Aș lua-o acasă

  Am cunoscut-o prima data pe la inceputul lunii mai. Nu vorbea deloc. In nici o limba. Tot ce facea era sa zambeasca cu gura pana la urechi si sa dea din cap a "da". Este de etnie d-aia speciala. Nu avea inca 5 ani dar avea multe kilograme peste ce ar trebui la varsta ei. Parul lung, negru abanos si ondulat ii era prins intr-o coada groasa impletita, parea a fi curata si ingrijita. Dar nu vorbea. Deloc. 

  Zambea mult si degeaba, parca intr-o crispare ramasa pe fata ei dintr-un moment in care intelesese ceva amuzant. O masca despre care stie ea ca ii amuza pe adultii din jur. Intelegea ce ii spun in romaneste dar nu raspundea nimic. Mi l-au adus pe fratele ei, cu doi ani mai mare, din aceeasi scoala. Ia de te intelege cu astia si afla ceva despre ea ca noi nu stim nimic, pana de curand nici nu ne-am prins ca ea e de cetatenie romana, aveam in cap acest "gipsy" care nu ne spunea mare lucru. Nici fra-su n-a vorbit cu mine. Cand m-a auzit ca vorbesc romaneste cu el si-a acoperit gura cu ambele palmutze mici, nu cumva sa spuna ceva, nu cumva sa se dea de gol.

  Intr-un final l-am intrebat daca ei acasa vorbesc tiganeste si a zis soptit ca da. Altceva nu mi-a zis. Lumea din scoala spune ca el acum se descurca bine, a invatat imediat engleza si ce are de facut pe acolo. Ea zambea. Saptamani intregi i-am acordat atentie limitata fata de cealalta romanca din clasa si i-am spus ca eu nu pot sa vorbesc cu ea daca nu-mi raspunde inapoi nimic. Mi-a luat ceva vreme sa sparg nuca dar am spart-o, de ciuda ca nu vorbeam cu ea a inceput sa vorbeasca... in engleza. In ziua aia, eram patru adulti in clasa aia si toti patru am chiuit, ne-am inlacrimat oleaca noi cele trei muieri iar profesorul a tzopait brusc ca un apucat batand din palme. 

  Reusisem sa o conving sa vorbeasca. Intelege romana destul de bine dar nu ii vine natural sa vorbeasca in romaneste. Doar acum, uneori, imi spune lucruri in romana, intrebari scurte care ii vin in cap din cauza ca romana mea ii declanseaza ceva in creier. E un alt soi de copil Mowgli, a avut o casa si atat, are inca 4 sau 5 frati (n-am reusit sa retin si cred ca nimeni de fapt nu stie exact) si este un copil perfect neglijat. Crescut ca intr-o pestera. Ea zambeste. 

  Dupa ce a inceput sa spuna niste cuvinte si sa imi arate niste lucruri am putut sa scot de la ea diverse informatii despre ce stie ea de fapt si ce nu. Am constatat ca stie intr-un mod automatic sa numere dar ca nu intelege ce e aia. Ne pregateam cu totii sa deschidem procedura de diagnosticare, parea a fi total gresita la cap, parea a avea deficiente majore de invatare. Si inca pare asa insa acum, la final de an, a reusit sa inteleaga legatura intre un sunet si o litera scrisa. In conditiile in care cei care termina acum Year R (reception, anul premergator primului an de scoala) stiu sa scrie cuvinte si propozitii simple sa adune si sa scada prin numarare pana spre 20, stiu multe lucruri despre lume si viata. Ea zambeste.

  Acum doua saptamani a implinit 5 ani. Era fericita. Zambea. Dar de cand a inceput sa vorbeasca, sa comunice, nu mai zambeste asa a prost. Am reusit sa o invatam cateva culori. Are 5 ani si nu stia ce-s alea culori. Ce inseamna aia. Se uita mirata la noi cum ii aratam obiecte si ii spuneam denumirea. Ei in engleza, eu in romana... tiganeste nu stiu si-mi pare tare rau... Ea da din genele alea lungi si negre, se uita cu ochii taciunii la mine si parca ar vrea sa ii raspund eu la un "de ce" infinit pe care ea nu stie nici macar sa-l rosteasca. 

