5 ani de civlizatie

  Acum cinci ani pe la ora asta terminasem bagajele de facut, vorbisem toata ziua la telefon cu toate televiziunile care vroiau sa afle cum a fost cu tovarasa Puie care traumatiza copiii de clasa intai in scoala romaneasca din Ploiesti. Tin minte cum Marius ma intreba diverse despre ce sa cumpere de mancare el aici la Portsmouth de-mi venea sa-i sparg nasul da' eram prea departe. Mi-a zis ca-s incoerenta, n-am sa uit asta niciodata. Mie mi se pare ca in secunda aia eram mai coerenta decat ar fi fost foaaaarte multi oameni in locul meu :)))) Dupa toata judecata publica la care fusesem supusa tocmai ce fusesem "somata" de scoala cu pricina sa ma prezint la "audieri" ca si cand eu eram aia care abuza copii. Nu avea el cam nici o idee prin ce trecusem noi patru luni de cand plecase el pentru ca eu trebuia sa-l protejez SI pe el :)))) Plansul Marei. Spaimele ei. Noptile imposibile in care nu adormea si ma intreba cum o sa poata ea vorbi intr-o limba pe care nu o stie. Ce-o sa faca ea acolo? Cum o sa fie? Miliarde de necunoscute si spaime pe care EU trebuia sa le manageriez. Si am facut-o. Aveam in permanenta pe laptop deschisa o harta cu orasul ca atunci cand incepe tirada de intrebari sa pot sa ii arat chestii :) O luna n-am inchis harta aia! 

  Pe masura ce data de 29 se apropia Mara era tot mai disperata. Si fericita ca o sa il vada pe el dar si disperata. Ce se face ea? Cum o sa fie casa aia? Dar luam si mutzunasii astia? La 8 ani si jumatate nu mai esti prea mic ca sa nu pricepi nimic dar nici suficient de mare incat sa poti sa faci fata atator emotii si necunoscute. Eu? Eu nu fusesem in viata mea in UK si acum urma sa-mi mut copilul acolo. Eram aproape zen. Adica mai rau ca in Romania nu avea cum sa fie si pana la urma, nu dadeam foc fantanilor, daca era rau ne puteam intoarce. Cam asa am privit eu treaba asta. 

  Cum e cinci ani mai tarziu dupa ce am asistat la un Colectiv, o Hexi, un 10 august, multe altele si acum Covid? Pai cum sa fie, e bine. De la foarte bine in sus e pe meleagurile astea. Am gasit lucrurile pe care noi le cautam cu ardoare in viata asta. Acele multe lucruri intra toate sub un singur cuvant. Civilizatie. Din aia reala. Da, sunt si aici destui prosti, incompetenti, aiuriti, nepotriviti. Dar in marea majoritate a timpului lucurile merg. Si merg bine. Sistemul lucreaza pentru tine, cetateanul. Te simti in siguranta. Stii ca daca lasi copilul dimineata la scoala el nu se va intoarce acasa traumatizat pe viata. Stii ca daca mergi la spital nu pleci cu nozocomiale si scuipat in ochi de medici-dumnezei, portari si asistente care vor sa le bagi in buzunar. Stii ca acele taxe si asigurari de stat pe care le platesti iti aduc inapoi tot ce iti trebuie. 

  Nu iti faci abonament la clinici private unde sa mai sifonezi o tona de bani si unde tot prost sa fie. Nu te duci la primarie cu caciula in mana sperand ca nu tre sa dai spaga sau ca "nu ti se aproba". Nu mergi la scoala ca milogu' sa ti se spuna ca tu esti un nimic care nu stie nimic despre copilul tau si sa mai taci din gura. Nu. Esti ascultat. Oriunde mergi in sistem, ei te asculta. Si se comporta ca si cand ei sunt platiti din banii tai, asa cum si este. Tu esti "clientul" pentru sistem, nu sclavul ordinar pe care ei sa calce. Cand sistemul greseste, isi cere scuze. Recunoaste ca a gresit. Exista demisii, exista concedieri, exista scuze publice. O data pe an orasul tau iti trimite o scrisoare in care iti arata exact cati bani ai dat tu la bugetul local si fix unde s-au dus ei. Atatea lire la scoli, atatea la politie, atatea la spitale. Simplu. 

  Toate lucrurile astea te fac sa dormi mai bine noaptea. Adica poti sa dormi. Nu te gandesti ca "se afiseaza intretinerea" sau "cat o fi apa calda luna asta", n-ai nici o grija despre factura de curent sau gaz care in Romania, si daca ai bani, tot te ucide psihic s-o vezi pentru ca stii cat fura ei si ce serivicii primesti. Nu te mai uiti cat costa ceva de mancare pentru ca atata timp cat nu cumperi caviar sau copan de pangolin, sincer nu conteaza. Stii sa faci economie acolo unde conteaza iar cosul saptamanal nu te pasioneaza prea tare si asa ar trebui sa fie. Viata e prea scurta pentru chestii din astea si asta afli cand traiesti intr-un mediu care te lasa sa fii relaxat. Un mediu in care iti permiti asta. 

  Zambetele alea de pe strada conteaza. Multumescurile si politetea aia multa iar conteaza. Nu, nu este "fake" asa cum ii auziti pe unii romani ca va zic. Deloc! Englezii asa sunt crescuti de mici si cred in asta mai mult ca in dumnezeul ala care le baga cipuri in cap romanasilor verzi. Felul in care acum oamenii au grija sa nu iti invadeze aia doi metri, conteaza. Umorul in orice situatie conteaza. Sunt mici franturi, cioburi din sticla colorata, care compun ceea ce azi este vitraliul vietii noastre. Copilul nostru a inflorit aici. I s-au dat toate oportunitatile sa devina "EA", acea ea care exista in ea de cand s-a nascut, dar care era sufocata de sistemul scolar romanesc. La 13 ani si 3 luni pare sa-si fi gasit deja un pic de drum spre ce va dori sa faca in viata ei si este legat de pasiunile ei. De ceea ce ii place. Asta ma face mai fericita decat pot sa descriu in cuvinte. 

  Stiti cum e sa fie pandemie, lockdown, chestii si sa te sune scoala sa te intrebe ce mai faci si daca esti bine si ce face Mara, se simte ok, e in regula? O data pe luna au facut asta. Tutorele ei (ca un fel de diriginte) ne-a sunat o data pe luna sa ne intrebe ce facem si cum este fetita asta pe care ei o au in grija lor chiar si cand nu este acolo fizic. Mara a fost motivul principal pentru care am facut mutarea asta pentru ca daca eram doar noi doi probabil am fi ales sa ne taram in continuare in mocirla aia cunoscuta. Ca mocirla cunoscuta e mai safe decat aia necunoscuta, vorba ceea. Dar am simtit ca ea nu merita asta. Ca ea merita ceva mai bun, mai mult, mai senin si mai plin de bucurie. Ca noi ne-am amarat existenta 36 de ani pe acolo, puteam sa strangem din dinti si sa inghitim in continuare. Dar ea nu merita genul ala de viata. Ea merita oamenii astia care o iubesc la modul real la scoala si au grija de ea pana in panzele albe. Si cand zic grija nu e doar fizica ci si psihica. Pe astia de aici chiar i-a interesat cum se descurca ea emotional in toate etapele ei aici iar asta conteaza enorm intr-o viata de copil-elev-student...om. 

  Cinci ani in tara unde iarba nu apune niciodata. Suntem fericiti. Suntem bine, mult mai bine decat as fi putut eu sa-mi imaginez acum fix cinci ani la ora asta. Am muncit mult dar cu spor si drag. Am facut multe, multe de tot. Am invatat si mai multe si mai invatam. Dar ne place mult. Suntem acasa.