Consideratiuni gastronomice (2)

   Mama fiind singura si muncind, in copilarie cand am inceput sa inteleg de foarte devreme ca o casa necesita multa munca si ca ea ar avea nevoie de ajutor...am inceput sa o ajut. Intai spalam niste vase cand nu era ea acasa ca sa ii fac "surpriza". Apoi am inceput incet incet sa incerc sa fac ceva de mancare. Prima incercare a fost evident mamaliga. Am facut o mamaliga...nefiarta. Nu stiu unde anume era bunica-mea in momentul ala (cred ca aveam vreo 11-12 ani) insa cand a aparut si a gustat mamaliga  mi-a zis ca "e buna de dat la ratze". Am crezut ca mor de ciuda. N-a stat sa imi explice vreo secunda cum se face si ce am gresit. 

  A doua incercare a fost o salata de rosii in care eu am pus si otzet. Pentru ca in capul meu salata se face cu ulei si cu otet. A venit mama si a zis tare si raspicat ca la salata de rosii nu se pune otzet. Douazeci de ani mai tarziu am aflat ca se pune ce dressing vrei tu si ca lumea foloseste si otzet, ea nu folosea, asa ca "nu se pune otzet" :) Asa cum se poate pune usturoi in loc de ceapa. 

  Pe la 16 ani m-am apucat sa invat tot de una singura, sa fac pizza. Pentru ca imi placea al dracu' de mult si imi doream sa o fac eu. Evident nu iesea cum trebuie niciodata, insa deja intrasem in modul de "eu vreau sa iasa mancarea asta si o sa incerc pana mor!" :) Cativa ani mai tarziu au inceput sa il dea pe Jamie Oliver pe TVR2, asa ca m-am mai luminat oleaca. A fost o revelatie sa imi explice cineva minime tehnici culinare. Nu am avut niciodata bani sa imi iau cartile lui, am fugarit fiecare episod din emisiunile cu el, ma uitam si la reluare, imi notam chestii...incepeam sa fiu pasionata. Emisiunile lui Radu Anton Roman ma tineau nemiscata. Ulterior matusi-mea mi-a luat cartea scrisa de el, carte de capatai intr-ale intelegerii diferitelor abordari ale anumitor preparate pe teritoriul tarii. Sarmaua nu e la fel la Ploiesti sau la Cluj. Nici un fel de mancare nu se face la fel. Sunt sute si sute de variante si de modificari de condimente. 

  Nu mai stiu cati ani aveam cand am facut paine prima data. Era mai incoace, in ultima decada. Am vazut ca iese si ca se poate, am inceput sa fac din ce in ce mai multe chestii de mancare. Am experimentat, adaptat si evoluat retetele de diverse mancaruri traditionale. Am inceput sa imi reclam dreptul de a o face asa cum imi place MIE nu cum "se face"...a fost frustrant sa aud mereu comentarii de la maica-mea cum ca eu nu fac cutare mancare cum trebuie. Dupa 15 ani in care mancasem majoritar chestii care nu imi placeau...am lasat frustrarea la o parte si mi-am vazut de treaba :)

  Pizza a inceput sa iasa mai buna ca la pizzerie...hopa...taci ca se poate. Insa poate cea mai mare lupta din lume a fost sa accept carnea de vita. Ani de zile am zis ca nu imi place pentru ca nu mancasem niciodata o carne de vita facuta cum trebuie. Nu o mancam decat tocata sau snitel batut pana ii ieseau ochii din cap. Fiarta nu ma interesa, iar "friptura" nu stiam cum se face ca sa nu iasa talpa binecunoscuta. 

  Pana cand m-am apucat sa caut informatii, am mai vazut ceva documentare si m-am lamurit. Aveam vreo 28 de ani cand m-am luminat. Primul drum a fost la Ikea de unde am cumparat un termometru cu sonda pentru carne. Nu o sa reusesti niciodata sa faci vita buna daca la inceput nu bagi o sonda in ea sa vezi "ce anume" inseamna 60 de grade la centru. Sau 40. Sau 70. Dureaza prea mult sa te prinzi prin incercari repetate. Dupa ce folosesti un termometru de cateva ori inveti cum arata si cum se simte carnea pe care incerci sa o faci in tigaie sau la tigaia-grill. 

  Carnea de vita te pacaleste. Contine foarte multe tesuturi conjunctive care au o proprietate si anume aceea ca dupa ce trec de 60 de grade se intaresc. Lasata mai multe ore la temperatura mai mare de 60 de grade, dupa cel putin 2 ore tesutrul conjunctiv incepe sa se distruga, deci se inmoaie. O alta pacaleala este ca dupa ce ai scos bucata de carne din tigaie ea mai creste cu inca 3-5 grade la centru. Asa ca daca o lasi pana are 60 de grade ea va putea ajunge la 65 stand la matale pe dulap, deci va fi tare. 

