marți, 3 decembrie 2013

6 ani si 8 luni

   In anii 1 si 2 a fost complicat. In anul 3 a fost semi-complicat. In anii 4 si 5 a fost foarte, foarte bine. Dupa care a venit anul 6 si mi-a dat peste centrul de greutate de m-a doborat. 

  Da, este din ce in ce mai complicat. Mie imi e din ce in ce mai greu. Ei ii e din ce in ce mai usor. Asta mi-e clar. Si asta ma face fericita. Greul meu nu conteaza. Fericirea ei e tot ce conteaza. Doar ca fericirea ei ma calca pe mine pe cap si fericirea mea o calca pe ea pe cap. Mna, ca si cand am fi o mama si o fiica. Perfect normale. 

  In fiecare seara pun capul pe perna si ma intreb unde si cat gresesc. Ce pot sa fac mai bine. Cum pot sa abordez altfel situatiile. Ca-s multe intr-o zi. Nenumarate. Cum sa fac sa o trec pe ea cat mai lin prin schimbarile astea de crestere. Si fizice si mentale. Pe ea o dor chestii. Pe mine m-au durut oasele de la picioare cand cresteam de ma tavaleam noaptea in pat. Pe ea o dor maxilarele. A avut in vara asta un puseu de crestere fenomenal, a crescut 5 centimetri in 5 luni...o dor diverse, o jeneaza toate cele care se intind cu viteza luminii. De la luna la luna e mai inalta.

  Pe langa asta i se intinde si mintea. O vezi de la zi la zi, o VEZI, efectiv vezi cum omul din fata ta creste, devine o fetita mare, o femeie. Se transforma mai ceva ca toti robocopii din lume...si eu n-am cum sa ii fac transformarea mai usoara. E desteapta, e uneori "prea desteapta". E sensibila, intelege si empatizeaza la nivel infinit cu toti oamenii pe care ii intalneste. Imi spune mie, in secret, tot ce afla si ce simte despre ei iar eu stiu ca foarte curand n-o sa mai simta nevoia sa imi spuna chiar tot. Eu stiu si sper sa treaca usor si lin catre restul anilor.

  In anul 6 a fost deranjata. De tot si toate. A fost nemultumita, apoi fericita apoi trista, apoi extatica apoi...si dupa aia de la capat. Si o sa mai dureze niste ani pana cand se va stabiliza pe o traiectorie, pana se va simti ea cea care e, cea care va fi... ea care se tot formeaza de ani de zile. Si cel mai mult imi doresc sa treaca lin, incet si usor peste toate chestiile care i se agita ei in cap acum. Am invatat sa o dezamorsez, sa ii arat ca e bine ce face, sa nu se mai supere pe ea si pe lume cand nu-i iese lucrul de migala de care se apuca de o mie de ori pe zi. Am invatat multe de la ea. Ma bucur de ea in fiecare zi si in fiecare zi ii spun ca o iubesc. Iar ea mie imi spune de zeci de ori pe zi asta. 

  Isi declara sentimentele cu naturalete, firesc, ca si cand ar inota. Ne spune mereu ca ne iubeste ca "suntem totul pentru ea". E bine. E greu dar e bine. Stiu ca am facut tot ce mi-a stat in puteri, stiu ca am facut bine si ca am facut-o sa fie mai buna decat noi doi insumati laolalta. E un om mare. E un om bun. Sunt norocoasa ca am cunoscut un asa om. 

7 comentarii :

  1. Superb. Frumos si emotionant. Si noi trecem prin aceleasi stari, poate putin diferite in balanta, pentru ca e vorba de relatia mama-fiu, si unele valente se schimba, dar in principiu traiectoria e aceeasi. Si cuplat cu o sensibilitate de uneori ma trec fiorii cat o sa sufere copilul asta in viata, dar om vedea ce-o mai fi... Si mai avem una mica care vine vijelios si tumultos din spate, cu si mai multe incertitudini si cu o dinamica bulversanta... Foarte frumos, dar GREU mai frate, de stau uneori cate o juma de noapte si ma gandesc daca e bine ce fac... si ce nu fac...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ah, Simona...asta e! Avem un job full time! Mai dureaza pana la "pensia" acestui job :))))

      Ștergere
  2. Inseamna ca faci treaba buna ! ;)
    Mi se intampla si mie sa raman uitandu-ma lung la fata mea, ca la cea mai mare realizare a vietii mele :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pai ele sunt cele mai mari realizari ale noastre. Nimic altceva ce vom face in viata asta nu se poate compara cu un copil bun.

      Ștergere