Ea. 17.

   Nu stiu cand, sau cum dar da, azi a facut 17 ani. 17! 17! De niste saptamani imi tot zic in cap, 17! Apoi imi aduc aminte ca noi 45 anul asta. Deci da, cam iese la socoteala, ca sa zic asa. 

  Femeia asta e apriga. E frumoasa si desteapta si pe afara si pe dinauntru. E buna si harnica si se ofera sa ajute pe oricine, oricand. Chiar si daca o enerveaza. Nu de noi zic. Are o prietena care la un moment dat o scotea din sarite pentru ca era foarte neajutorata asa ea, cu socializarea. Iar Mara care acum, ghici ce, este cea mai sociabila fiinta ever dupa ce in Romania mai avea putin sa isi sape o groapa sa se ingroape in ea...ei, ea acum ii ajuta pe altii sa se imprieteneasca. Si are rabdare cu cei care nu pot. Si le explica cum sa faca sa poata. 

  Femeia asta munceste mult la scoala. Munceste, se da peste cap, o face cu drag mare acum la colegiu. Profesorii ajuta cat pot, in rest e munca lor. Femeia asta e misto. Imi place de ea. Si ei de mine. Iar asta, la 17 ani, e o realizare in viata mea de mama. Si a lui de tata, caci el o face sa rada zilnic si o iubeste nespus si ieri s-a dus si a stat cu ea prin toate magazinele unde a avut ea de cumparat ceva, si i-a luat ce a vrut ea de la toate second handurile ei. Pentru ca ea nu cere multe. N-a cerut nimic de ziua ei. |Tot ce vrea e sa fie aici, acum, cu noi. 

  La multi ani, iubita mea! Esti o muiere misto! 

Viata la spital

   Am o saptamana de concediu, fortat deoarece cand am ajuns eu la job era tarziu in an si ti se aloca zilele respective proportional dar ele, zilele, trebuie efectuate pana la final de an fiscal 31 martie si nu pot fi luate cand mai sunt alti 2 in concediu. Nebunie curata. So, je suis in concediu. 

 

Asa ca, dupa ceva zile de adormit la 8-9 seara, azi ma simt nitel vie. Sa scriu. Trebuie sa mai scriu, nu vreau sa nu mai scriu, este foarte important sa tin jurnalul asta pentru Mara. Si pentru mine. Desi ea acum stie ce si cum, eu tot simt nevoia sa scriu despre viata noastra. ca sa ramana in urma mea. Pentru ea. Si pentru mine. 

  Spitalul a reusit sa ma faca sa ma simt foarte puternica in impotenta mea. Adica, nene, daca reusesti sa STAI acolo zilnic, batand din taste ca o maimutza autista intr-un ecran albastru, patforma informatica creata in 1975 (serios, nu e gluma!), fara mouse, cu taste si comenzi si coduri, si folosind alte 5 platforme ca sa poti sa faci ceva cu pacientul ala, ba, eu cred ca in 2024, nu te mai omoara nimic! Covid? M-am speriat io de covid, de moarte, de alea... Ce vorbesti, coaie...ia cu o zi cu 5 ore la desk cu pacientul in moaca, ala care si-a rupt el chestii prin vacante de idioti ce sunt... Si urla la tine ca ceeeee, eu vreau acuuuuum. Acum. Tu vrei acum, dar daca nu esti urgenta, o sa stai la coada cu manutza ta rupta pe nu stiu unde la ski (skiul este viata ortopediei, la fel si patinajul si saritul cu diverse sau datul in diverse masinarii pe roti) Mna, esti in ghips. Ia si asteapta. Ca nu am ce sa iti fac eu, care sunt admin.

  Cea mai crunta chestie este ca noi, ca admini, suntem obligati sa facem ceea ce eu as zice ca se cheama triaj medical. Serios, acum! Sunt programari pe care noi decidem sa le facem dupa ce citim noi, niste tampiti, scrisorile medicale scrise de specialist. Sau o notita cand iese ala de la consultant. Sau vine pacientul la receptie, iti explica multe, stai, citesti ce au scris doctorii despre el si iei tu o decizie. Cand, si pe care clinica sa il bagi. Daca ai loc. Daca e urgent. Daca... Mna, cu totii trebuie sa stim ce inseamna un tendon rupt si care e implicatia, ce inseamna daca are o sutura de dat jos si cand, ce inseamna tot ce inseamna ortopedie. Si da, am invatat. Eu am invatat, ca imi place cu medicina. Altii nu prea. 