  Repeta obsesiv un semn grafic ca un fel de n mic de tipar. La scoala i s-a spus ca asa scriem. Ea n-a nimerit alta litera decat pe aia, multe luni de zile. Ii spuneai sa scrie ceva, il facea pe ala. Pagini si pagini cu un n aruncat din creionul prea mare pentru manuta ei. Azi, dupa atatea luni de lupte, a reusit sa inteleaga sa-l scrie pe A si pe B ba chiar mi-a aratat si un O neterminat, ca o intrebare lasata fara raspuns. De fiecare data cand ma vede ridica manutele sus-sus in aer deasupra capului intr-un gest de imbratisare pe care cred ca doar la mine l-a vazut dar n-a stiut cum sa-l imite corect. Eu imi desfaceam mainile larg cand mergeam la ele, sa le chem spre mine asa cum ar face orice femeie intreaga in situatia mea. Ea a inteles ca gestul ala inseamna imbratisare asa ca acum isi ridica mainile catre mine din partea cealalta a camerei de cate ori intru pe usa. 

   De curand a inceput sa ne arate o tristete majora. Nu incepe sa planga ca un copil normal, brusc si din cauza vreunei suparari oarecare. Pur si simplu sta pe ganduri, i se transforma fata progresiv, se tot uita in ochii mei si apoi incepe sa planga, un plans de om batran, de om chinuit, un plans sfasietor... acum plange asa si cand plec de la ei spre casa. Am ajuns sa ma furisez ca sa nu ma mai vada si sa-i rup si eu sufletul in doua. Nimeni nu stie ce e in sufletul ei, la ce se gandeste ea sau daca si cat poate ea gandi in mod independent. 

  Azi li s-a cerut sa isi scrie numele pe o foicica si sa deseneze ceva dedesubt ca sa facem o felicitare uriasa pentru o profesoara care urmeaza sa plece din scoala respectiva. Aici asa se face. Am stat cu ea sa reuseasca sa-si scrie numele, i-a fost imposibil pentru ca tocmai ce facusem litere cu ea si nu mai era capabila de nici un fel de efort intelectual. I-am zis sa deseneze ceva, ceva ce-i place ei, cu ce culoare vrea ea. Am tot repetat in ambele limbi pana cand am realizat, cu uimirea omului cretin, ca ea nu stie ce e aia "sa desenezi". Nu are acest concept. A trasat timida ca un soi de m de data asta... Mi s-a rupt sufletul acolo langa ea si in secunda aia m-am gandit, din nou, cat de mult mi-as dori sa o iau acasa la mine, sa fie a mea si sa o salvez. 

  L-am chemat pe profesor si i-am zis ca ea nu are conceptul asta si el a zis ca da, nu pare sa stie ce e aia sa desenezi ceva. In secunda aia mi-a picat fisa (tiganul de 11 ani care mi-a zis ca el acasa nu are caiet sau creion cu care sa scrie a fost de ajutor)! I-am zis ca nu stie ce e aia sa desenezi ceva pentru ca ea acasa nu a avut probabil niciodata creioane colorate sau de alt fel, hartie, caiete... nu mai zic de carti. Ce e aia sa desenezi? Cand bebelusul e mic si sta in cur prima data, ii dai un creion si o foaie. Azi ma gandeam cam cate paduri au murit rapuse sub creioanele Marei in 10 ani si 3 luni... mereu o cert ca iroseste hartie, mereu o criticam ca vai, n-ai desenat "si pe partea aialalta"... mi-am dat doua palme mental, bah, esti tampita, alti copii nu au hartie si creion... 

  Profesorul a ramas blocat si si-a dat seama ca asa e... l-am intrebat daca poate sa-si imagineze ce ar insemna asta, cum ar fi sa traiesti asa. A ridicat din umeri si a zis "nu pot sa-mi imaginez, hartia si creionul sunt nevoi de baza". Nici eu nu-mi pot imagina si ma tot straduiesc sa fac asta de cand cu ea si cu celalalt baiat. Nu-mi pot imagina nici de ce plange ea cu atata tristete desi la cum buseste cu bebelusii de jucarie de masa sau ii bate cu pumnul in cap, pot sa-mi imaginez de fapt destul de bine. Fiecare gest pe care il face urla dupa un "iubeste-ma" pe care ea nu stie sa-l rosteasca. In nici o limba. Azi cand am plecat, m-a prins. Dadea sa planga, i-am luat fetzisoara in palme si i-am zis ca ma intorc luni. Si ca pana atunci trebuie sa iubeasca bebelusul pe care-l plimba de zor. S-a uitat la mine cu o privire goala. Nu stie ce e aia iubire. E un concept necunoscut pentru ea. Ca si desenul. 

  As lua-o acasa si as invata-o sa deseneze iubire.