marți, 4 august 2015

Royal Mail. O vizita la oficiul poștal.

  Eu una mai bine muream decat sa ma trimiti sa fac ceva la Posta Romana. "Ce vrei sa-mi trimiti? Da? Prin curier, da? Nuuuu, eu la Posta nu ma duc nici moarta" era o insiruire de fraze folosita des la viata mea. Adica mai bine imi infigi niste aschii de lemn in ochi in timp ce ma arzi cu bricheta de la masina decat sa ma pui in situatia de a sta doua ore la coada ca sa aflu ca "nu e la noi, au gresit oficiul, n-avem timbre, n-avem plicuri si in general suntem niste dobitoci". Sau cam asa ceva. 

  Ei bine azi am mers la Posta. Sa pun o scrisoare. Toata Anglia nu face nimic decat pe baza de scrisori din hartie si postasi care umbla cu niste cotigi de plastic rosii care au roti silentioase. Cand se intalnesc pe strada cu Doamna X se opresc sa o intebe de sanatate si sa se asigure ca doamna e bine. Si sa se minuneze impreuna de cat de frumoasa e vremea azi. Si apoi pleaca mai departe zambind. Si cand ti-e lumea mai draga si te foiesti prin holul casei tale...zaaaaaaang baga nenea niste lucruri pe taietura din usa special conceputa pentru asta. Clang, trosc fierul din usa, zvarrrrr tone de scrisori peste tine. Dupa ce iti iei conform bancului "pantalonii mei maro" si de dezgalbenesti oleaca la fatza, te apuci si vezi ce scrisori ai primit. Orice institutie, orice furnizor de orice, orice om viu care respira in tara asta iti vorbeste prin "mail". Royal Mail ca e a lu' doamna regina. 

  Ai facut un contract cu unii sa-ti dea ceva? Pai intai te anunta ca-ti dau. Apoi iti mai trimit o scrisoare cum ca "bine ati venit" si eventual inca una de control, sa fie siguri ca te-au nimerit. Fi-mea de cand a ajuns aici verifica posta zilnic, este absolut uluita de chestia asta, i se pare cea mai tare chestie ever. Din lume. Sa primesti scrisori. Si pliante. Si oferte. Si hartiiii, multe hartiiii. Domle, eu nu stiu cum de au astia atata padure. Ca fiecare institutie foloseste minim un hectar de copaci pe luna. Glumesc, tipii stiu sa recicleze in mod real. 

  Booon cum ziceam. Ma dusei la posta. Mai multe ghiseuri, doar la doua din ele erau doamne la galantar... intram noi ca doua oi capii, eu uitandu-ma pe toti peretii pentru ca aici scrie explicit peste tot ce tre' sa faci ca sa faci ceva. Cum ma holbam eu acolo pe toate aparatele si pe toti peretii tinand plicul in mana de parca urma sa mi-l fure careva... Pac imediat vine la mine o doamna postarita care nu stiu de unde a aparut, pentru o secunda am crezut ca s-a materializat ca Duhul Lampii dintr-un aparat din ala, ca a rasarit langa umarul meu de nici n-am zarit-o. 

  Mi-a dat buna-ziua si m-a intrebat daca doresc sa trimit o scrisoare azi. Sigur ca vreau. "Atunci eu pot sa te ajut cu asta" mi-a zis si m-a indrumat catre un aparat. M-a intrebat daca vreau "first mail", nu stiam ce e aia, i-am zis ca vreau sa trimit o scrisoare obisnuita. Da, aia era :))))) Saizecisitrei de pence. Ca sa ii bagam in aparatul ala. I-am dat, i-a bagat, aparatul a scuipat un timbru, l-am pus pe scrisoare si mi-a indicat cutia in care s-o azvarl. Totul a durat circa 1 minut jumate cu tot cu cautatul meu de saisecisi-dracu-sa-ii-ia-ca-eu-inca-nu-stiu-banii. Si pe bani nu e cu numar, e doar cu capul doamnei regine si cu un scris miiiic-mic-mic care-ti indica cu litere denominatia monedei. Si io aveam un pumn de d-aia pe care pana la urma i-am dat cucoanei sa-si ia ea singura ce-i trebuia ca sa nu ma holbez eu la fiecare moneda ca la extraterestrii. 

