe noul drum, mai lung, mai frumos, mai plin de inceputuri, de rasete, de lacrimi, de dragoste nemarginita pentru miniatura de om pe care NOI l-am facut.
Ne bucura in fiecare zi. Ne iubeste mai mult decat ne-am fi putut imagina vreodata ca putem fi iubiti. Noi suntem lumea ei iar ea este viata noastra.
MULTUMIM MARA!
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu