miercuri, 19 iulie 2017

Aș lua-o acasă

  Am cunoscut-o prima data pe la inceputul lunii mai. Nu vorbea deloc. In nici o limba. Tot ce facea era sa zambeasca cu gura pana la urechi si sa dea din cap a "da". Este de etnie d-aia speciala. Nu avea inca 5 ani dar avea multe kilograme peste ce ar trebui la varsta ei. Parul lung, negru abanos si ondulat ii era prins intr-o coada groasa impletita, parea a fi curata si ingrijita. Dar nu vorbea. Deloc. 

  Zambea mult si degeaba, parca intr-o crispare ramasa pe fata ei dintr-un moment in care intelesese ceva amuzant. O masca despre care stie ea ca ii amuza pe adultii din jur. Intelegea ce ii spun in romaneste dar nu raspundea nimic. Mi l-au adus pe fratele ei, cu doi ani mai mare, din aceeasi scoala. Ia de te intelege cu astia si afla ceva despre ea ca noi nu stim nimic, pana de curand nici nu ne-am prins ca ea e de cetatenie romana, aveam in cap acest "gipsy" care nu ne spunea mare lucru. Nici fra-su n-a vorbit cu mine. Cand m-a auzit ca vorbesc romaneste cu el si-a acoperit gura cu ambele palmutze mici, nu cumva sa spuna ceva, nu cumva sa se dea de gol.

  Intr-un final l-am intrebat daca ei acasa vorbesc tiganeste si a zis soptit ca da. Altceva nu mi-a zis. Lumea din scoala spune ca el acum se descurca bine, a invatat imediat engleza si ce are de facut pe acolo. Ea zambea. Saptamani intregi i-am acordat atentie limitata fata de cealalta romanca din clasa si i-am spus ca eu nu pot sa vorbesc cu ea daca nu-mi raspunde inapoi nimic. Mi-a luat ceva vreme sa sparg nuca dar am spart-o, de ciuda ca nu vorbeam cu ea a inceput sa vorbeasca... in engleza. In ziua aia, eram patru adulti in clasa aia si toti patru am chiuit, ne-am inlacrimat oleaca noi cele trei muieri iar profesorul a tzopait brusc ca un apucat batand din palme. 

  Reusisem sa o conving sa vorbeasca. Intelege romana destul de bine dar nu ii vine natural sa vorbeasca in romaneste. Doar acum, uneori, imi spune lucruri in romana, intrebari scurte care ii vin in cap din cauza ca romana mea ii declanseaza ceva in creier. E un alt soi de copil Mowgli, a avut o casa si atat, are inca 4 sau 5 frati (n-am reusit sa retin si cred ca nimeni de fapt nu stie exact) si este un copil perfect neglijat. Crescut ca intr-o pestera. Ea zambeste. 

  Dupa ce a inceput sa spuna niste cuvinte si sa imi arate niste lucruri am putut sa scot de la ea diverse informatii despre ce stie ea de fapt si ce nu. Am constatat ca stie intr-un mod automatic sa numere dar ca nu intelege ce e aia. Ne pregateam cu totii sa deschidem procedura de diagnosticare, parea a fi total gresita la cap, parea a avea deficiente majore de invatare. Si inca pare asa insa acum, la final de an, a reusit sa inteleaga legatura intre un sunet si o litera scrisa. In conditiile in care cei care termina acum Year R (reception, anul premergator primului an de scoala) stiu sa scrie cuvinte si propozitii simple sa adune si sa scada prin numarare pana spre 20, stiu multe lucruri despre lume si viata. Ea zambeste.

  Acum doua saptamani a implinit 5 ani. Era fericita. Zambea. Dar de cand a inceput sa vorbeasca, sa comunice, nu mai zambeste asa a prost. Am reusit sa o invatam cateva culori. Are 5 ani si nu stia ce-s alea culori. Ce inseamna aia. Se uita mirata la noi cum ii aratam obiecte si ii spuneam denumirea. Ei in engleza, eu in romana... tiganeste nu stiu si-mi pare tare rau... Ea da din genele alea lungi si negre, se uita cu ochii taciunii la mine si parca ar vrea sa ii raspund eu la un "de ce" infinit pe care ea nu stie nici macar sa-l rosteasca. 

  Repeta obsesiv un semn grafic ca un fel de n mic de tipar. La scoala i s-a spus ca asa scriem. Ea n-a nimerit alta litera decat pe aia, multe luni de zile. Ii spuneai sa scrie ceva, il facea pe ala. Pagini si pagini cu un n aruncat din creionul prea mare pentru manuta ei. Azi, dupa atatea luni de lupte, a reusit sa inteleaga sa-l scrie pe A si pe B ba chiar mi-a aratat si un O neterminat, ca o intrebare lasata fara raspuns. De fiecare data cand ma vede ridica manutele sus-sus in aer deasupra capului intr-un gest de imbratisare pe care cred ca doar la mine l-a vazut dar n-a stiut cum sa-l imite corect. Eu imi desfaceam mainile larg cand mergeam la ele, sa le chem spre mine asa cum ar face orice femeie intreaga in situatia mea. Ea a inteles ca gestul ala inseamna imbratisare asa ca acum isi ridica mainile catre mine din partea cealalta a camerei de cate ori intru pe usa. 

   De curand a inceput sa ne arate o tristete majora. Nu incepe sa planga ca un copil normal, brusc si din cauza vreunei suparari oarecare. Pur si simplu sta pe ganduri, i se transforma fata progresiv, se tot uita in ochii mei si apoi incepe sa planga, un plans de om batran, de om chinuit, un plans sfasietor... acum plange asa si cand plec de la ei spre casa. Am ajuns sa ma furisez ca sa nu ma mai vada si sa-i rup si eu sufletul in doua. Nimeni nu stie ce e in sufletul ei, la ce se gandeste ea sau daca si cat poate ea gandi in mod independent. 

  Azi li s-a cerut sa isi scrie numele pe o foicica si sa deseneze ceva dedesubt ca sa facem o felicitare uriasa pentru o profesoara care urmeaza sa plece din scoala respectiva. Aici asa se face. Am stat cu ea sa reuseasca sa-si scrie numele, i-a fost imposibil pentru ca tocmai ce facusem litere cu ea si nu mai era capabila de nici un fel de efort intelectual. I-am zis sa deseneze ceva, ceva ce-i place ei, cu ce culoare vrea ea. Am tot repetat in ambele limbi pana cand am realizat, cu uimirea omului cretin, ca ea nu stie ce e aia "sa desenezi". Nu are acest concept. A trasat timida ca un soi de m de data asta... Mi s-a rupt sufletul acolo langa ea si in secunda aia m-am gandit, din nou, cat de mult mi-as dori sa o iau acasa la mine, sa fie a mea si sa o salvez. 

  L-am chemat pe profesor si i-am zis ca ea nu are conceptul asta si el a zis ca da, nu pare sa stie ce e aia sa desenezi ceva. In secunda aia mi-a picat fisa (tiganul de 11 ani care mi-a zis ca el acasa nu are caiet sau creion cu care sa scrie a fost de ajutor)! I-am zis ca nu stie ce e aia sa desenezi ceva pentru ca ea acasa nu a avut probabil niciodata creioane colorate sau de alt fel, hartie, caiete... nu mai zic de carti. Ce e aia sa desenezi? Cand bebelusul e mic si sta in cur prima data, ii dai un creion si o foaie. Azi ma gandeam cam cate paduri au murit rapuse sub creioanele Marei in 10 ani si 3 luni... mereu o cert ca iroseste hartie, mereu o criticam ca vai, n-ai desenat "si pe partea aialalta"... mi-am dat doua palme mental, bah, esti tampita, alti copii nu au hartie si creion... 

  Profesorul a ramas blocat si si-a dat seama ca asa e... l-am intrebat daca poate sa-si imagineze ce ar insemna asta, cum ar fi sa traiesti asa. A ridicat din umeri si a zis "nu pot sa-mi imaginez, hartia si creionul sunt nevoi de baza". Nici eu nu-mi pot imagina si ma tot straduiesc sa fac asta de cand cu ea si cu celalalt baiat. Nu-mi pot imagina nici de ce plange ea cu atata tristete desi la cum buseste cu bebelusii de jucarie de masa sau ii bate cu pumnul in cap, pot sa-mi imaginez de fapt destul de bine. Fiecare gest pe care il face urla dupa un "iubeste-ma" pe care ea nu stie sa-l rosteasca. In nici o limba. Azi cand am plecat, m-a prins. Dadea sa planga, i-am luat fetzisoara in palme si i-am zis ca ma intorc luni. Si ca pana atunci trebuie sa iubeasca bebelusul pe care-l plimba de zor. S-a uitat la mine cu o privire goala. Nu stie ce e aia iubire. E un concept necunoscut pentru ea. Ca si desenul. 

  As lua-o acasa si as invata-o sa deseneze iubire. 

sâmbătă, 15 iulie 2017

Lupta cu monștrii

  Munca asta pe care o fac eu acum ar trebui sa fie una usoara, copiii invata foarte repede o limba straina cand sunt scufundati in alta tara, scoala, existenta. E drept, le trebuie si ajutor. Aici intervin "monstrii" cu care ma lupt eu. Un set de monstri e legat de mentalitatile familiei: in Anglia e de cacat, nu avem leustean. Alt set de monstri vin din traumele profunde acumulate in doar cativa ani de scoala primara in Romania, copiii astia vin aici si nu inteleg ca aici nu vor manca bataie la scoala, ca nu vor fi umiliti public, ca nu vor fi certati pentru orice. Lupt cu morile de vant cateodata, dar lupt. Alaturi de mine lupta scoala britanica, care, atunci cand le explic despre ce e vorba, ma tine strans de mana si ma ajuta sa lupt cu monstrii din capetele mici ale acestor copii aruncati in viata si-n lume. 

 La scoala sunt ajutati dincolo de ce mi-am putut eu imagina vreodata, oamenii astia, cand afla ca le vine un EAL (English as a second language, asa ii numesc ei pe copiii straini care invata aici) incep sa se dea peste cap, sa faca flic-flacuri de-andoaselea, sa caute materiale (in timpul LOR personal, cand sunt acasa la ei si poate mai au si ei altele de facut dupa 6-8 ore in scoala). Ii vezi cum traduc ca disperatii chestii cu Google translate, care le da muie absolut de fiecare data :)))), ii ajut eu, le traduc chestiile cum trebuie (desi nu e jobul meu sa fac asta eu ma simt norocoasa ca pot sa fac asta pentru copiii astia si pentru profesorii care se dau peste cap).

  Oamenii se dau peste cap. Familiile copiilor romani ajunsi pe aici insa... nu prea se dau peste cap, sincera sa fiu. Exista copii a caror evolutie in engleza si in general este stopata de faptul ca inteligentii planetei nu inteleg ca nu tre' sa incerce ei, niste romani majoritatea fara scoala, sa ii "invete engleza" sau sa "vorbeasca cu ei in engleza"... sau pur si simplu sa ii lase sa vorbeasca in casa alta limba decat romana. Chestia asta e studiata, daca lasi copilul sa vobeasca in engleza intai va uita romana si apoi nu va mai progresa in engleza. Pentru ca te numesti EAL din cauza ca e "o limba SECUNDARA", daca tu nu ai o PRIMA limba pe care sa o cresti in continuu, ca vocabular, pronuntie, topica, nu vei putea sa inveti sa traduci in cap. Pentru ca, in prima faza, copiii trebuie sa invete prin translatie. Deoarece nu-s bebelusi, nu invata atunci limba asta pe o coala alba a mintii din dotare. O invata prin traducere. 

  Asta spun toate studiile pe care divizia mea le are, asta spun toate scolile si toti specialistii britanici. Ce spun parintii romani atunci cand li se explica clar lucrurile astea? Pai e un discurs gen... "ma doare in cur, ce daca vorbeste engleza la 4-5-6-10 ani cu mine, io zic mersi ca vorbeste engleza deoarece in infinita mea prostie ma gandeam ca vai, cum o sa invete micutul o alta limba. Io raspund in romana si gata. Am rezolvat-o". NOT! Sunt multe motive pentru care familia ar trebui sa mentina si sa dezvolte limba materna a copilului iar primul si cel mai important este ca il ajuta pe copil sa evolueze mult mai bine, sa ajunga la nivelul dorit de scoala si sa devina cu adevarat bilingv, chestie care e fenomenala pentru creier si pentru viata in general. Nu-l incurca cu nimic, ba din contra! Dar, evident, n-ai cum sa ii descui la cap pe incuiati, tot ce pot eu sa fac e sa merg acolo si sa vorbesc in romana cu ei, sa le explic notiuni in romana, sa ii ajut sa acceseze engleza mult mai bine prin intermediul limbii materne. Insa ce fac eu e putin, eu vad un copil o data pe saptamana cateva ore, oi fi io magica da' nici chiar asa...

  Celalat monstru, cel care ma doare cel mai rau este ala lasat in urma de scoala si de societatea romaneasca. Unii copii sunt aroganti, nepasatori, lipsiti de orice politete minima, meschini, barfitori ca tzatzele de pe gard. Foarte preocupati de grija altora, de ce fac altii sau cum sunt altii, fara sa se vada o secunda pe ei. Cei care sunt mai mari mint cu mare usurinta, incearca sa dea vina pe altii cand sunt ei de vina, oricand au o scuza de la a nu face ordine in jur (aici exista "tide up time" dupa fiecare activitate iar copiii englezi stiu de la 4 ani ca atunci ei tre' sa puna la loc toate obiectele pe caprarii, in cutiile aferente, sa duca gunoaiele la cos, etc). Imediat sunt paranoici, "toata lumea are ceva cu mine", "LOR nu le pasa de noi" si alte clisee auzite de la parinti, sunt sigura. Eu le vad si le stiu pe fiecare in parte, incerc sa le demontez eu dar le spun si profesorilor despre trecutul lor si ce a insemnat el.