  Si cam asa. Posta e in capatul stradutei. Mi-a placut. Ma mai duc!

  

luni, 3 august 2015

Instantanee

  In Anglia toata lumea zambeste. Pe strada, in magazine, in parc, langa parc, pe trotuar, la volanul masinii atunci cand iti fac semn politicos cum ca poti sa traversezi strada. Toti zambesc larg, deschis, inclusiv cu ochii. Zambesc la Mara si zambesc si la mama ei. Cu drag, asa... 

  In Anglia toata lumea ajuta pe toata lumea. Sa orice. Cu toate astea nimeni nu pune mana pe copilul tau ca sa-l "ajute" sa faca chestii. E drept ca in Anglia autobuzul cand se opreste isi desumfla niste roti (glumesc ofcors) si ajunge cu treapta pana la nivelul bordurii. Masurat la milimetru. Dupa ce lumea coboara, se urca inapoi pe rotile lui si pleaca unde are treaba. 

  In Anglia sunt multi, multi copii mici. Sau poate ca or fi toti la noi in cartier cale de trei strazi si-un parc pe care le-am vizitat noi pana acum. Multi copii. Cu toate astea in Anglia nu se urla, nu se vorbeste tare, nu se striga isteric si nu se da nimeni cu fundul de pamant. Pentru ca si aici citez mamele auzite in jur "that's not nice, love". Jucariile din parc sunt intacte si stralucesc de curatenie. Nimeni, absolut nimeni nu se urca pe tobogan invers. 

  In Anglia in parc nu scrie "nu calcati pe iarba" insa la locul de joaca scrie mare ca nu e voie cu caini si ca primesti 500 de lire amenda. 500 de lire e jumatate din salariul minim pe economie. Lumea nu intra cu caini acolo. Lumea strange rahatii de caini, am vazut cu ochii mei azi minunea. Si evident in Anglia toti cainii cu stapan sunt in lesa si mai mult, sunt dresati. Daca omul intra intr-un magazin el lasa cainele la intrare iar cainele nu se misca din locul ala. La intrare unele magazine mici au castroane cu apa in acest scop. Cainele nu fuge dupa copii pe strada "pentru ca se joaca, duamna!", cainele si daca vrea sa se duca spre Mara, stapanul il spanzura instantaneu cu lesa. Un bichon era sa moara cu limba scoasa ieri din acest motiv :)))) Stapanul lui stie ca e inacceptabil ca animalul lui sa se urce pe copilul meu. Iar copilului meu pentru prima data in viata incepe sa nu-i mai sara inima de cate ori vede un caine. 

  In Anglia trotuarul e impecabil. Si strazile la fel. Masinile toate par spalate azi. In casa n-am sters praful de miercuri si nu pentru ca mi-ar fi lene ci pentru ca n-am ce. Desi straduta pe care e casa e populata cu masini, aici miroase a plante. Pentru ca e plin de verdeata, de pomi si de iarba si un pic mai in spate e un deal. Trenurile care-mi trec practic pe sub geam nu se aud. Sunt colorate ca niste bomboane si presupun ca au roti de guma de mestecat pentru ca nu fac zgomot deloc. Singura care se aude e alarma dinainte de lasarea barierei, alarma care suna ca un clopotel vesel dar nu diliu. Nu suna cat sa te deranjeze din casa, ci cat sa nu te arunci in fata trenului cand acesta vine. Crestinii care conduc masinile de pe strada se opresc fara stop sau semafor inainte de ultima intersectie atunci cand vad semnalul luminos al barierei. Pentru ca intersectia nu trebuie blocata. Si ei se opresc cuminti acolo si asteapta pana cand se ridica bariera fara sa se infunde unul in curu' altuia. Uimitor! Si nimeni nu claxoneaza. Ever. 