  Dar asta nu inseamna ca nu ma simt foarte stresata sau responsabila pentru oamenii astia care, bre, nu sunt pacientii MEI. Nu eu sunt doctorul. Eu raspund la telefon cand am orele de raspuns la telefon si o aud pe cate una stresata. Aoleuuuuu. De obicei femeile care suna in stres sunt mame. Cum as putea eu sa nu reactionez emotional cand eu am sunat acum trei ani cand copilul meu era cu mana in punga pe acolo? Si da, triez si eu asa, copii, batrani... si apropo, daca traiti in UK, oamenii care suna si isi stiu numarul NHS sunt o prioritate cand lasa mesaj telefonic. E ca un buletin de identitate pentru tot ce inseamna sanatate. Atata trebuie sa stii. Numarul fucking nhs. Nu il stii pe derost ca are multe cifre, nu o sa il stii probabil niciodata, eu, emigranta fiind, de cate ori am sunat pe la doctori in tara asta, am stat cu numarul langa mine. Ca cu Albu e mai greu, desi e din 4 litere. Dar ai bunul simt sa ai numarul NHS sau case number care ti-a venit pe vreo scrisoare. 

  Noooo, suna si lasa mesaje My name is John Smith, suna-ma inapoi! Iti doresc mult noroc cu asta, spitalul nu are telefoane cu number recognition, probabil si sistemul ala e prea vechi sau o fi alta explicatia. Nu stiu, dar eu nu pot sa vad cine suna din afara. Totul e printr-o centrala, eu nu iti vad tie numarul de telefon. Ia cu asteptare! 

  Eh, e complicat. Volumul de munca este atat de mare incat colega angajata odata cu mine, care are 23 de ani, a facut o cadere psihica totala, ea fiind anterior cu depresie si medicamente, nu a mai putut sa faca fata si a clacat. De tot. Nu stim daca se mai intoarce sau cand. Eu, ca am fost bolnava cu multe virusuri frumoase din spital, mi-am vazut leafa taiata, ca stai bre, acilea e NHS, daca te imbolnavesti prea mult si esti nou angajat, sugi pula nitel. Numa nitel. Io tusesc si acu, dupa 6 saptamani de la ultima :))))

  Tot sistemul se lupta. Se lupta degeaba, banii se pierd pe maretia de informatica de la 1975 unde noi consumam paduri intregi de hartii aruncate la gunoi. Idem cerneala. Idem oameni care cara tone de dosare medicale din alta parte din oras, din medical records, sa le aduca aici cand avem noi nevoie de ele si sa le ia sa le duca inapoi. Este ireal. Camioane. Sute de oameni. 8400 de angajati are spitalul asta. Si cred ca 6000 dintre ei sunt acolo degeaba :))) Daca lasi doctorii in ecuatie si faci un sistem informatic cum trebuie, nu e nevoie de niste mii. Dar na, eu nu sunt manager. Cum e managera mea care a terminat colegiul (16-18ani) de coafeze. Lucreaza de 35 de ani in NHS. Ceva stie ea. Dar nu in departamentul asta unde a aterizat cu forta, mutata de colo colo. Probabil pe baza de incompetenta. Nu stiu. 

  Una peste alta, sunt pacientii ingrijiti cum ar trebui? DA! DA, ce ajunge la pacient este tot ce se poate mai bine dintr-un sistem de stat unde cu totii contribuim si de unde toti ne tragem ingrijirea. Dincolo de tot ce am trait eu aici ca pacient in acesti 9 ani, si am trait multe, pentru ca eu am multe probleme de sanatate si am ajuns si la urgente de doua ori cu mine si de doua ori cu Mara...Pacientii sunt ingrijiti asa cum trebuie in functie de necesitate. De urgenta! Nu moare nimeni de mana NHS, asta imi e clar. Sistemul este plin de oameni care muncesc intr-un ritm infernal pe salarii de la stat. Salariile sunt mici, ca si la primarie, ca si la scoala, ca oriunde. Aici functionarii de stat nu sunt platiti in aur. Iar spagi si "atentii" nu exista. De nici un fel. Nu moare nimeni dar listele de asteptare sunt acum ridicole. Pandemia a futut si mai rau un sistem care abea se mai tinea pe picioare. 

