joi, 4 octombrie 2018

Dincolo de vară

  Tumultuos inceput de an scolar din toate punctele de vedere. Marei i-a luat o luna de zile sa se adapteze in noua ei viata si nici acum nu sunt ferm convinsa ca s-a relaxat. Scoala secundara a decis sa-i pocneasca cu o gramada de teme in primele saptamani, probabil ca sa se puna pe picior de pozitie cu turma de oi hormonate care tocmai ce le-a spart usa. Pentru ca da, 11 ani si jumatate este ceva asaaaa... acum plange, acum tipa, peste trei secunde rade a proasta in mijlocul casei. Dupa care miorlaie ca nu stiu ce nu-i iese. Cand vine ora de culcare o apuca toata treaba lumii. Chestie care pe mine ma enerveaza teribil pentru ca stiu cata nevoie de somn are. 

  Asa ca, dupa o luna de urlete, oboseala, niste nopti pierdute din cauza de prieteni mult prea misto, am ajuns la urgente. Asa se intra in al patruzecilea an de viata. Mi-a luat-o inima pe carari nebanuite si a decis, intr-o frumoasa zi de marti, sa-si bage pula si sa intre intr-o mare aritmie care a durat vreo doua ore. M-a apucat pe la o scoala, m-am dus acasa, am vazut ca nu reusesc sa mai respir corect, am chemat un taxi si m-am dus singura la urgente. Cine ma cunoaste stie ca daca fac eu asa ceva, e groasa. Am ajuns la urgente, am citit panoul mare cu instructiuni si m-am asezat la coada. La triaj. 

  Intr-o camera micuta dar plina de detoate, doua doamne asistente te luau la intrebari. De ce venisi, maica? Ce te-a luat? Au pus tensiometrul si pulsoxmetrul pe mine si le-am vazut cum se schimba la moaca. Ia loc acilea in sala pe scaunel ca te cheama acusi. Acusi m-au chemat, in doua minute. Si, cine zici ca esti? Ei bine, in tara asta nu arati nici un act de identitate cand te duci la spital. Nu le trebuie. Numele, adresa si data nasterii sunt suficiente. Mi-am adus aminte cum incercam intr-o noapte, cu multi ani in urma, sa imi arat copilul de un an si opt luni unui medic din Spitalul de Pediatrie Ploiesti. Si cum racneau "mama sa scoata buletinul ca altfel nu va facem internare!". Risti sa mori in Romania daca n-ai buletinu' la tine. Cel mai simpatic a fost cand a inceput sa ma intrebe despre "next of kin" adicatelea a cui esti tu maica, cui te dam inapi cu eticheta la dejtu' mare. Sotu'! Numele si numaru' de telefon ca sa stim cui facem returu' :))))

  Deci, dupa ce nu le-am aratat buletinu', m-au dus in camera cu aparatul ekg. Unde o doamna super simpatica s-a luat la vorba cu mine, strategic, probabil incerca sa ma faca sa nu intru in panica. I-am zis ca-s ok si ca daca n-am intrat in panica acasa cand mi-am ascultat singura bataile cu stetoscopu', nu mai intru curand. Probabil ca daca intram riscam sa crap direct. Pana sa imi faca ekg eu simteam deja ca-s ok, aritmia se dusese in mare parte, simteam doar tensiunea cum imi iese pe nas. I-am zis ca o sa fie legea lui Murphy si n-o sa iasa nimic pe ekg si am avut dreptate, a iesit doar o bataie in plus de unde pana atunci erau multe in minus. Well, avand in vedere ca n-a iesit infarctul de care imi era teama, am zis merci. Cand i-am zis ca acasa am luat magneziu la jumatea crizei a belit ochii si a zis "excelent, dar de unde stiai ca trebuie sa iei magneziu?". Zic, tanti, am trait in Romania, stiu multe. Ca daca nu stiam eu... riscam sa trebuiasca sa ma dau pe mana altora. Ceea ce poate fi la o adica periculos. 