  In Anglia e soare vara. Atat de mult incat daca te comporti ca mine si anume ca un turist tampit, s-ar putea sa te arzi in timp ce joci fotbal pe pajistea din parc cu copilul. Si s-ar putea sa te doara si capul dupa aia dar nu recunosc nimic! 

  In Anglia mai sunt multe de vazut... si totul e de-o frumusete incredibila. Va urma. 

Lunea e zi de targ in cartier :)

vineri, 31 iulie 2015

Anglia la aterizare

  Inca nu am cuvinte destule. Nu le am la mine. Se poate sa fie si oboseala, se poate sa fie si fericirea absoluta pe care o simt de mai bine de o zi. Se poate sa fie si amuzamentul ideii ca toate casele pe care le-am ales eu foarte, foarte brusc in viata mea, constransa de imprejurari de fiecare data... au avut multe trepte. Poate mi se trage de la una dintre melodiile vietii mele...Eu sunt un om pe niste scari.

  Mansarda mea din Bucuresti cu cele cinci etaje de scara sadic de mica in spirala. Apartamentul nostru inchiriat in Ploiesti de la ultimul etaj, cu cele 4 etaje fara lift si trepte inalte. Si acum mansarda noastra (observati va rog modelul!) din Portsmouth cu cele 30 de trepte interioare. Mansarda cu etaj avem. Doua etaje de fapt... si inca trei trepte. Le-a numarat Mara azi pe toate de 342 de ori.

  La ora 9 a picat lata. E atat de frumos aici totul incat inca nu pot sa povestesc pentru ca nu-mi gasesc cuvintele.

fereastra catre fericire

straduta de dupa colt

un om pe niste scari :)))) doar acolo s-a jucat azi! 

marți, 28 iulie 2015

Final de capitol

  Later edit: dupa munca celor de la Antena 1 au gasit inca o mama care a spus ca mine. Ba chiar a spus mai rau, copiii erau "altoiti" si terorizati. Cineva s-a mai ridicat in picioare alaturi de noi. Bravo!

  Ultimele doua zile sunt incheierea perfecta a acestui capitol din viata mea. Perfecta. Nici un final nu putea fi mai plin de sens si intelesuri cum au fost ultimele doua zile. De cand i-am dat Mariei inregistrarea cu invatatoarea am putut sa urmaresc un spectacol genial. 

  Spectacolul Romaniei. Mentalitatile ei. Mass-media si felul in care pot sau nu sa schimbe lucruri. Oamenii care incearca sa mentina sistemul asa cum e, corupt si murdar. Oamenii care inoata ca somonii contra apei ca sa schimbe ceva. Nu, nu se poate schimba nimic, le-am spus eu zambind tuturor. Mi-au zis ca trebuia sa ii fac eu ceva doamnei. Sau sa o dau in judecata. Bai, ma scuzati, eu am fost un pic ocupata cu mutatul de copil, traitul si alte asemenea chestii minore. Si banii i-am carat pe toti la scoala privata, nu mi-au mai ramas si pentru avocati. Dar e simplu cu "eu as fi..." :)

  Aseara a aparut primul reportaj despre noi. Despre ei de fapt, ca e tara lor. Dimineata cand m-am trezit aveam zeci de apeluri nepreluate. Au urmat alte zeci. Unora le-am raspuns, altora nu. Unora le-am mai dat interviuri pentru ca erau profesionisti. Altora nu. Tot ce stiam despre presa din Romania mi s-a confirmat. Cine e profesionist si cine nu. Ii auzi de la primul "alo". Ii vezi, ii simti. Vezi care fuge dupa o stire doar pentru ca aia trebuie sa faca (si te suna de cinci ori si dupa ce i-ai zis ca nu) si cine e eficient si stie sa faca meseria asta. 