  Am un baietel de varsta Marei care mi-a rupt sufletul ieri. Baiatul are 10 ani jumate, a facut 3 ani de scoala in Romania, si e nemultumit de viata dar mai ales de propria persoana. Cand am fost prima data la el s-a bucurat mult sa ma vada, sa vorbim in romana, mi-a povestit, ca un om nevorbit de o viata, tot ce se intampla in viata lui. Din cand in cand isi cerea scuze, spasit, ca ma "deranjeaza". Dar continua sa vorbeasca ca si cand nimeni vreodata nu l-a ascultat. De atunci pana acum starea lui mentala s-a inrautatit. E din ce in ce mai nemultumit, nimic nu e bine, parerea lui despre sine este, citez "eu nu sunt bun de nimic" sau "eu nu fac nimic cum trebuie". Nu numai ca face ce trebuie, dar chiar face in plus fata de asteptari.

  A venit aici in noiembrie anul trecut, acum vorbeste bine in engleza, scrie destul de bine, spelinguieste minunat insa... nu poate sa scape de monstrii. Unii sunt de acasa. "Mancarea nu e buna in Anglia, nici macar salata nu e buna!"... l-am intrebat ce gust are salata, a zis ca nu stie. Normal ca nu stie, salata nu are nici un gust, e niste apa cu clorofila practic. Cum dracu' sa ii zici copilului ca nici macar salata nu are gust in tara asta nasoala? "Aici nu gasim nimic"... l-am intrebat ce anume a cautat si n-a gasit, mi-a zis ca glicerina ca sa isi faca "slime"(nu stiu cum sa traduc chestia asta ca sa insemne ce zic eu). Cum, nu stiti ce e aia? O mazga cu care se joaca copiii de prin diverse tari acum :))) L-am informat politicos ca exista o reteta si pentru cei care n-au glicerina, si ca viata nu se termina la "slime".

  Progresiv, pe parcursul saptamanilor discursul lui s-a inegrit. Au inceput sa iasa la iveala monstrii sistemului romanesc scolar. Ba ca il bullinguiesc copiii (desi de multe ori nu e asa iar el face destule care sa atraga animozitati), ba ca nimanui nu-i pasa de el, ba ca el e un prost si nu face nimic bine niciodata. "Eu nu fac nimic bine" spune de multe ori, stergandu-si fruntea de transpiratie. E obez, mi-a cumplit de mila de el, are cateva zeci de kilograme in plus, chestie care evident ca nu-l ajuta in nici un fel. Stie ca e obez? Nu. Mananca doar zahar si paine dar vorbeste mult despre salate imaginare care n-au gust.  

  Spune obsesiv ca el nu stie sa scrie cum trebuie. Asa e, el nu stie de fapt sa gandeasca independent o poveste. Nu stie sa faca din capul lui un text literar asa cum stiu elevii de 10 ani din Anglia. Nu stie sa faca asta nici in romana, pentru ca in Romania stim cu totii ce a invatat el. Aici nu i se dau "note" in mod public asa ca el e nemultumit. Se agata cu disperare de competitia din capul lui, competitie falsa, inexistenta aici, vrea topuri si clasamente mai mult decat vrea sa afle lucruri noi. Scoala primara de aici nu contine topuri si clasamente, omul e frustrat. De cate ori ii spui ca a facut ceva bine se repede la tine, "nu e bine, nu e deloc bine, nimic nu e bine". Ieri chiar m-a speriat. A scris si o poveste foarte neagra la literatura, mi-a dat o stare de neimaginat. Eu n-am vazut pana acum cum arata un copil puternic deprimat, traumatizat. 

  L-am intrebat cum era invatatoarea din Romania. A zis ca "nu prea buna, practic ne certa in continuu si tipa la noi". L-am intrebat daca ii batea. A zis "nuuuu, nu ne batea, doar ne tragea de urechi si de par, si ne dadea cu rigla peste maini cateodata"... ooo, minunat, ce sa mai zic... Sa ma mai mir de ce el aici nu are incredere in adultii din scoala? Pentru ca zice "orice as face, oricum nu se intampla nimic, nimanui nu-i pasa de mine de fapt"... Asa ca ieri, dupa o lunga discutie cu el si apoi cu profesoara lui, ne-am dus amandoua de manutza la psiholoaga scolii si i-am trantit in brate toata placinta romaneasca. Am stat o jumatate de ora de vorba cu ele, i-am povestit lucruri despre el si mentalitatile romanesti, am informat-o. Da, din nou am facut niste oameni englezesti sa beleasca ochii ca la circ cand le-am zis care e trecutul din care vine acest om mic si chinuit... dar asta e. Imi asum. Acum mai e doar o saptamana de scoala dar de la toamna doamna il va lua la prelucrat in mod special, cu terapie si tot ce trebuie. 

  Am plecat tare obosita de acolo, dar fericita ca am putut sa fac ceva real pentru el. Pentru ca, uneori, monstrii astia nu pleaca asa usor. Si pentru ca, asa cum au zis si ele ieri, "daca el nu este fericit, nu va putea nici sa invete asa cum trebuie". Pai da. Cam asa. 

  

  

miercuri, 5 iulie 2017

Motive de ras

  Mie una, nu-mi trebuie! Adica, serios, nu-mi trebuie motive ca sa rad, pot sa rad din orice si in orice situatie, oricat ar fi ea de sinistra, eu rad. In principal cu Mariusul din dotare, in fiecare zi imi imaginez ca pot sa il iau cu mine la scoli si sa mergem asa amandoi si sa radem de zilele mele prea-pline de copii plini de logica fracturata sau de adulti care rad pe orice tema. Cred ca daca am merge amandoi ne-ar da afara in primele cinci minute! :)))))

  Pe omul asta d-aia l-am luat. Nuuuu, ca ierea si frumos si dăștept, nu zic... dar omul asta stie sa ma faca sa rad pana pleznesc. Ieri am avut o zi grea, e complicat sa te tina unii inchis intr-o sala mare impreuna cu circa 300 de oameni de 11 ani care vorbesc si tipa, de la 9 la 1.20. Si apoi inca o tura da' nu mai zic ca ma ia capul. Am ajuns acasa zombi si cand l-am sunat, a inceput sa glumeasca asa de tare incat am ras pana mi-a trecut tot. D-alea cu dat cu capu' de masa. Anul asta, pe 27 august, se vor face 20 de ani de cand el ma face sa rad asa, si ca sa nu fiu modesta o sa zic ca si eu pe el idem. Cam despre asta e vorba. 

  Zilele mele de acum sunt pline de ras. Azi am asistat lesinata (de ras nu de cald) la o clasa intreaga de piticanii de 5 ani care au fost pusi sa se schimbe singurei pentru sport. Ei fac asta inca din septembrie, ai zice ca au devenit eficienti. Mai nene, am ras cu lacrimi la propriu! Sa zicem doar ca la finalul activitatii, jumatate aveau tricourile pe dos. Cam 5 aveau pantalonasii scurti de sport cu fata in spate si se trageau voios de prohab pe motiv ca le intra in cur treaba din spate care nu trebuia sa fie in spate. De ce alegeau sa traga de partea din fata nu de aia care le intra in cur... nu ma intrebati!

  Unul avea o soseta si un picior gol, li s-a spus sa ramana desculti ca nu le trebuie nici un fel de incaltare pentru activitatea "sportiva" care urma. De ce omu' ramasese cu o soseta, n-am inteles, dar dupa cum imi zicea profesorul clasei in mod repetat: "the boys, always THE BOYS" :))))))

  Cam 10 din ei si-au lasat curu' pe dinafara in mod total dezgolit in procesul de "scoatem pantalonii-fusta de pe noi". Ca s-a intamplat asta, n-ar fi de mirare, ni se intampla tuturor. Ca au continuat sa stea asa in urmatoarele zece minute, cautand frenetic diverse alte acareturi sau scobindu-se in nas in timp ce ii tragea briza pe la spate... te cam uimeste... Copiii mici sunt niste animalute dubioase, jur! :)))) Ma uitam azi la ei si ma minunam, cand ai doar unul si ai cam si uitat ca deh, a ta are zece ani si ceva si oricum ea a fost Monk din nascare... iar acum tu studiezi piticanii d-astea dezorganizate... as putea scrie o carte! 

  Jumatate dintre ei si-au scos tricoul de pe maneci si cu el atarnat de gat si-au dat si partea de jos spre glezne, si da, erau baieti... don't ask, o fi o traditie englezeasca! :)))) Daca ma gandesc mai bine, stiu sigur ca mi-am vazut jumatatea mai dubioasa dibace cel putin de 10 ori cu un tricou tras doar pe gat, facand altceva intre timp. Nu stiu, o fi o chestie d-asta pentru copiii de cinci ani :))) Habar n-am dar stiu ca am ras. Am ras si-am comentat cu profesorul cel tanar care le zice mereu si mereu cand vin sa ceara ajutorul la imbracat-dezbracat: "eu stiu sigur ca poti si singur". Domnle, esti optimist, bag sama! 

  Adevarul este ca noi romanii ne tinem copiii handicapati multa vreme. Vai, ca nu poate. Bai, nu poate, da ui' ce hilar e daca il lasi sa poata :)))))) Si pana la urma reuseste el, intr-un final. Si asa se invata sa le faca si singur. Ce ma intristeaza cel mai mult si nu mai gasesc motiv de ras, este momentul in care li se zice "tidy up time", adica ca trebuie sa faca ordine dupa ei, sa stranga tot ce au folosit si sa puna la loc. Li se spune asta inca de la 2 ani de la nursery, am vazut cu ochii mei. Si ei fac asta, pentru ca inteleg ce sa faca daca li se explica. Din pacate, mereu si mereu, copiii romani mai mari (4 ani plus) sunt invatati asa ca niste pui de beizadele handicapate care nu pun mana sa stranga. Nu strang si incearca sa se piteasca, sa nu fie vazuti, sa "fure", sa nu participe la activitatea de a face ordine dupa fiecare activitate. Mentalitatea parintilor care nu i-au pus sa stranga in jurul lor nimic de mici. Si care apoi se vaita ca "nu-si face ordine copilu' niciodata." Mdeh...