  Dupa ekg hai acilea pe scaune, stai cuminte sa monitorizam, apoi sa facem niste analize sa ne lamurim ca esti ok. Ceea ce s-a si intamplat. Care cum venea pe la mine se prezenta. Eu sunt Ioana si o sa fiu asistenta ta acum. Nu "doamna Popescu" sau doamna xulescu, fara nici un fel de domnie. Si medicul la fel s-a prezentat cu numele mic. Nimeni n-are complexe demiurgice pe aici. Toata lumea se da peste cap sa te simti cat mai ok, mai relaxat si mai fericit in tot episodul ala care e clar ca nu e confortabil pentru nimeni. Vorbeau cu mine ca si cand eram sora lor, prietena lor.... un OM. Cand rezultatul analizelor a iesit si au vazut ca tensiunea incepe sa o ia in jos, m-au trimis acasa. Doctorul m-a intrebat daca e cineva cu mine in seara respectiva, tocmai ce imi chemasem proaspata prietena achizitionata sa vina sa stea cu Mara pentru ca nu stiam cat dureaza, asa ca nu l-am mintit prea tare desi pe ea am intors-o din drum cand mi-au zis ca pot merge acasa :)))

  Pe Mara o sunasem sa-i spun ca o sa intarzii "ca sunt la doctor". Am dat-o asa cat sa nu se sperie. Cand am ajuns acasa si i-am spus ca am fost la urgente era sa pice din picioare de spaima. M-a vazut ca-s oarecum transfigurata si mi-a purtat de grija in seara aia. I-a trecut repede, a doua zi s-a pus pe urlat iar la mine, moment in care am informat-o ca eu la spital nu ma mai duc asa ca sa faca bine sa isi mai tina nervii in frau. Idem si pe consort! Gata. Va bagati mintile in cap ca m-ati zapacit! Da, da! Sunt amandoi foarte cumintei cand le zici. Pacat ca uita in fix cinci minute! :)))))

  Am stat acasa linistita urmatoarele doua zile dupa care m-am aruncat iar in marea de scoli si de probleme. Mi-am propus sa nu mai alerg dupa autobuze, sa nu ma mai stresez. In prima dimineata, din reflex am alergat dupa autobuz. Mi-am dat seama dupa ce m-am urcat in el! :)))) La scoli m-au napadit acum proaspetii emigranti care vin valuri valuri acum, inainte de a se inchide usile pentru Brexit. Vin, cu copii mici sau mari, putini sau multi, in ideea unei vieti mai bune. Din pacate nu stiu limba nici ei, nici copiii. Iar unii sunt copii mari carora le va fi foarte greu sa aibe un viitor bun aici fara sa reuseasca sa ia GSCE iar ala (echivalentul bacalaureatului) nu se poate lua fara engleza. Si fara ala nu ajungi cam nicaieri decat la munca de jos. La cea mai proasta munca de jos. 

  Cel mai mult ma zbat pentru copiii astia mari. Care-s oameni in toata firea adica na, au 13-14 ani, sunt deja formati ca oameni. Insa la 16 ani au de dat acest examen, la materii straine lor si in alta limba. Saptamana asta au venit doua fete noi la una din scolile secundare la care merg. E o scoala dintr-un cartier prost iar romanii au un talent deosebit sa traga ca musca la cacat fix in cele mai proaste locuri ale orasului. Se aduc unii pe altii si pentru ca nu stiu nimic despre nimic, aterizeaza toti in acelasi locuri. 

  Mergeam in dimineata aia catre scoala cu gandurile mele cu tot, cand in spatele meu am auzit grai romanesc. Dupa trei ani aici am urechea formata, deosebesc acum diverse de la mare distanta. Plus ca atunci cand ies din casa creierul imi trece pe modul engleza si e cumva uimit cand aude melodie romaneasca. Am intors usor capul si le-am vazut. Tiganci. Din alea de n-ai dubii. Mama, o tipa mica, uscata, stiti genul ala? Nas ascutit si ochi plini de flacari si sperante. Fiica trancanea. Trancaneaaaa cu o viteza care mi-a adus aminte de mine in adolescenta cand ii faceam capul calendar maica-mii cu toate ale mele. Zic ia sa vezi ca am clienti noi. Au ajuns la poarta scolii si nu stiau pe unde se intra, din reflex s-au luat dupa mine. Cand am ajuns la usa, m-am intors si le-am zambit. Mama a zis helou si eu i-am dat buna dimineata.