  M-am imprietenit cu Ela, reporterita de la Antena 1 Ploiesti. Femeia a fost spirt, in trei ore totul era gata. La ce ne-a folosit? Pai la mai nimic. I-am simtit durerea in glas, amarul... Eu n-am amar. Nu mai am. Eu mi-am inghitit lingura cu fiere in octombrie. S-a dus cu greu pe gat dar aia e... 

  Azi au vorbit si cu una din mamele din clasa. Cu care vorbisem si eu de zeci de ori cand eram acolo. Evident ca in fata lor a tacut. A zis ca totul e bine. Mi se pare normal, in septembrie fiica ei trebuie sa mearga la scoala aia. Nu-si permite sa mai zica nimic. Oricum a regretat ca a facut petitia aia pentru doua clase vara trecuta. Asa ca acum tace. Si raman eu si inregistrarea mea. De care sunt mandra.

  Mama m-a invatat sa fiu asa. Sa ma revolt cand vad o nedreptate. Si acum si Mara a invatat asta. Si asta e bine. Trebuie sa stii sa te ridici in picioare si sa zici "nu" atunci cand se intampla ceva de genul asta. Poate nu se mai ridica nimeni. Sau poate se mai ridica. Langa mine s-au ridicat cei de la Antena 1, Antena 3, TVR, ProTV. I-am auzit cum mi-au vorbit si ce mi-au spus. S-au ridicat alaturi de mine. Dar e degeaba.

  Acum o jumatate de ora am primit un mail de la Scoala Titulescu. Sunt CONVOCATA la ANCHETA in urma reclamatiei pe care am lasat-o ieri la Inspectorat pe site. Am ras. Am ras tare de tot. Eu acolo le-am dat si inregistrarea, deci ce-ar mai fi de zis? De fapt eu stiu ce. Pentru ca am cunoscut-o pe doamna directoare Pruna. Si pe altii din scoala aia. Si din sistem. Sunt chemata sa fiu trasa de urechi de catre "comisia" nu stiu care. Ca altfel ce le-as mai putea eu zice in afara de acel fisier audio? Ce-ar mai fi de zis? Doamna zice ca nu e ea. Eu zic ca e. Ca vorba aia, nu mi-am dus copilul in alta parte. Se aude ea vorbind. Se aud numele elevilor din clasa... E usor de verificat la o adica. 

  Ei m-au convocat. Da' cu regret nu poci sa ma prezint in data de 30 deoarece m-a convocat sotul maine in Anglia. Sfarsit. 

duminică, 26 iulie 2015

Înregistrarea cu învățătoarea abuzivă de la Școala Nicolae Titulescu Ploiești

  De abia acum am reusit sa fac editarea si sa urc pe youtube o parte din evolutia duamnei. Pentru cei care n-au citit povestea scrisa in septembrie si octombrie anul trecut, pe scurt, invatatoarea Marei de la scoala de cartier de care apartinem s-a dovedit a fi o persoana care considera ca e o idee buna sa agresezi psihic copiii de clasa intai. Dupa mai putin de o luna de scoala am mutat la alta scoala copilul vizibil traumatizat.

 Povestea incepe aici, se continua aici. Mai e si episodul asta in care doamna invatatoare Angelica Puie si-a demonstrat si inteligenta profunda de care dispune. Le-a spus copiilor ca ariciul e un animal domestic. Pentru ca el "traieste pe langa casa omului". Faptul ca doamna era foarte proasta nu m-ar fi incurcat atat de tare ca faptul ca ea era foarte rea si agresiva cu copiii. Si ca urla. Si ca acest mediu mi-a terorizat copilul pana cand a ajuns sa planga noaptea si sa faca pipi din 5 in 5 minute ziua. De spaima. Aici aveti inregistrarea cu doamna: