sâmbătă, 29 august 2015

O luna mai tarziu

  S-a facut o luna de cand am venit cu Mara aici si nici nu stiu cand a trecut. Ne simtim ca acasa, de fapt suntem acasa, nici un dubiu despre asta. Ne place foarte mult totul in jur, suntem extrem de incantate de tot ce ne inconjoara.

  Azi am pornit la plimbare. Pentru ca e un weekend prelungit din cauza de bank holiday m-am gandit ca nu e o idee buna sa mergem la malul marii ca precis va fi plin. Asa ca am decis sa cercetam dealul. Avem un deal in apropiere, la care ne tot uitam cu jind de cand am venit. E aproape de noi, se vede perfect de pe straduta noastra si mereu ne-am intrebat cum o fi acolo sus, daca se poate ajunge si pe unde. Si daca nu cumva de sus se vede marea. 

  Azi am pornit-o agale nu inainte sa iau de acasa o punga in caz ca gasim mure. Da, aici murele cresc peste tot. Si nimeni nu le culege. Ele cresc si la magazin pe bani destul de insemnati. De acolo se pare ca le culege lumea. Cu astea salbatice nu discuta nimeni iar ele mor de coapte pe marginea drumurilor, prin parcuri si pe peste tot. Saptamana trecuta am cules multe mere de pe jos din parcul nostru. Cazusera dupa ploaie si era pacat sa le lasam acolo :) 

  Am pornit si evident a inceput sa si picure. Aici cand ploua incetinel asa nimeni nu deschide umbrela, nimeni nu alearga si in general lumea se poarta ca si cand nu s-a intamplat nimic. Mara e teribil de incantata de chestia asta. Ca umblam asa prin ploaie fara sa ne agitam. Am utilat-o si cu cizme de ploaie da' ce te faci ca pleci pe soare si in cinci minute picura... n-o sa umbli in ele mereu. 

  Am ajuns sus pe deal si nu ne venea sa credem. Pentru ca am gasit acolo si spitalul din apropiere, bine pitit in padure, cu o curte enorma si frumoasa. Si am gasit practic o padure mare cu pajisti enorme, cu niste case superbe si niste poteci pline de mure, macese, mere, soc si alte chestiuni utile omului. Cu poteci multe si garduri ca de pasune. Si cu fructe salbatice. Deci ce chiuituri a tras fi-mea la fiecare mura in parte... cre' ca n-au auzit crestinii aia in viata lor asa ceva. "Maaahaaaamiii, o MURAAAAAAA, o mura, o mura, o mura"...erau niste sute de mii de mure si le-a strigat pe fiecare in parte. Iar eu le-am cules. 

  A cam fost cu porcaiala pentru ca atunci cand incerci sa bagi in bot o mura foarte coapta o vei tencui pe tricou. Eh, si asa imi trebuia inca unul pentru stat in casa, acu' am. Cu picatzele! Ce sa mai zic... a fost de vis. Ne-am plimbat pe acolo pana ne-a murat ploicica si ne-am intors acasa victorioase, ude ciuciulete dar vesele nevoie mare. Cam asa:





Da, de sus se vede marea. Si turnul.



joi, 27 august 2015

27 august 1997

  Ziua in care l-am cunoscut pe Marius. Culmea, era cu ploaie ca si cand ar fi fost in Anglia. Era la Ploiesti, pe strada Cantacuzino in fata la numarul 188 unde e blocul C. Toata situatia s-a intamplat pentru ca in copilaria mea a existat Liviana, cea mai veche prietena a mamei mele. Da, lumea e mica. Care la un moment dat ne-a facut cunoscute pe mine si pe Irina. Eram mici, nici clasa a patra. Ne-am tinut minte si apoi, la alta scoala, ne-am imprietenit. Si pentru ca in clasa lui Marius a existat Mihai care o cunostea pe Irina care ma cunostea pe mine... 

  Multi ani mai tarziu, pe cand eu dadeam sa fac 18 ani, Irina care il cunostea pe Mihai care era coleg cu Marius.... mi l-a adus pe omul asta al meu in cale. Ea mi l-a adus. Ea si prietenul lui, Mihai. Ei doi ne-au adus pe noi doi impreuna. Ne-am dat intalnire in fata blocului meu. Am coborat si incepuse sa ploua. Era ora 17. Fix.