  Revenind la motivele de ras, azi un pusti de 5 ani a reusit sa ma enerveze pana cand am dat in ras. Profesorul le citea o poveste. Si el a ridicat mana. Profesorul l-a intrebat ce doreste iar el a inceput (total fara legatura cu povestea) sa zica "maine e Sportsday si o sa.... bla bla"... Domnul i-a zis frumos ca o sa discutam despre asta mai tarziu, dupa ora de sport, acum citim o poveste. N-au trecut trei minute ca ala era cu mana sus. Da? Si maine la sportsday.... Eu deja eram pe jos, profesorul i-a zis inca o data si apoi........... de inca 5 ori lui si de alte doua ori alteia careia i se facuse pofta de Sportsday... si ridicau asa mana pe rand sa-si spuna parerea despre asta in timp ce ala le citea o poveste :))))))))))))))))))))

  Nu, omul n-a tipat la ei, eu radeam sa pic de pe scaun, el le explica frumos INCA odata ca discutam despre asta DUPAAA poveste si sport si alea. Eu? Eu vedeam o mana micuta cum se ridica si incepeam sa bufnesc in ras incontrolabil asa cum doar pe la orele de matematica din liceu mai pateam...

joi, 29 iunie 2017

Fă, nu te faci și tu doamnă?

  "Fă, nu te faci și tu doamnă? Că mie imi place de tine, să mor io!" m-a intrebat tanarul tzigan de etnie rroma care statea in fata mea azi dimineata. "Multa lume asteapta asta!" i-am raspuns razand atat de tare incat am simtit cum, brusc, scaunul mi s-a terminat de sub cur si sunt foarte aproape sa devin cu cracii in sus pe podea. Am ras cu lacrimi. Vroia sa ma intrebe daca nu ma fac si eu profesoara acolo la scoala lui, ca el ma vrea pe mine! 

  Ma uit la e cum isi frange mainile a imposibilitate, in fata mea. Langa el, varul lui de aceeasi varsta, ii da cu cotul sa nu mai zica "prostii la duamna". El il asigura ca "auzi mo bengailo, asta ie buna, duamna asta, asta ie buna cu mine, mo!" dupa care a inceput sa-i turuie in tiganeste total de am prins doar cuvantul "ochelari". 

  Baiatul are 11 ani si nu a fost niciodata la scoala. Au venit aici dupa ce au stat in Romania, Germania si Spania si nimeni nu s-a prins ca astia au un copil care nu merge la scoala. In UK nu merge asa, astia te baga repede in sperieti si cumva ei au inteles asta, drept pentru care a trebuit sa mearga la scoala. L-au proptit in anul 6, an de final de ciclu, an cu examen de final, an in care copiii de aici stiu multe, multe lucruri. Nu stie sa scrie, nici sa citeasca. Nu stie nici o litera, tot ce stie e sa-si scrie numele mic, cu litere tremurate, de tipar. 

  Azi am mers la el pentru ca iar a intrat in belele de comportament, asa ca m-am dus sa vad ce-a facut. Nu merg saptamanal pentru ca suportul in romana nu prea ii foloseste lui care nu stie romana. Acasa vorbesc tiganeste. Au familie mare de tot aici, s-au mutat cu shatra cu tot. Multi veri, cunoscuti, familii. Habar nu aveam cati tigani romani sunt in Portsmouth pana nu i-am cunoscut pe astia doi :))) Tiganii sunt, in marea lor majoritate, foarte destepti nativ. Sunt adaptabili si reusesc de multe ori sa mearga cu mare viteza mai departe, sa invete o noua limba imediat (ei sunt din start bilingvi si cred ca creierul lor e invatat sa faca trecerea intre limbi foarte repede, chestie care ii ajuta). 

  Si el e destept. Chiar foarte destept pentru un om care 11 ani nu a vazut o litera, o carte, n-a folosit un creion. "Fa litere, acasa", i-am zis. "N-am creion", mi-a zis. Am scos din geanta penarul meu, i-am dat creionul si pixul din el, am cautat in clasa niste hartie si i le-am pus in ghiozdan. "Mo, duamna, tu esti buna", imi zice de multe ori. Are tupeu, e relaxat, se uita in ochii mei cand zice orice, nu se uita in jos decat cand stie ca a facut ceva gresit. Azi am intrat in clasa si s-a schimbat la fata. Stia de ce am venit. I-am zis ca o sa il urmaresc mereu cand face tampenii, si o sa vin. Profesoara vorbea, asa ca nu am dat nici buna ziua, ca sa nu intrerup. Am stat cuminte langa usa, m-am uitat la el, am ridicat un deget si l-am miscat usor inainte si inapoi in acel gest aprostrofator. Din buze i-am mimat "te bat!" iar el intai a ras si apoi si-a pus mainile in cap si a lasat capul in jos.