  Am constatat cu uimire ca da, pot manca carne de vita facuta in tigaie. Dar tre' sa am curaj si chiar sa o scot din tigaie cand "la ochi" nu pare deloc facuta :) sa o las sa se "odihneasca" minim 5-7 minute si apoi sa o halesc cu hrean. Si cu pofta. Asa am ajuns sa am curaj sa iau ditamai carcasele de vita :) 

  Am luat si iepuri, si prepelite, si oaie de pe la diversi crescatori. Am mers prin alte tari si am vazut fructele de mare la mama lor acolo...si atunci am priceput diferenta intre crevetii prefierti cauciucati pe care ii gasesti la noi si crevetii sau caracatitele proaspete atunci scoase din garla. Cu pestele nu m-am imprietenit si nici nu o sa o fac vreodata. Imi place somonul dar n-am mai avut bani de asa ceva de doi ani de zile. Imi place si pastravul insa pastravii astia de la magazin...sunt morti demult. N-am mai vazut un pastrav care sa arate ok de multa vreme. Si cum pestele chiar imi face sila...prefer sa iau rar cat sa ii mai fac cate o pofta sotului care e mare amator. Hamsia de 2 Mai imi place...circa odata pe sezon :)

  Nu ma omor dupa porc, n-am facut-o niciodata. Mai ales dupa porcul de la magazin care in mod dubios nu mai are nici un fel de gust in ziua de azi. Tot caut ceva porc crescut la padure, dar e greu de gasit. O sa caut pana gasesc daca mi-a intrat in cap. Curcan i-am facut Marei cat era bebe...de nu mai vreau nici sa aud de el. Ii faceam la abur iar mirosul ala m-a terminat la cap. Puii astia gonflati de la magazin...imi sunt neutri. Ii mananc de foame dar nu cu vreo mare placere. Mai primesc din cand in cand cate un pui de tzara si ala are gust cum trebuie. 

  Foarte multe experimente le-am facut pentru ca a aparut Mara si am vrut sa ii gatesc eu cat mai bine si mai bun cu putinta. Asa am ajuns sa fac snitele la cuptor, chiftele tot la cuptor...sufleuri din diverse chestii dubioase gen conopida sau broccoli :) si tot felul de chestii pasate, pisate, tocate, amestecate, impaturite...Am inceput sa fac si paste de casa, ba chiar am si masina pentru asa ceva. In toti anii astia in care am avut "luxul" sa fiu somera...am muncit o gramada sa invat sa fac chestii de mancare. Adica sa invat sa le fac calumea. Am descoperit ca intr-adevar cand stii cum reactioneaza fiecare aliment la anumite tehnici sau temperaturi...iese altceva. 

  Fara pasiune nu iese. Daca nu iti place ce faci si o consideri o corvoada nu iese cum trebuie. Daca n-ai timp mai bine fa-ti timp decat sa faci de mancare alergat de huni si apoi sa te miri ca iese prost. Daca nu esti organizat cum trebuie intr-o casa nu o sa ai timp niciodata. Mai ales cand ai un copil. Tin minte cum de pe la 2 saptamani dupa nastere am inceput sa imi reiau "activitatea" intr-ale curateniei si mancarii pentru familie. Si cum puneam copilul in carut si o tineam in bucatarie cu mine daca era treaza, ca sa nu stea singura sa se supere. Pe la 11 luni m-a vazut ridicand un pui intreg de subtiori sa il bag in chiuveta sa il spal si a strigat incantata "bebeeeeeeeeeee-bebeeeeeeeeeeee"...da, seamana cu un bebe! 

  Asa a prins si ea pasiunea asta. Stie chiar si cum anume se fac unele chestii de mancare. Zice mereu ca ea vrea sa se faca bucatar. I-as dori sa reuseasca...nu exista job mai frumos decat sa faci mancare buna pentru oameni. Sa ii vezi cu cata placere se bucura de ea si cum le lumineaza fata. In momentul in care duce furculita la gura...vezi cum i se lumineaza ochii si sufletul. Si asta face sa merite tot efortul, mai ales atunci cand stii ca e copilul tau sau omul tau drag si stii ca ce faci tu e mai sanatos decat multe alte chestii pe care le-ai putea lua semi-preparate sau comandate de la altii. Fiindca e facut cu suflet si cu drag si cu atentie. Si cu ei in minte!