  Irina a facut prezentarile, eu am zis Alexandra. El a intins mana, s-a uitat pe sub gluga de la haina cu gluga bleumarin la mine, a zambit si a zis "tot Marius". Mi-a venit sa-l intreb daca il cheama tot Alexandra. Glumise. Doar el si cu colegu' au inteles gluma. Eu am vazut zambetul si am simtit mana care mi se intinsese. Si-am ras si eu. Si de atatia ani ma face sa rad. 

   Am mers la pizza la "Casa Verde" la vremea aceea, un stabiliment de langa politia de pe strada Vasile Lupu. Un "stabiliment" pentru ca in zilele acelea tulburi de atata capitalism in vigoare... stabilimentul cu pricina era banuit ca la subsol era casa pentru...anumite activitati extra-curriculare, mna, tot verde ii zice dar ma intelegeti despre ce e vorba. 

  Daca ar fi sa ma intrebe careva as zice ca da, a fost dragoste la prima vedere. Si da, am fost o vreme despartiti, fix cat sa aflam ca asta ne trebuie ca sa fim impreuna. Daca ar mai fi sa ma intrebe altcineva as zice ca da, de 18 ani lucram la dragostea si chimia aia. Zilnic. 18 ani sunt o viata de om. Avem om mic de 8 ani. Avem povesti si intamplari cat pentru o carte buna. Pe care poate o sa o scriu intr-o zi. Avem acum o alta tara in care cu tot sufletul ne-am fi dorit sa ne nastem. 

  Avem in fiecare zi pupaturi. Si dragoste. Chiar si 18 ani mai tarziu. Ne iubim asa cum stim. Si sper sa ne mai iubim inca multa vreme de acum incolo. Pe 27 august 1997 nu ne-am pupat pentru ca individul era timid. Ne-am pupat pe 29 august cand noroc ca m-a sunat Mihai in locul lui, pe telefonul fix, maica! Sa-mi zica ca asta micu' vrea sa discute cu mine. Si ne-am intalnit. Si-am intarziat acasa la mama pentru prima, singura si unica data in VIATA mea. 

   Trebuia sa intru in casa la ora 21 si a durat pana sa-si faca omu' curaj sa ma pupe iar eu a trebuit sa-l astept. Iaca. Singura data cand am intarziat acas' la mama. Acu' o sa afle si soacra-sa. Na belea! Ceea ce va dorim si voua!

de ziua Marei in aprilie 2015

  

  

marți, 25 august 2015

Sunt urmarita!

  Mai tineti minte postul de acum cativa ani despre cum mi-am luat eu vaca? Ma rog nu chiar pe toata da' orisicat. Cititorii mai noi sunt ferm incurajati sa o citeasca ca sa priceapa despre ce vorbesc. Ziua acelei transari m-a induiosat atat de tare incat ulterior am mai luat o oaie, apoi alt sfert de vaca, apoi multi iepuri. Ca deja devenise simplu dupa ce transasem un cadavru cat un om. 

  Ei bine, m-am mutat si in alta tara si... si... doamnelor si domnilor, vacile ma urmaresc! Nu stiu daca oi fi fost indian in alta viata si m-am purtat foarte bine cu ele, nu stiu care mi-e karma pe lumea asta da' stiu sigur ca toate vacile vor sa vina la mine. In cantitate cat mai mare si mai nepotrivita pentru momentul in care vin! Deci gata, m-am lamurit. Toate vacile sa vina la mine! Am zis!

  Stati ca n-am luat-o cu capul. Not yet. Azi noapte pe la ore foarte inaintate cand s-a returnat sotul meu acasa am fost informata brusc ca am primit niste carne de vaca. Cum adica? Ce carne? Noi nu avem frigider decat unul mic-mic ca cele de hotel. Fara pic de milimetru de congelator in el. N-am apucat sa achizitionam unul de oameni normali ca ne-am descurcat cu liliputanu' pana acum. 

  Zic cum vaca? Care vaca? Nici o vaca! Ba daaaaa, zise vanator-culegatorul mandru nevoie mare. Mi-a dat un baiat. Care i-a dat alt baiat. Care avea el niste vaca. Ce maaaaaa? Ce vaca ma? Pai uite, zise el si deschise usa la liliputan. Un raft era plin. E drept, sunt mici, da' sticla de la cel de deasupra parea ca vrea sa se indoaie. Dude, ce-ai facut? Pai mi-a dat-o omu' ala....da' sa stii ca-s CINCI kile. Cum sa iei ma cinci kile de vaca? Pai daca mi-a dat-o...

a luat-o!