  Cand le spui buna ziua celor ajunsi aici fara engleza le vezi usurarea pura in priviri. M-am prezentat si le-am zis de ce-s acolo. Fata mi-a strans mana cum trebuie si m-a privit in ochi cu avant si cu curajul omului care nu mai are nimic de pierdut. Mi-a zis ca ii e frica, ca e ingrozita, maica-sa idem. Le-am luat pe rand in brate si le-am zis ca o sa fie bine. Fata se incrunta. Mama lacrima. A venit si sefa de an care si ea a luat fata in brate si i-a spus ca o sa fie ok, ca totul e bine, ca o sa fie fericita la ei la scoala. Aceasta doamna sefa de an a mai vazut muuulte zeci de tigani romani la viata ei. Unii care au disparut, altii care au mers la puscarie, altii... Multi. Am stat o data de vorba cu ea si a reusit sa ma socheze ea pe mine. Rar lucru, de obicei e invers. Cu toate astea, femeia asta a zambit in mod autentic, a incurajat-o si a luat-o in brate. Ea stie ca toti copiii sunt unici. Si ca familiile astea sufera. Mai precis copiii din ele.

  Am luat fata si am plecat cu ea. O sclipire de om! 13 ani. Un sat din Calarasi. Taica-su a murit acum un an. De ziua ei. Familia lui a dat vina pe ea. 
- Cum adica ma? De ce a murit? 
- De ciroza hepatica. 
- Pai si cum erai tu de vina? 
- Pai stii, eu de cand am crizele astea de epilepsie, el se oftica si ei au zis ca din cauza mea a murit dar el avea virusu' ala ca l-a luat de la dentist cand era mic. 
- Crize de epilepsie? 
- Da. 
- Le ai de la nastere? 
- Nu, de un an si ceva, doctorii din Romania au zis ca n-am nimic... ca e de la hormoni! Da' vineri ma duc la doctor aici, poate o sa stie ei... Auzi... mie mi-e frica de nu mai pot. Vorbesc mult, asa sunt eu.
- Si eu vorbesc mult, e bine sa vorbesti mult. Nu-ti fie ma frica ca nu ai de ce. Ce vrei sa faci mai incolo? 
- Eu vreau sa fac Psihologie. 

  In timp ce vorbeam s-a sunat de iesire si au inceput sa misune pe langa noi miile de copii. Langa mine au inceput sa se adune "ai mei". Fetele din anul 9, cele din anul 11, baietii din anul 7, o fata noua romanca pe care n-o cunosteam, baietii din anul 11, s-au oprit toti pe rand, le-am prezentat-o pe ea, am ras cu fiecare in parte in timp ce una din ele imi soptea in ureche tot ce i se intamplase cat am fost eu plecata. Era o zi de toamna cu soare iar eu eram inconjurata de suma asta de posibilitati de oameni. Care toti ma respecta dubios de tare si au asa un atasament fata de mine. Pentru ca eu sunt aia care le-a zis ca e ok. Ca or sa poata. Si ca trebuie sa poata pentru ca aici poti sa poti. Aici poti sa fii tu. Eu am ras cu ei, am injurat cu ei iar ei s-au simtit in sfarsit intelesi, eu le-am spus totul exact asa cum e. Fara bullshit. 

  In soarele ala am ras cu ei, m-am lasat inconjurata de suma asta de posibilitati si mi-am adus aminte de ce inima mea nu mai poate. Pentru ca o dau tuturor. Mereu. 

miercuri, 12 septembrie 2018

Studiu despre imaginea Romaniei si romanii din strainatate

  Pentru ca stiu ca am foarte multi cititori care locuiesc in alte tari o sa va rog mult, care si de pe unde va aflati, nu conteaza unde, sa completati acest chestionar. Prietena si fosta mea colega de facultate Alina Dolea care este azi profesor universitar la Universitatea din Bournemouth a primit unda verde sa faca acest sudiu. Este o onoare pentru mine sa o am in viata mea asa ca va rog mult sa completati, sa trimiteti si la toti prietenii si cunostintele pe care le aveti prin alte tari, sa puneti pe grupuri pe care sunteti, ii trebuie cat mai multi oameni din diaspora ca sa ii iasa o imagine cat mai clara. 