  Aproape 8 luni mai tarziu imi e greu. Cumplit de greu. Un greu pe care nu mi l-as fi putut vreodata imagina. Nu pot sa ma adaptez la ineficienta. La un job care te pune sa faci de 10 ori acelasi lucru pana cand lucrul ala sa fie terminat. Si cand este, tot nu e bine, pentru ca cineva muta un pacient azi la ora 4.30 pentru o clinica de maine de la 9. Si tu nu stii. Si ti se spune ca ai gresit. Pai uite, eu nu am gresit cu nimic, eu ieri la 4.30 nu mai eram pe tarla. Deci nu am gresit eu nimic. Sistemul e stupid. Idiotic. Intors pe dos. Tot ce s-ar putea face simplu se face complicat. Pierderile sunt uriase. Muncim toti ca boii la jug, in zadar. Sisif pe munte cu pietroiul. Zi de zi. Unii sunt acolo de ani multi. Se vaita. Nu le convine. Dar stau. Stau asa si indura. Eu una imi caut job de cand am ajuns acolo. O sa gasesc la un moment dat. Nu stiu cand, dar o sa apara altceva. 

  Pana atunci strang din dinti si ma minunez zilnic ca am avut puterea si ambitia sa nu plec in secunda doi. Puteam sa plec. Viata mea nu depinde de jobul asta, banii mei sunt putini, Marius aduce banii in casa asta. Am vrut sa plec, am plans, am crezut ca o iau razna, n-am mai putut sa dorm, sa mananc, sa fiu om functional. Iau suplimente cu pumnul, sa ma tin la suprafata. A trebuit sa iau o lampa solara ca sa trec iarna asta. Birouri fara geamuri. Fara lumina soarelui sau aer proaspat. Am crezut ca imi pierd mintile. Intram dimineata pe bezna ieseam seara pe bezna, fara ca in timpul asta sa vad lumina zilei. In miezul iernii am vazut lumina doar in weekenduri. Vine primavara, incepe sa fie suportabil. Saptamana asta am reusit, pentru prima data, sa imi deconectez creierul si sa nu mai visez coduri si scenarii de acolo. Doctori care vin si urla la noi. Pacienti suparati. Unii pe buna dreptate, altii doar obraznici. Indreptatiti. 

  M-am odihnit putin. Sunt mai bine. Si realizez ca se face aprilie in curand. Si nu stiu cand. Iar Mara va implini 17 ani. Si iar nu stiu cand :) In toata nebunia asta, faptul ca ea e bine si fericita la scoala si in general, e cea mai mare bucurie a mea. Ma uit la ea cat de mult a crescut si s-a maturizat si sunt uimita. Data pe spate. Fiinta asta mare, harnica si frumoasa e a noastra? Noi am facut-o? Acum aproape 17 ani? WOW! :)))

  O sa incerc sa scriu mai des. Mereu zic asta si apoi ma gasesc lesinata in fata tastelor, cu nici un neuron legat de vreun prieten de-al lui :)))) 

  Pe curand. 

2023 la final

   Un an...stupid, mi-am zis de multe ori. Sau nu stiu, intors pe dos. Intai ma gandeam ca a fost totul foarte rau pana cand am vazut toate pozele facute anul asta si am realizat ca doar ultimele aproape 5 luni de lucrat la spital m-au ucis si nu mai vad nimic bine in urma, sunt efectiv traumatizata complet de ce mi s-a intamplat in astea 5 luni. Asta e, uneori luam si decizii proaste, cu asta ma scol in minte, cu asta ma culc in minte in fiecare zi, ca sa nu o iau total razna. 

  Apoi am vazut pozele si m-am gandit cat de multe lucruri frumoase am facut anul asta. Excursia la Venetia, desi n-a iesit cum credeam, a iesit de o mie de ori mai bine, cu tot stresul. Excursia in Portugalia, desi cu jegosul ala si cearta cu Airbnb, a fost frumoasa pana la urma. Doar ca eu am avut asa o jumate de an de stres de cand am intrat in frumosul NHS si m-am trezit ca trebuie sa lucrez pe o platforma albastra stil ms-dos, fara mouse si pe baza de coduri, am crezut ca mor. Si inca mai cred, este ireal ce e acolo. 

  E, nu am am murit. Doar m-am umplut din nou de psoriazis din crestet pana in talpi la propriu. Mi-a cazut tot parul de stres, chestie care nu mi s-a intamplat niciodata in viata asta. Am plans si am urlat si aia e... am acceptat faptul ca am facut o greseala enorma. Cu care va trebui sa traiesc o perioada, pana voi gasi altceva. Mna, in viata asta mai gresesti. Instinctul meu a fost sa nu accept jobul asta full time cand eu ma dusesem pentru unul part time in alt loc al departamentului. Dar deh...asta patesti cand nu iti asculti instinctul. 

  Eh, asta e. Una peste alta, in anul care a trecut am reusit sa imi repar analizele si sa intorc din drum diabetul care ma paste, tocmai am facut analize si au fost ok. Yayyyy! Am reparat si anemia, nu mai am palpitatii, sunt ca un fel de om cum ar veni :) 

  Cea mai mare bucurie a mea este ca anul asta a fost unul foarte, foarte bun pentru Mara. A muncit mult, a luat GCSE cu rezultate bune, a intrat la colegiu la cursurile pe care si le dorea, a cunoscut un baiat extraordinar de bun si destept, s-a indragostit, a mers singura la Londra cu trenul sa il vada si s-a descurcat pe acolo, m-a ajutat prin casa mereu, a muncit cat se poate de mult pentru cursurile pe care le face acum. Este o minune de femeie in devenire iar asta ma face sa lesin de fericire in fiecare zi, oricat de greu mi-ar fi mie. 

  Jobul asta stupid o sa treaca. Restul de chestii vor ramane. 

  Va multumesc din suflet tuturor celor care inca sunteti pe aici atat de multi ani mai tarziu, va pupam si va imbratisam!

             Cu drag, 

                       Albuletzii

  

Aventuri. Aici si in Portugalia. Cearta cu Airbnb.

  Postare 2 in 1 pe ultima suta de metri de timp liber. Ultimele zile de vacanta din aceasta vara mi se intampla saptamana asta. De luni incep noul job, la spitalul de langa casa. In primavara asta am decis ca jobul la colegiu a devenit o mizerie de nedescris, conducerea s-a schimbat, restructurarea s-a restructurat si pulile s-au intamplat. Nimic nu merge mai bine, totul mai prost. Ore mai multe nu vroiau sa imi dea, desi nevoie ar fi fost. Asa ca m-am pus pe aplicat serios.

  Cu sufletul indoit. Ca si de la EMAS am vrut sa scap si am scapat de dracu si am dat de taxu, sau ma rog, de verisorul de-al doilea. Nu intotdeauna nimeresti la mai bine. Colegiul a fost, insa, o mare oportunitate. Odata ajuns aici la munca de birou, inseamna ca ai razbit si ca te vor mai angaja si altii in munca de birou. Ceea ce este mare lucru. Va zice una care a alergat cu sapte autobuze pe zi la 10 scoli pe saptamana in epoca EMAS. Sa mergi intr-un singur loc unde sa ai si un scaun, e un scop in viata asta :)))

  Colegiul m-a ajutat sa inteleg mai bine sistemul de invatamant dar, ca orice job din sistemul de invatamant, se petrecea term time only, adica esti platit foarte putin intr-un an. Si eram si part time. 5 ore pe zi, term time only inseamna extrem de putini bani pe suficient de multa munca si raspundere, ca la astia scolile nu sunt ale nimanui, aici vine statul si te cauta cu audit de te ia mama dracu daca nu ai semnat tot ce trebuia si nu ai pus toate liniutele la toate t-urile si toate punctele deasupra tuturor i-urilor. 