  Am plecat spre assembly (dimineata sau la final de zi, scolile primare fac assembly, o intrunire cu toata scoala in care se discuta chestii, se dau premii, se lauda copiii) si, pe culoar, i-am zis "Ce faci bre, ce-am vorbit noi doi? Iar m-au chemat astia! Iar ai intrat in belea?" Ei nu ma chemasera dar eu aflasem niste chestii de la sefa mea si cum am libertatea de a alege unde ma duc si cand, m-am dus dupa inculpat azi. S-a oprit si s-a tinut de un perete cu o mana pe moaca. Sa nu-l vad. Ii e rusine. Azi am aflat ca familiile lor sunt tigani pocaiti, nu stiam ca exista asa ceva si acum imi explic de ce are traume d-astea cu "aoleu sa nu te supar". Eu l-am luat din prima cu vorbe d-ale lui, si d-alea romanesti puternice... alea pe care le intelege, a fost foarte incantat sa ma auda ca nu-s o intzepata sinistra si de aia a fost extrem de fericit sa ma intalneasca. Pentru ca romana lui nu e acolo, sa nu va inchipuiti ca un tigan care a trait intr-o pestera fara pic de scoala, stie romana, trebuie sa-i accesezi limba lui iar eu tziganeste nu stiu, nu ma puteam folosi decat de vocabularul comun, ca sa zic asa :)

  Am vorbit cu ma-sa vitrega acum cateva zile la telefon. Puteam la fel de bine sa vorbesc cu niste trepte de beton, in afara de "da" n-a stiut sa zica altceva. Nu stiu ta-su cum o fi, dar, daca am noroc, o sa aflu luni. Luni, o sa merg cu ei la scoala secundara unde vor merge ei din toamna. Var-su e jmecher, ala a trait in Spania si l-au dus si la scoala, deci omul stie ce are de facut. I-a tras azi niste coate lu' asta, de nu s-a vazut. Dar i le tragea razand cu lacrimi cand ma auzea ca ii zic astuia cu vorbe d-alea de non-pocaiti, gen de oameni normali la cap, pacatosi d-astia ordinari ca mine :)))). Ia sa vezi acu' crestinii cum sar pe mine :)))

  Imi spune cu ca isi doreste sa invete sa citeasca. Isi doreste cu ardoare, chiar vrea asta. Vrea mult de tot. Stiti de ce vrea un baiat de 11 ani sa invete sa citeasca? Pentru ca vrea permis auto :)))) Si stie ca aici nu-l poate lua decat daca stie sa citeasca. "Mo, in Romania, le dedeai, mo, treij' da meleoane si ti-l dedeau iei!". "In Anglia n-ai cui sa dai! Auzi, ma, da' tu crezi ca aici merge asa?" "Nu mo, cre' ca nu merge, da' stiu ca ie niste baieti care face"... "Nu bre, aia sunt la Pitesti din cate inteleg, nu in Anglia!" :))))) 

  Azi ii zicea lu' var-su "Mo, asta, duamna asta, ie buna cu mine, mo! Stii ce a facut? A facut-o p-aia sa ma creada ca nu io am facut prostie". Pentru ca el intra in belele fara sa vrea, copiii isi cam bat joc de el din cauza ca ei stiu sigur-sigur ca el nu poate spune adultilor din jur ce-a patit asa ca el pica de prost de fiecare data. Ca nah, aia il injura, sau ii arata dejtu' iar el lipaaaaa, le arde cate una, ca el asa stie sa se apere :)))) Asa ca prostu' meu intra in belea mai mare decat ala care a inceput problema si care ar trebui de fapt pedepsit. Asa ca azi, timp de trei ore, am luptat pentru el. Am scurmat toti adultii din scoala aia care au somat toti copiii implicati, am starnit o mama anchetei de nu va imaginati. La final au constatat ca da, el nu mintea. Pentru ca al meu nu minte si chiar se straduieste sa traiasca o viata care nu e a lui si o face cu cata constiinciozitate poate. El nu intelege nimic de acolo, dar se straduieste, lupta cu ignoranta lui si e super frustrat de faptul ca el este o jivina care nu stie sa traiasca printre oameni.

  Pentru ca al meu e Mowgli. A avut doar o casa deasupra capului. In rest, a crescut printre lupi. Lupi ignoranti, ca aia din padure sunt mai buni. Mi-e drag de el, suntem prieteni. Mi-am pus un singur obiectiv in cap: sa invete sa scrie si sa citeasca in engleza. Atat. La toamnava merge in secundara unde astia fac experimente stiintifice, literatura gen Shakespeare... multe, multe lucruri vor face ei in anul 7. El va invata, sper, sa scrie. E inalt cat mine. Poate o sa invete si sa scrie. 

 "Vin dupa tine, bre! Ti-am zis ca vin, m-am tinut de cuvant!"
 "Mi-ai zis, mo, tu iesti buna, auzi, da' tu ce mai faci, iesti bine? Barbac-tu tot la tir-uri ie? Ie bine?"
 "Da. Suntem bine"
 "E, pai atunci ie bine, mo! Ie bine!"

sâmbătă, 24 iunie 2017

Gradina noastra cu nuferi

  Toata viata am fost fascinata de nuferi. Nu stiu de ce, probabil pentru ca la scoala ni se spunea despre ei iar eu nu imi imaginam cum adica e aia o floare care creste pe apa? Adica cum? Nu am vazut nuferi nici macar o data in viata mea, pana in 2011 cand am mers pentru prima data in Delta. Experienta Deltei romanesti a fost una oribila, mizeria, ruinele si tristetea din Sulina mi-au infierat sufletul pentru multa vreme. Sulina... ce asteptari uriase aveam eu de la Sulina... 

  Singura parte misto a fost mersul cu barca pe canale. Acele cateva ore au fost frumoase, e un loc linistit si magic cumva. Adica ar fi. Niste pet-uri pluteau la suprafata apei si se prindeau in stuf. Pete mari de ulei puteau fi zarite din loc in loc, facand curcubee colorate pe luciul apei. Erau insa nuferi multi, mari si tare frumosi. Este o planta incredibila asta. Nu e o alga, nu o pot asocia cu "ierburile marii", este o planta fantastica ce poate trai in apa. Nufarul este specie protejata in Romania. Si erau si panouri care spuneau sa nu rupi nuferii. 

  Cu toate astea, barcagiul care ne-a dus pe canale, s-a aplecat voios si a rupt mai multi nuferi pe care i-a impartit generos doamnelor din barca. Ca si cand erau ai lui. Ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Am luat nufarul si mi-au dat lacrimile. E, acum il vedeam de aproape, il simteam, tulpina lui foarte lunga, uda si rece, mi se incolacea de pe mana pana pe picioare. Atata furie am simtit atunci. Am zis cu jumatate de gura ca nu trebuia sa ii rupa, ii vedeam si din barca. Si acolo era locul lor, in apa! 

  Mie nu-mi plac plantele in casa tocmai pentru ca locul lor e afara, acolo unde le-a nascut  natura. De aia nu-mi plac nici animalele in casa, bine, pe fi-mea o suport de zece ani ca am produs-o eu :)))) Serios vorbind, am o chestie asa, cu ruptul de flori ca sa ni le punem in par, la gat, in vaze... frate, lasa-le acolo, la locul lor, statistic vorbind, vor bucura mai multi oameni decat pe tine! Vor trece mai multi pe langa ele, ele se vor inmulti, isi vor petrece ciclul lor in natura iar natura va fi mai fericita :) 

  Acestea fiind zise, azi am fost la gradina noastra cea plina de balarii. Si am chiuit cand am vazut ca nuferii salvati din mal acum fac flori. Am nuferii mei. Cu flori. Ma multumeam si cu frunzele, sunt aaatat de frumoase, dar azi, cand am vazut pe sub ele un boboc, m-am bucurat enorm! Avem si fructe, zmeura, mure, coacaze negre, avem rosii, ardeii nu stiu daca vor face ceva, dar avem capsuni, praz, ceapa verde la a doua tura, ca deja pe prima am mancat-o... si chiar si cateva cuiburi de cartofi ramase de la posesorul anterior al lotului. O tona de menta, patrunjel si leustean, ca deh, a vrut sotul, rozmarin... E asa ca un balamuc mare, verde si inghesuit. 

  Evident ca Marius a facut fix ce credeam, adica a luat-o mult prea in serios si totul a devenit un stres pentru el. E asa de nebun, deosebit incat s-a dus noaptea cand a venit de la serviciu, pe la un treishor asa, sa ude jivinele! Si nu s-a gandit ca daca il vede careva o sa sune la politie ca deh, ce om normal la cap care nu e pe furat se duce in pula mea la 4 dimineata sa-si ude gradina data de primarie? Deci daca l-or lega astia, sa stiti ca de la rosii i s-a tras. Nu ca el ar mai putea manca rosii, ca il ard la stomac, da' nene, el traieste rosiile alea de zici ca urmeaza sa le fumeze sau ceva! 

  Balamucul e cam asa: 

fericire de mini-gradinar

ze rosii

zmeura, mica, acrisoara dar super aromata

yesss

tarlaua de nuferi zisa si iaz

rozmarin

capsuni

mure

vand menta! anyone?

patrunjelu'

si leusteanu'


copil cu roaba

LOVE

   Multi nuferi va doresc!