Va multumesc!

vineri, 31 august 2018

Despre responsabilitate

  De duminica incoace sunt intr-un vartej de nervi. Nu ai mei, ai ei! Da, asta trebuia sa fie ultima noastra (adica a mea si a Marei) saptamana de vacanta. Planuisem eu multe, vroiam sa o duc cu trenul in niste orasele din apropiere, sa fim impreuna, sa mai chemam si ceva prieteni pe la noi... D-astea. Sa savuram ultima gura de aer cum ar veni. Dar! Ne-am blocat in matematici, iaca.

  Scoala secundara i-a creat adresa de e-mail, cont pe Google Classroom, i-au mai dat si niste parole pentru sistemul lor si alt sistem de matematica Hegarty Maths, ceva legat de Harry Potter, oricum la ea la scoala cea noua i-au impartit pe "case" si dracii d-astea. Asaaaa, si le-au dat o "tema" de vacanta. La engleza sa citeasca ce vor ei siiii la matematica trebuiau sa intre fiecare acolo si sa vada ce are de facut. Mbon. Asta a fost un an mega greu pentru ea, cu mega "examen", a facut fata toate cele, s-a dat peste cap. Dupa careeeee, a luat-o asa o relaxare maxima. Foarte bine. 

  Doar ca aici, dragii mosului, vacanta "de vara" a avut anul asta fix cinci saptamani si 3 zile. Nu ai cand sa te doara la pula de scoala! Cu doar o saptamana plecati de acasa, in rest am fost chiar cumintzei ca sa zic asa. Eu o tot intrebam ce are de facut la matematica. Ma si holbasem acolo in site pentru ca a trebuit sa ma discut cu aia de la scoala care ei nu-i dadusera acces. I-am facut rost de toate cele si am rugat-o. Am ruuuuugat-oooo, sa se uite acolo si sa imi zica cam ce ar fi de facut si daca are nevoie de ajutor. Am vazut in Google Classroom lista de capitole, da' n-am intrat si in Hari Poteru' vietii sa vad acolo ce e. 

  Duminica m-am cam repezit la ea sa intre acolo si sa imi zica si mie ce are de facut (a o suta oara!). Si, dupa ce mi-a zis, din nou pe un ton foarte rastit, ca ceee, ca ea o sa faca tema atunci imediat, in ultimele doua zile (dubioasa schimbare de situatie pentru ea care pana acum o facea instantaneu ba chiar se lamenta daca ii ziceam ca poate sa mai astepte), ea stiind cum sunt temele la scoala primara... Iaca pozna! Acolooo, Hari Poterasu' ne-a lovit cu bagheta magica grav de tot. Ne-a rupt. Sute de quiz-uri cu zeci de intrebari. Practic mii de "probleme" la matematica. Scoala secundara. Bai, nu stiu daca mai traieste jegul ala de Teodorescu din generala mea da' cred ca ar fi mandru, jur! :))) Glumesc, ala era o scuza jenanta pentru ideea de profesor in lumea asta. 

  Perversiunea totala este aia cu responsabilizarea omului. Ha! Li s-a scris acolo sa faca "cat mai multe posibil". Sau "cat de multe puteti". Asa isi alege tara asta oamenii aia care vor lucra la Mec Duonald fata de aia care vor merge la Universitate. :)))) Problema e ca la 11 ani astia nu-s prea responsabili asa de capul lor si de unde Mara era mama responsabilitatii pana acum... acum, trezita in fata unei sume de munca egala cu Sisif calare pe melc, a avut un soc total si se tot agata de cuvintele alea care ii dadeau "voie" sa nu faca tot posibilul ei de elev. Ha! Serios?

  Sa spunem doar ca am anuntat-o ca acel "cate puteti voi" se aplica perfect si acum in ultima saptamana. Si ca de duminica incoace si-a petrecut fiecare zi de dimineata pana seara facand asta. Glumesc, printre urlete a apucat asa vreo cateva ore pe zi de munca reala. Si a trebuit sa o faca asa cu urlete, zbierete, crize de isterie, negocieri si alte asemenea. Pentru ca, asa cum i-am explicat, asta e treaba ei, asta e jobul ei, asta e responsabilitatea ei si pentru ca cu ce se va prezenta luni la scoala va fi imaginea ei. Si gata. A racnit patru zile, azi a fost chiar zen si a vazut ca poate sa lucreze mult mai bine daca se calmeaza si nu se mai lameteaza ca la telenovele. Imi tot striga ca nu e corect ca ea nu mai are vacanta. 