  Am inceput sa aplic si am mers la cateva interviuri. Unul la un estate istoric de pe aici (jobul ala ar fi fost genial daca era nitel mai aproape de casa mea sau avea barem un autobuz) unde n-am luat. Apoi la o scoala secundara unde m-am dus pentru unul si ei vroiau sa imi ofere altul, care nu merita nici ca bani nici ca efort (presupunea sa ii alergi pe elevi si pe parinti cu absente si comportament deci nooooo way) si al treilea, despre care nu prea stiam ce sa cred, la spitalul de vizavi. Cel mai mare din oras, e ca un oras in sine. M-am dus pentru un job part time si nu mi l-au dat pe ala in schimb mi-au oferit unul full time, cu bani mai buni. Uite asa. Mi l-au dat mie, fara sa mai tina interviuri. 

  Inca nu imi vine sa cred. Doamnele de la interviu era minunate, ca de obicei, iar una din ele va fi sefa mea. O tipa tanara, super desteapta, care se pare ca e impresionabila la imigranti proaspat dati jos de prin avioane :)))) Glumesc, spitalul este un loc unde gasesti cea mai mare diversitate posibila pentru ca mare parte din staff este din alte tari. Nu mi-a venit sa cred. Inca nu imi vine, sunt in soc. Este foarte greu sa intri in NHS venind din alta parte. Credeam ca e chiar imposibil pentru ca in astia 8 ani eu am tot aplicat ba la spital ba la diverse cabinete medicale. Insa cei 4 ani de experienta de admin de la colegiu, au contat si au contat mult. 

  Imediat dupa ce mi-au confirmat, mi-am dat demisia si am tulit-o chiar in ziua aia, pentru ca era ultima zi din semestru. A fost atat de brusc incat colegii au fost nitel socati, desi multi stiau ca imi caut de lucru. Am mers la sediul central sa imi iau la revedere de la oamenii cu care chiar am lucrat intens in astia 4 ani si am fost nitel stanjenita cand i-am auzit cum ma lauda si ce tare le voi lipsi. Pentru ca, desi eu m-am straduit si dat peste cap si facut mult mai multe decat jobul meu, nu stii cat de bun esti pana nu pleci si vezi cum lumea se agita ca pleci. 

  De a doua zi incolo a inceput aventura angajarii propriu zise la spital. Mamaaaa care m-ai facut, cred ca sa te angajezi la NASA e nitel mai simplu. Au inceput cu un mail cu 10 atasamente. Nu glumesc. Zece. 7 erau formulare pe care trebuia sa le completez. Au continuat cu un mail despre o platforma pe care sa ma bag sa efectuez niscaiva traininguri online. Numa' vreo 12 la numar, dincolo de cele uzuale cu safeguarding si chestia cu incendiile si alte d-astea... unul despre cum diagnosticam dementa, de cate feluri e ea si ce simptome are fiecare soi (!!!) altul despre autism si care sunt toate tehnicile prin care sa reusesti sa comunici eficient si sa nu stresezi o persoana cu autism. Eu mergand acolo nu ca medic sau asistenta ci ca clerical officer, adicatelea stat la clinica cu pricina, facut hartii si intampinat pacientii! 

  Clinica cu pricina, ia ghiciti voi care e? Evident, Fracture Clinic, aia pe care am vizitat-o in detaliu cu Mara timp de 9 luni pe cand isi rupea si opera mana de doua ori. Dap! Le coincidence cum ar zice francezu. :)))) Fiecare departament, in cazul asta Musculo-skeletal, are diferite clinici in spital. La MSK sunt Ortopedie, Fracturi, Fizioterapie. Norocul vietii e ca e la parter, destul de aproape de intrare, deoarece frumosul Queen Alexandra Hospital e cam cat 2 Maiul doar ca pe mai multe etaje. Ca sa ajungi unde trebuie ai zone de lifturi si tre sa il iei pe ala corectu', ca altu' nu te duce in acelasi loc/etaj. Mergand la diversi medici acolo, uneori am avut impresia ca lifturile alea merg cateodata in lateral, nu neaparat in sus :))))  E ceva de trebuie sa mergi cu harta in mana prin el :)))) Este construit in intregime pe un deal, asa ca in unele locuri intri de afara la etajul trei :D 

   Asta despre aventurile locale. Aventurile externe s-au petrecut in Portugalia unde am ajuns prin bunavointa WizzAir care ne-a futut steagul in aprilie, daca mai tineti minte. E, am luat creditul vietii si am organizat chestiune pentru Portugalia. Chestiunea am organizat-o cam prea din scurt, pentru ca prin locuri din astea, ca sa gasesti ieftin si frumos, trebuie cautat cu un an inainte. Am gasit eu o cazare apoi mama m-a deturnat ca a vrut si ea sa vina, asa ca am cautat una mai mare. Zis si facut. Vai dar ce pret bun am gasit eu, nu chiar in sudul Portugaliei, noi aterizand la Faro, ci nitel mai la dreapta la fratii spanioli, peste pod. Vai dar ce pret bun? Cand m-oti mai auzi ca zic asta, sa imi dati doua perechi de palme...

  Wizz ne-a zburat cu doar doua ore intarziere, una a recuperat-o pe parcurs, ma rog, de bine de rau am ajuns la cazare la un 11 seara. In Spania, pe 18 iulie, fusesera nu stiu cate cincizeci de grade sau ceva, la 11 seara nu puteai respira afara. Dam de chestiune, avea Antonio lock box, iau cheia, ma bag. Vaiiii! Deci ce era acoloooooo... omul zisese ca are aer conditionat. Avea. O unitate minuscula pe un soi de...hol. Ceva. 3 doarmitoare. Unul fara nici un geam. As in deloc. Aerul cu pricina facea racoare fix langa el si atat. In casa, peste 30 de grade ca popa. Geamurile erau cele de la 1800 cred, oricum nu puteai sa le deschizi, dar obloanele, alea care ar fi trebuit sa tina caldura afara, erau de pus pe foc, efectiv. 

  Un jegu' dracu' de baie, cu o cada cu rugina, cu bateria care sarea din faianta, deci era o gaura mare pe langa, cand o atingeai dadea sa iti sara pe picioare. Apa calda, de la un soi de instant, era doar oparita sau doar rece. In baie, dopurile la cada si chiuveta erau puse. Cand le-am scos am inteles de ce, mirosea a hoit. Venea canalizarea. Si dupa ce le-am scos, aia a fost, casa s-a umplut. 3 dormitoare, doua sufragerii mici si bucataria. S-au umplut. Partial. Cealalta treaba era din bucatarie, unde, sub chiuveta era mucegaiul istoric. Cand am deschis un dulap era sa cad. Bon, deci acu juma de casa putea a mucegai, jumate a canal, totul intr-o temperatura demna de Belzebut ala! 

  M-a pocnit plansul. Mara a gasit par in pat, m-a luat capu! Paturile aveau O PERNA. Deci paturi duble, da? Aveau O PERNA LUNGAAAA! Eu nu am mai vazut asa ceva de cand sunt. Idiotii au cumparat perne din alea lungi care se pun de obicei ca sa stai mai ridicat in pat si le-au pus pe post de o perna. Adica tu si cu colegu' dormiti pe sarpele ala lungu'! Daca, ca orice om normal la cap, ajustezi perna, despre care crezi ca e A TA, noaptea, il dai pe colegu' cu dintii de noptiera de nu se vede, ma gandesc... :))))) 

  Bai, deci m-a incercat mult episodul asta. Pentru ca am dat in disperare, gasisem cu greu cazarea asta la bani oarecum normali, cu o luna si ceva inainte. D-apoi acum, peste noapte, unde gasesc eu alta. S-a apucat mama sa caute, saraca, eu m-am oparit cu un dus si zic ok, acum ce cacat facem? Ma bag la AirBnb cu care noi calatorim de fix 10 ani fara nici un fel de aventura. Si ei ziceau acolo ca daca e ceva aiurea sa ii cauti pe ei. Aici incepe o mare aventura birocratica, de unde intelegem cat de jnapani pot fi cate unii. In cazul asta si gazda, si Airbnb. Daca eu anulam atunci, imediat, la ora 11, cazarea, conform politicii pe care o stabilise Antonio, primeam inapoi banii minus o noapte de cazare, minus taxele Airbnb, care erau considerabile, aproape 200 de lire la o cazare de 950. E, cand te uiti pe site, ei zic ca daca nu e ok, sa ii cauti pe ei. 