  Si discutia a continuat asa pana cand m-a luat cu ameteala si-am plecat la culcare ca nu ma mai intelegeam cu vanatorul care tot sustinea ca "daca mi-a dat-o, ce era sa fac?"... Pai sa n-o iei ca nici tu n-ai frigider. Ei bine, n-aveam frigider da' azi are, ca si-a cumparat :)))))) Pentru ca da, era un pachet din acela vidat de provenienta nu-se-stie-Ungaria-Austria-Spania, cercul era incert. Si pentru ca era vita maturata si vidata si fusese tinuta la rece si era inca in termen (are 3 saptamani termen de valabilitate pentru ca e maturata)... iaca pozna ca ne-am luat frigider de urgenta.

  Frigiderul l-am luat dupa ce au fost vehiculate urmatoarele scenarii (de catre vanator, evident): 1. o facem pe toata si-o mancam. Raspunsul meu: sunt 5 kile! 2. Ii mai aruncam pe geam cainelui vecinului. Raspunsul meu: bichonul vecinului are 1 kil cu totul! 3. O facem si o mancam (a se observa patternul). Raspunsul meu: du-te naibii! 4. Il chemam si pe Daniel sa ia si el. Raspunsul lui Daniel: mi-e somn, nu vin. Fuck! Raspunsul meu: ia d-acilea link cu frigiderul. 

  Am transat beleaua, am si gustat-o, e ca o vaca doar ca mai buna, deh, carne de calitate. Barem in Anglia nu m-a mai urmarit vaca cu oase cu tot, a venit despuiata elegant. Deci joi avem frigider. Ceea ce va dorim si voua. 

Test: mancare chinezeasca :)

duminică, 23 august 2015

All them peppers

  Sa va explic. In aceasta tara ardeii sunt de multe feluri si culori. Preturile la ardei insa... ce sa mai zic, sunt foarte mari. Nu stiu de ce, e cam cea mai scumpa dintre legumele astea normale, de zi cu zi. Asa ca azi cand m-am dus inainte de ora inchiderii la Tesco si-am gasit o mega oferta la niste ardei din aia capia maaaari, rosii si frumosi am carabanit degraba in cos 6 pachete a cate doi ardei fiecare. 

  Ardeiasii cam altoiti asa, maricei. Imediat i-am vazut copti intr-o salata cu otet si usturoi. Gasesti aici la borcan ardei copti (in mod absolut dubios mult mai ieftini decat cei cruzi) dar pe care baietii ii arunca in otet nediluat. Si-s acri de te ia cu lacrimat. Buuun, iau eu fericita ardeii, ma duc cu ei la casa. La casa o cucoana care deja ma cunoaste ca eu ma duc la magazinul de langa casa ca la job: minim odata pe zi in fiecare zi :))) Tipa pe la vreo 50 de ani asa. Hai cu helau, helau, hau ar iu, Io's bine da' matale? Ca aici asa merge, nu scapi nevorbit de la casa de la Tesco cum nu scapi nespovedit de la biserica ortodoxa romana. 

  Mama si se pune cucoana pe numarat ardeii....unu', doi, trei... sase. Ii bate pe casa, bate si restul de cumparaturi si cand sa platesc se apleaca spre mine usurel asa si ma intreaba jumate-soptit "Excuse me, but what are you doing with ALL THEM PEPPERS??!??" :))))))) Pentru cine nu stie, expresia asta cu "all them" ceva semnifica asa o cantitate uriasa de lucruri. De exemplu "all them cows" dintr-o cireada sau ceva...

  M-am uitat la ea sa vad daca glumeste, sa nu ma apuc sa-i explic si sa constat ca face misto de mine sau ceva. Nu glumea, era profund siderata de cantitatea enorma de ardei achizitionata (13 bucati ca le-am numarat acasa ulterior). I-am povestit ca ii coc si ca apoi ii fac salata. Cu usturoi. La care ea a facut "Wooaaawwww, that is amazing! Sounds delicious!". Mi-am muscat limba sa nu rad si-am plecat. In drum spre casa rememoram cam cate sute de kilograme de ardei oi fi copt io la viata mea. 

  Nu ca asta ar fi o activitate absolut necesara vietii. Deloc. M-as lipsi de ea oricand, insa salata de ardei copti o face pe fi-mea sa faca asa:



  Nu mai zic de taxu, ca daca ii dai practic doua vagoane sa mananace la o masa nu se ridica pana nu ii termina. Sunt absolut indragostiti de salata de ardei copti, frate. Odata ajunsa acasa am constatat ca pe pachete scria mare si frumos ca-s pentru "roasting" adica nu ca ar fi fost vreun dubiu :))))

  Dar na, oamenii pe aici s-au invatat cu toate facute de-a gata. Ca e mai simplu si mai usor. Si multi sunt deja la a treia generatie de cand mananca tot felul de chestii procesate dubioase, n-au de unde sa stie ce poti face cu materia prima, altceva decat salata. E drept, sunt foarte, foarte multi bolnavi de obezitate in jur. Circula in caruturi electrice speciale pentru ca nu se mai pot misca. Ti se rupe sufletul de mila cand ii vezi, sau cel putin eu asa simt. 

  Pentru ca e simplu si gustos sa mananci Burger King multi ani la rand si sa traiesti doar cu chestii prajite. Iar daca nu e nimeni care sa te anunte ca asta dauneaza... iese nasol. Foarte multi tineri obezi pe care ii vezi cu sucurile in mana. Daca le-ai spune ca pot manca ardei copti s-ar mira probabil. Sau poate ca nu, poate e doar o chestie de informatie. Care in ultimii ani a inceput sa fie cam in nasul tuturor si acum pe rafturile englezesti eu vad proportie foarte mare de chestii sanatoase, bio, organice, etc. Chiar si mancarurile gata preparate (exista standuri enorm de intinse cu asa ceva) sunt cu chestii care se lauda ca-s low fat si alte asemenea. 

  Pana una alta noi facem ce stim si anume am bagat la cuptor all them peppers, care sunt chiar putini, o sa ii mancam imediat :) 


  Ceea ce va dorim si voua! Happy roasting! 


miercuri, 19 august 2015

La inaltime

  Azi am fost sa vedem Spinnaker Tower, simbolul orasului Portsmouth. Noul simbol adica, pentru ca orasul e vechi de pe la anul 1100 iar turnul asta a fost terminat in 2005. Cand s-a hotarat re-dezvoltarea portului Portsmouth, cetatenii au fost intrebati cam cum le-ar placea sa se faca un turn acolo, pe malul apei. Si li s-au dat cateva variante iar ei au votat-o pe cea care seamana cu o vela de barca. "Spinnaker" desemneaza un anumit soi de vela facuta sa  se umfle cu vant exact ca in imagine si sa duca barca cu viteza inainte, sa o "zboare". Vela cu pricina se mai cheama "kite", zmeu :)

vedere de la baza

  In 1995, prin amabilitatea Loteriei Nationale (oh, yes, aici Loteria face lucruri!) s-a purces la construirea Mariei Sale. Spinnaker Tower. 170 de metri inaltime totala, cu doua punti de vizitare la 104 si 107 metri. De sus poti vedea pana la 37 de kilometri distanta. Frumos de tot, elegant si delicat ca aripa de pasare in zbor sau vela in vant. In 2005 s-a terminat de cladit. In 2015, dupa o sponsorizare din partea Emirates Airlines, s-a redenumit Emirates Spinnakle Tower :))))) C-asa-i in tenis, frate. Cine da banu' isi tranteste numele pe obiect. 

  Turnul e proprietatea Primariei Portsmouth dar este operat de o firma care se ocupa cu asa ceva. Cu "obiective de interes turistic". Obiectivul cu pricina atrage niste milioane de turisti anual, si cred asta pentru ca azi, miercuri, era plin pe la ora pranzului. Si cica martea si miercurea e mai "liber". Nu vreau sa stiu cum e sambata si duminica :) 

  Bineinteles ca oamenii sunt super-profesionisti. Si ca-l opereaza pe el, turnul, cu mare atentie fata de oamenii care vin sa dea bani ca sa se cocoate sus de tot pe puntile de vizitare. Poti cumpara ghid audio, ghid scris si alte chestii la alegere. Pentru ca suntem rezidenti ai orasului am primit reducere la pretul de intrare. Platesti, ti se pune o stampila de forma turnului pe mana (cu care mai poti urca toata ziua in turn, pana la inchidere de cate ori vrei), urci in lift, infunzi bine urechile pentru ca urca la 100 de metri in cateva secunde... La urcare liftierul iti spune bine ati venit si iti explica ce poti face acolo si de unde sa iei liftul cand vrei sa te dai jos. La coborare liftierul te intreaba cum a fost, cum ti-a placut, si apoi te indruma catre iesire. Mda. 