  Nu e corect. Nu e corect ca nu a verificat ce are de facut cand eu am rugat-o sa faca asta de sute de ori in ultima luna. A gresit. N-are nimic. Nu e o problema. Dar acum o sa munceasca o saptamana sa incerce sa repare greseala. N-are nici o sansa sa termine dar are sansa sa invete ca daca are ceva de facut trebuie sa faca, ca daca eu o rog sa verifice ceva trebuie sa faca asta. Si sansa sa afle ca ce poti face azi nu tre' sa lasi pe maine. Ca nu vine fucking Zana Maseluta sa-ti rezolve. Amin! 

  Si, nici o greseala nu e ireparabila, asa cum mi-a zis mie mama mea cand eram eu foarte tanara. Mi-a zis ca singura chestie ireparabila e moartea, in rest totul e ok :). Asa ca acum a reparat micutza si inca o sa mai repare si zilele urmatoare. E ok sa gresesti dar trebuie sa muncesti ca sa incerci sa repari greseala.  Pe cat se poate. Responsabilitate. 

PS: comentariile au fost reparate. Puteti sa prestati!
  

miercuri, 22 august 2018

Comentariile voastre pe blog

  Noroc ca s-a enervat o doamna cititoare, pupe mama pe ea de fata cu zvac, si m-a intrebat de ce naiba nu-i public comentariile??? S-o fi gandit femeia ca la cat sunt io de dusa cu pluta am ceva cu distinsa ei persoana... Nope, deloc! Blogger.com a decis, undeva prin luna aprilie, din cate observ eu acum, sa nu ma mai anunte despre nici un comentariu primit! 

  Le-a bagat in folderul de "asteptare moderare" si nu mi-a dat mailul cu pricina, nenorocitu' dracu'. Am descoperit acum cateva zeci de comentarii, le-am publicat si in mare masura v-am si raspuns la ele. Ma si gandeam ca e cam liniste p-acilea si ca na, poate v-am plictisit cu povestile mele insipide. Dar nu mi-am dat seama sa ma duc sa caut nitel sa vad ce se mai intampla prin dosarele astea cu asteptare sau spam. Deci ma scuzati ca nu am publicat si nu am raspuns la ce mi-ati scris. Dormeam linistita in asteptarea mailurilor.

  In aceeasi ordine de idei ma tot cauta unii cica ca daca vreau sa cumpar sa le vand un rinichi! Jur! Nu glumesc! Asa, deci stie careva de la ce mi s-a tras cu treaba asta? Ca acum m-am "abonat" asa din nou la ele da' ma cam 'nerveaza ca nu pricep ce s-a intamplat. 

  A voastra, atehnica, cu (inca) doi rinichi,

    Alexandra

marți, 21 august 2018

M-am schimbat in ultimii trei ani? M-a schimbat emigrarea?

   Mereu ma amuza intrebarea asta. Am primit-o de cateva ori de cand am plecat si m-a amuzat de fiecare data. Poate pentru ca eu n-am simtit-o ca pe o "emigrare", ca pe o parasire de domiciliu si "patrie" (insert multe rasete aici, nu pot sa scriu cuvantul asta fara sa ma bufneasca rasul!) ci ca pe un "bine ai venit acasa". De aici porneste totul.

  Si da, este un tot absolut. Trebuie sa inveti? Ummm, cum sa va zic, am invatat o viata si la scoala si pe langa insa in acesti ultimi trei ani am invatat mai mult decat toata viata mea la un loc. Insa mie una imi place sa invat, cea mai misto parte din viata e invatatul de lucruri noi, aflatul de chestii, asa ca aici am invatat cu multa pofta. De ce? E simplu, trebuie sa inveti o alta viata, trebuie sa inveti un alt popor, o alta geografie, istorie, mentalitate, obiceiuri... ca sa nu mai zic de o alta limba. Pe care eu o stiam cand am ajuns aici. Sau credeam ca o stiu. Realitatea a fost ca atunci cand m-am pomenit dinner lady la scoala Marei am constatat ca nu stiu engleza. As in deloc :))) Pentru ca niste doamne batrane englezoaice si putin educate imi vorbeau cu viteza luminii si eu nu pricepeam nimic. Si pentru ca niste copii de 4 ani imi vorbeau bebelusheasca englezeasca. Oh, ze joy! 