  Zis si facut. Intai am gasit alta cazare, ca doar nu anulam sa ma trezesc ca dorm in Fiatu Panda inchiriat, unde nici in cur nu aveai loc :)))) Karma aia buna m-a lovit cu o cazare care nu era la pret de diamante, in Portugalia, unde de fapt aveam noi treaba. De data asta pe Booking ca pe Air nu mai era nimic la pret cat de cat normal. Am bucuit-o repede cu frica vietii pentru ca asta chiar nu mai era refundabila de nici un fel. Pfoaiii de mine, si acu, gen pe la un 2 noaptea, hai sa contactam Air. Si m-au intrebat cum vreau, am zis ca pe chatu vietii, sa nu stau la telefoane. Ba, si bine am facut, ca daca o porneam pe telefoane cred ca nu mai terminam nici azi.

  Scriu acolo ce si cum, si le dau si pozele cu pricina, ca am facut destule. Si imi raspunde una cum ca da, aoleu, desigur. Mamica, si in da aoleu desigur am tinut-o vajnic PATRU ZILE. Ca astia raspundeau dupa ora Americii pulii de unde e compania Airului vietii. Si de cate ori raspundeau, era un alt agarici care zicea altceva si care pana la urma a zis unu ca sa anulez eu calatoria acu, si imi dau ei inapoi 260 de lire! Conform politicii de anulare a lu' Antonio-vedea-te-as-mort! Care Antonio a tinut sa imi scrie sa ma ia la perpules ca de ce nu i-am zis lui si ca ce, nu e cald si ca daca e cald eu ce caut in Spania in iulie cand e cald? Si ca casa nu miroase a nimica, ca e casa lor si ce o iubesc ei. Si ca la banii aiaaaa, ce asteptari aveai, cucoana? Maaaaa! Sa mori in ea, Antonio! Sa ti se inmoaie lumanarea, papusel!

   Eeeee, de abea atunci mi-a sarit nitel capacu' de la mustarul ala englezesc, care e iute rau al dracu'! Zic coitzule de la Air, NU, nu anulez eu nimic acum sa imi dati voi 2 lei, voi aveti in acea "asigurare Air Cover" propozitia "daca locatia nu e ca descrierea..." deci muixul e la voi, nu la mine! Ba si raspunde altu' care face si greseala majora sa imi zica "Hello Deena!" Io raspund bine la multe pe lumea asta, da' la alt nume, deloc. Zic vezi ca imi zici pe alt nume si asta nu te ajuta deloc in acest moment, eu zic sa ma sune un supervizor de-al tau ACUM. Like right now! Mai trec niste minute si imi scrie supervizorul ca aoleu, aoleu, ne pare rau, aoleu. Zic hai cu aoleul ala, eu vreau sa te aud la telefon si sa rezolv asta ca deja mi s-au dus 4 zile din cele 9 de vacanta cu traumele astea. 

  Zice, te sun io maine, maine te sun ca acu ies din tura. Auuuu! Bine, la ce ora? Te sun maine dupa ora 10 am EST, sa ajung si eu la birou si sa aranjez niste lucruri. Wtfff! Va dati seama ca a trebuit sa dau pe Google sa aflu care ora a Americii e aia si cum se traduce ea in ora Portugaliei (care, apropo, e aceeasi cu ora UK, eeeextrem de dubios, astia nu sunt ca Franta, Spania, Italia. Nope, astia au zis nu, s-a tras linia pe la ei prin curte sau ceva). Mbon, ma gandeam, sincer ca nu ma suna nici dracu' a doua zi. Dar a sunat! Nu dracu' ci supervizorul Klentz. Care, in cel mai pur stil american zicea Alexandra din doua in doua cuvinte, si isi cerea scuze din trei in trei dar era atat de fals ca nu il credeai. Eram ca la desene animate, ziceai ca vorbeste Fred Flinstone cu mine! 

  Zic ma baietel, ai vazut pozele? Da, am vazut si da, asa este, nu este ok, ne cerem scuze, da' cat ati stat acolo? Zic o noapte, si pentru ca sunt o doamna, sunt dispusa sa o platesc, desi nu trebuia sa fac asta la conditiile alea. Asa ca ne-au dat inapoi tot restul de bani plus toate taxele Airbnb. A, deci se poate, futu-ti neamu' undeva... M-am culcat linistita. M-am sculat nelinistita deoarece a doua zi, ce a facut Antonio care probabil fusese informat ca suge coceanul? A facut reclamatie ca ii lipsesc cheile! Drept pentru care m-a cautat alt agarici de la Airbnb sa ma intrebe de chei! Era sa fac apoplexie. Ce am facut eu bine a fost ca am fost desteapta, cand m-a sunat Klentz, la finalul discutiei cand m-a intrebat daca mai e ceva, eu am vrut sa subliniez ca eu cred ca aceasta gazda este un scammer, ca avea doar 8 reviewuri si alea erau perfecte si ca atitudinea lui imi spune mie ca omul e rau intentionat. Si ca eu cred ca minte. 