  Sus in nori exista si o cafenea unde miroase divin a niste cafeluri din alea combinate cu siropuri din nuci si alte minunatii.... Pe primul deck este genial, privelistea te lasa mut. Peretii din sticla sunt impecabili, probabil spalati zilnic ca altfel nu-mi explic cum de nu-s gainatzi de pescarusi fleoscaitzi de colo colo. In podea e o bucata de 7 metri patrati tot din sticla. Unde esti invitat sa te descalti de pantofi si sa calci. Si na, daca doresti sau poti sa te uiti in jos de la 104 metri inaltime la cladirile de dedesubt... treaba ta :)))) 

ma tineam bine de ea ca mureaaaam de frica!

  Da, a trebuit sa fac asta. Spun a trebuit pentru ca nu-mi doream deloc. Nu imi place inaltimea de nici un fel, e frumos sa te uiti pe geam de sus de-acolo... insa sa pasesti pe un geam asa este criminal. Insa Mara, dupa multe momente in care a zis ca ea nu vrea acolo in turn, ca ea vrea acasa, ca ea a intepenit de frica, ca nu vrea la inaltime, ca etc... la un moment dat, dupa ce am stat vreo ora pe acolo si-am urcat si pe puntea doi care are si aer liber... a zis ca vrea sa mearga pe podeaua din sticla. Si ca sa ma duc cu ea. 

  Reactia mea a fost sa zambesc crispat si sa injur in gand cat n-am injurat niciodata de cand sunt mama. Nici in momentul in care scriu, multe ore mai tarziu, nu pricep cum am reusit sa fac asta. Cert e ca acolo, pe podeaua de sticla despre care stiam ca tine si ca nu pic si ca totul e ok in mod rational... am transpirat sudori reci si m-a luat cu spaime incredibile. Dar am stat acolo, am zambit si-am tinut-o in brate, m-am facut ca e misto in timp ce cu greu rasuflam iar Marius care stia cat imi e de frica, radea si ma fotografia :)))

si-a facut curaj si s-a dus singura

si s-a uitat si in jos!

  Nu pot sa zic ca a fost o "terapie" pentru ca asta ar fi un boism. Terapie era daca golul ala nu era cu sticla si eu ar fi trebuit sa stau langa balustrada aia :))) Asa, cu toate alea inchise, cand stii ca de fapt nimic nu e periculos, e pur si simplu o reactie dubioasa a organismului. Mi s-a strans stomacul si mi-a sarit pulsul in ceruri... deh... eram in ceruri si ma uitam in jos catre sosetele mele roz care se lipeau de cladirile de la 100 de metri mai jos de ele. 

  Cum a fost sa vedem de sus Portsmouth-ul si imprejurimile? Incredibil de frumos! Cum fac oamenii astia turism? Pai o sa zic doar atat: aparatele de unde puteai cumpara diverse suveniruri (noi ne-am luat pietre semi-pretioase terapeutice) necesitau o lira. Nu aveam o moneda de o lira ci una de doua lire. Am intrebat-o pe domnisoara care pazea puntea 1 daca se poate sa-mi schimbe. A zis ca sigur si ce credeti ca a facut? A dat prin statie la parter sa vina o colega sa-mi aduca! Si mi-a adus. Mi-a fost o rusine sa mor, eu o intrebasem asa intr-o doara, am crezut ca are ea pe acolo o cutie cu maruntis. 

  A fost incredibil de frumos. Desi inorat. Desi ne-a si plouat cand ne-am dat jos de acolo. Iar Mara a alergat prin ploaie super incantata. Pentru ca aici toata lumea merge in tricou prin ploaie ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Excelent! Spre ciuda celor care imi tot zic ca aici e naspa dar ca nu vad eu asta inca, tin sa-i anunt pe aceasta cale ca sunt indragostita de norii de la malul marii de aici. Si-mi place si ploaia. Na belea! 

  La iesire am dat o tura si prin mall-ul cat un oras care este la baza turnului. Cu zeci si sute de magazine cu diverse. Si cu unul dintre restaurantele lui Jamie Oliver. Parca pare ireal sa-i vezi numele pe o tabla scrisa cu creta de la intrarea carciumii :) 

masina de inghetata

vedere din turn


podeaua de sticla

pe puntea doi cand incepuse sa isi revina din spaima

EL. I love him



Rosiile din jardinierele carciumii lui Jamie :)