   Ce am facut? Am invatat. I-am studiat pe fiecare in parte, mi-am scris pe biletele fonetic tot ce auzeam in jur si nu pricepeam, am venit acasa si am cautat. Orice referinta culturala... revin mereu la ideea de Stela si Arsinel. De ei mi-a fost cel mai frica :)))) Cand m-am mutat aici am tras aer in piept si am decis ca eu o sa ajung sa stiu intr-o buna zi cine sunt Stelele si Arsineii lor, iar astia au inceput treaba asta cu televiziunea muuuult mai demult decat romanii. Nu, noi nu avem "televizor romanesc", si da, am cumparat televizor inainte sa cumparam frigider ca sa poata merge zi lumina pe BBC News si sa invatam ce se intampla in jurul nostru, sa pricepem pe ce lume traim. Si da, azi stiu despre ce e vorba in mare cand aud un nume de actor, de om de stiri, om politic, parlamentar de diversi... In mare stiu despre ce se vorbeste in discutie. Si daca nu stiu, intreb :) A trebuit sa invat toate marcile de alimente, a trebuit sa aflu tot ce inseamna TOT de mancare de pe aici, a trebuit sa caut si sa aflu si sa invat si sa ma bucur de fiecare descoperire. Si am facut-o cu avant si mare bucurie.

  M-am schimbat? Nu cred. M-am relaxat? Oh, da! Desi am un job destul de greu care ma incearca la creieri destul de tare, sunt un om mult mai relaxat. Pentru ca na, suntem bine, fericiti, avem tot ce ne trebuie, ne bucuram de fiecare zi si de copila noastra care aici a inflorit intr-un mare fel. M-a schimbat emigrarea? Pai de ce sa ma schimbe daca eu aici m-am simtit mai acasa decat m-am simtit in Romania in cei 36 de ani de viata petrecuti acolo? Nu e ca si cand eu acolo m-am simtit bine si apoi a trebuit sa plec si sa imi fie dor de ceva. Doar de mama si o mana de oameni de pe acolo, dar mama vine la noi si ea pentru mine este factorul important din ecuatie. Si de mama mi-a fost mult mai dor in copilaria mea cand trebuia sa stau uitata la 2 Mai niste luni de zile de vacanta, m-am invatat sa-mi fie dor de ea, pentru mine e o stare permanenta asta, de cand am deschis ochii in lume. Mi-e dor de ea si daca e in camera aialalta :)

 Azi pe la pranz mergeam pe strada si zambeam. De trei ani zambesc la toti oamenii din cartier care imi zambesc. Fara motiv. Buna ziua si multumescul precum si alte conversatii dragute, calde si amuzante sunt la tot pasul. Soferii se opresc cand vrei sa treci strada si daca nu e trecere. In Sardinia, cand erau sa ne calce pe cateva treceri de pietoni, l-am vazut pe Marius cum se incrunta, ia copilul de mana cu spaima si zice "ia sa fim atenti ca aici nu suntem la noi ACASA, astia ne omoara pe trecere, astia sunt romani", intrase in modul Romania direct! Dap, la noi acasa. Aici, in micul cartier Cosham unde azi eu flencaneam din papuci intr-un soare bland de august. Si ma uitam in jur si, ca in fiecare zi, ma gandeam ca "Mamaaaaa, nu-mi vine sa cred, chiar suntem aici! E de-adevaratelea! E ACASA!". 

  Nu, nu m-am schimbat. Sunt tot eu doar ca varianta imbunatatita, un pic mai relaxata, vesela si fericita ca viata poate fi si asa. Si plina de un miliard de cunostinte noi, foarte eficienta in a doua mea limba si incantata maxim de tara in care traiesc azi. Sunt eu aia care spera ca viata poate fi si asa. Pentru ca ea, viata, e prea scurta. E prea putin timp. Ma uit la Mara cum in curand o sa fie cat mine de inalta, ieri mi-a zis "maaaami, eu nu trebuie sa mai ridic capul ca sa te VAD" :) Si asa e. E mare si ma bucur atat de mult ca acum creste aici, in locul asta care o iubeste si care a facut-o sa infloreasca, sa fie si ea fericita, relaxata... pe cat se poate acum la pubertatea care a inceput deja. 

  Azi, pe strada pe care umblam si unde am zambit din toata inima:

Frumos, curat, liniste, bucurie.