  Asa ca acum, cand eram intrebata de chei, i-am zis lu agariciu sa discute cu Klentzu din dotare si sa auda inregistrarea in care eu imi exprimam ingrijorarile despre aceasta gazda cum ca ar minti. Si ca noi am lasat cheile in lock box, de unde le-am luat. Cautand info pe net am aflat ca sunt gazde care fac asta, si daca le lasi cheia in casa, nu afara, ei pot zice eu nu mai am alta cheie la viata mea! Deci musafirul trebuie sa decarteze cati bani vrea pula mea, ca eu sa inlocuiesc, butuc, usa, etc!!! Se vaita unul ca i se cerusera 300 de lire pentru o broasca. Cred ca era de aur! 

  Dupa asta, s-a facut liniste si agariciul a venit inapoi sa zica doar ca le pare foarte, foarte rau pentru tot ce am patimit si ca totul e ok. Amin, duamne-ajuta-mori-Antonio! Pfoai de mine! Am mai avut cateva zile sa ma bucur de Portugalia care este foarte misto. Am vazut niste sate mici si frumoase, am vazut coasta Algarve-ului care este presarata cu pesteri in ocean, de colo colo, a fost frumos, apa rece ca in Atlanticul pe care il stim, am bagat curul o singura data in apa dar in rest am admirat-o de departe. Mancarea este fabuloasa, oamenii teribil de lenesi, sa nu dea naiba sa vrei de mancare pe la pranz ca ei inchid tot si se duc la culcare ca niste latini care se respecta. 

  E, si uite asa ne-am distrat noi anul asta pana acum. Si inca nu s-a terminaaaat! Va las cu cateva poze din Algarve, daca aveti posibilitatea, mergeti in sudul Portugaliei si vedeti pesterile astea, sunt de vis. Ca informatie, Zest Rental Cars este magnific la Faro, si Blue Ocean Trips e un nene cu o barcuta, bucuiti prima tura la ora 9 si veti fi singuri pe barca :)

8 ani de Anglia

    Acum 8 ani, dupa ce faceam marele scandal cu Puie and Co, dupa ce ma cauta politia romana imediat dupa aterizare, cu citatie acasa cum ca TREBUIE sa ma prezint gen a doua zi... eram aici. La Portsmouth. In Cosham. La prima noastra chirie, un apartament absolut ciudat de minunat. Am iubit casa aia enorm. Le-am iubit pe toate. 

  8 ani mai tarziu, 2 chirii si o casa cumparata mai tarziu, un job extenuant pentru el, apoi altul, 3 joburi ale mele idem de extenuante si acum urmeaza al patrulea, doua scoli ale ei si acum urmeaza a treia.... Ne-am urmat parcusul tot in sus de cand am venit aici. Am facut in 8 ani cat n-am facut in toti anii aia in Romania :) 

  Mara merge la colegiu in septembrie, eu merg la noul job la NHS la spitalul de vizavi de casa noastra, peste o saptamana si un pic. Acum 8 ani ne dadeam noi noua jos din acel avion, cacate pe noi de frica. Azi suntem idem, urmeaza alta etapa de necunoscut pentru amandoua :) Si avem emotii mari si da, o sa fie bine, sunt sigura de asta. Daca mi-ar fi zis cineva acum 8 ani ca o sa reusesc sa ajung in marea ecuatie numita NHS as fi intrebat ce fumeaza la micul dejun :D 

  Sa mai zic ca ne e bine aici? Nu cred ca are sens... Cel mai bun lucru pe care l-am facut in viata asta a fost emigrarea. Si pentru ea, si pentru noi. 8 ani... nu stiu cand au trecut si ne-am bucurat de tot.