Rutina

  Rutina e prietena mea. Imi plac lucrurile stabile, ordinea, metoda, organizarea. Nimic din ce fac nu e la intamplare...gandesc inainte de sapte ori toate implicatiile. Chiar si atunci cand ma apuc sa fac curat. Imi place sa fie lucrurile la fel insa ma adaptez foarte repede la lucruri noi. Cand mi-am nascut copilul, in circa doua saptamani de cand am ajuns cu ea acasa...as fi putut paria ca fac lucrurile alea de zece mii de ani. Rutina ma ajuta sa nu obosesc.

  Pare bizar, pe unii oameni rutina ii enerveaza sau ii oboseste. Pe mine ma ajuta sa nu obosesc. Cand eram mica (cam 3 ani aveam din cate imi zice mama) stateam in pat in scopul de a adormi si imi monitorizam respiratiile. Ea se mira ca nu vreau sa dorm. Mie nu imi trebuia somn ziua (de abea la adolescenta l-am dorit) si pentru ca trebuia sa stau acolo proptita...si sa ma plictisesc de moarte...imi simteam respiratiile. Nu mai tin minte exact daca le numaram, ma indoiesc ca stiam sa numar atunci. Doar le traiam. Inspiri, expiri, inspiri, expiri....apoi faceam asa cand eram langa mama...le monitorizam pe ale ei. Puneam si urechea pe pieptul ei sa ii ascult inima cum bate ritmic. Si in ziua de azi imi place sa pun urechea pe pieptul lui Marius si sa stau acolo asa. Sa aud ritmicitatea vietii. 

  Stau acasa (adica fara job la altii) din 2004. Altii ar fi inebunit. Am avut si eu momente in care imi ziceam ca o sa ma pierd cu capul de tot. Si ca nu o sa reusesc sa traiesc o rutina atat de plictisitoare. Apoi a venit copilul si n-am mai avut timp sa ma plictisesc nici daca imi doream asta. Apoi a picat bunica acum un an si patru luni...si de atunci incolo viata mea a fost ca un vartej care te ia si te invarte de nu mai stii de tine. 

  M-am adaptat. Nu stiu cum, pentru ca inainte de asta as fi zic ca eu nu o sa pot vreodata sa fac multe din lucrurile pe care le-am facut in anul care a trecut. Si prietena mea, a fost intotdeauna, rutina. Mi-am facut un plan, m-am organizat...apoi am incercat sa fie mereu la fel. Ca sa nu imi pierd firea, ca sa nu uit lucuri importante, ca sa nu ma uit pe mine. 

  Primele doua luni de ingrijit un om cu sapte coaste rupte si care a facut si o viroza respiratorie crunta pe un plaman perforat...au fost pentru mine niste incercari majore. Viroza a durat 5 saptamani si la ea si la  mine, noroc ca copilul l-am trimis la 2 Mai. In toamna cand mi-am manifestat ingrijorarea in fata posibilitatii contaminarii cu un alt virus la o sindrofie la care eram invitata si pentru ca ma agitam daca o lasam singura...mi-a plouat cu cacat in cap la  modul sinistru. Atunci, de abea ATUNCI am inteles ca pot trage o linie si pot afla cine imi e prieten si cine nu, cine tine la mine cu adevarat si cine nu da doi bani. 

  Dupa ce a trecut viroza...a inceput sa colapseze din lipsa de puls cardiac. Si a tras vreo trei ture din astea cu mine langa ea. Si unele din ele cu copilul meu plangand in alta camera si cu mine tipand la ea ca nu are voie sa se apropie de camera bunicii. Cica sa nu tipi la copil, ca il traumatizezi...io zic ca daca o vedea pe bunica cazand era mai naspa. Pana si in episoadele astea mi-am gasit rutina. Mi-am pus ceasul sa sune noapte de noapte, sa ma duc la ea sa vad ce face. Ascultam daca mai respira. Si acum ma trezesc la ora 2 sau 3 din reflex. 

  Dupa toate astea, a murit baiatul celei mai bune prietene a mamei mele. Prietena ei din copilarie. Si am petrecut luni de zile cu ei, langa ei...incercand din rasputeri sa mai vad in oamenii pe care ii stiu de o viata...cei pe care ii cunosteam. Am vazut ce e aia doliu, ce inseamna sa iti moara copilul la 21 de ani si tu sa trebuiasca sa mergi mai departe. Mergeam la ei ziua si plangeam noaptea. Oamenii astia au fost in copilaria mea mai aproape decat familia mea. Si cand devii parinte, de abea atunci gandesti cu adevarat moartea copilului cuiva. Pentru ca poti sa relationezi cu ideea si pentru ca iti e frica rau de ea. Plangi pentru ei dar plangi si pentru tine...de spaima. La sindrofia la care am ajuns, cand au cantat "la multi ani" eu am inceput sa plang incontrolabil si am fugit unde nu ma vedea lumea...a venit nasa noastra biata de ea sa ma consoleze. Pur si simplu nu m-am putut abtine. Eram pe alta planeta. 

  Nu stiu cum am facut sa nu imi pierd mintile, insa stiu sigur ca unul din factorii care m-au ajutat a fost rutina. Chiar daca nu trecea mult si trebuia sa o modific...ma agatam mereu de "acum facem asta, apoi facem aialalta"...si daca avem noroc mai trece o zi si bunica e bine, copilu' e bine...noi suntem bine. Maine ne trezim si o luam de la capat si trebuie sa fim fericiti. Pentru ca bunica mea face in ianuarie 89 de ani si a picat la 87....deci am invins moartea cu doi ani. Pentru ca suntem bine si am aflat ce trebuie sa facem ca sa mergem mai departe. Pentru ca noi nu avem dreptul sa plangem. 

  Ce mi-a trezit toate gandurile astea? Adaptarea vietii din ultima luna cu Mara mergand la gradinita. Ieri mi-a zis ca vrea mereu sa mergem pe jos pentru ca ii place. Si eu tocmai ce ma gandeam ca imi place cum mergem noi asa amandoua pe strada si discutam despre toate lucrurile din jur...si cat de simpatica e cum imi arata ea cum e viata. Pentru ca ea imi arata viata prin ochii ei...Si e o viata buna si blanda si plina de iubire...e o viata de mami, tati, pisica de pe strada, masina care uruie, soarele care ne intra in ochi si stejarii carora le furam zilnic ghinde. Si i le ducem Denisei, ca ea e prietena noastra, si ea culege zilnic o ghinda pentru Mara si Mara culege zilnic o ghinda pentru Denisa...cum sa nu iubim RUTINA :)