joi, 14 martie 2019

2 Mai. Constanța. România. 2019.

  Desi nu am "televizor romanesc" imi parvin destule stiri din Romania in asa fel in cat in fiecare saptamana sa ma mai uluiasca cate ceva. Sunt cumva obisnuita cu asta asa cum eram obisnuita pe cand traiam acolo. E o senzatie perpetua cand esti roman. Afli o chestie. Te sochezi. Mergi mai departe. Si tot asa. 

  Nu am mai fost in Romania de aproape 4 ani de cand am plecat. Nu simt nici o nevoie si n-am avut nici un motiv sa arunc niste bani utili ca sa ajung in Romania. Mama ne viziteaza. Prietenii dragi ne viziteaza. Cine vrea sa ne vada e foarte binevenit la noi in vizita. Stiam de la mama ca in ultimii ani s-au intamplat chiar si mai multe lucruri nasoale la 2 Mai. Locul asta a fost, pe vremuri, unul minunat. Este locul unde bunica, mama mea si eu am copilarit. Este locul unde, cand ajungeam vara, dilatam narile ca un calut naravas, sa-i simt tot mirosul de mare si de ciulini arsi de soare. 

  La inceput de iunie cand ajungeam eu acolo, plaja era pustie. Doar cativa pui de lipoveni chiuiau si se aruncau in apa inca prea rece pentru trupurile noastre firave de oraseni crescuti la bloc. Intram, cu greu, in apa care mi se parea sloi, dar de care imi frigea sufletul de dor tot anul. Ma scufundam si incepeam sa dardai, ma uitam pe mal si tot ce vedeam era nisipul alb si turla bisericii lipovenesti. Si era liniste. Pescarusi, valuri si chiote de pui de lipovean. Atat. Vara, in sat veneau artistii de pe atunci, marii actori. Cand am crescut eu nici nu mai erau atat de multi, mai erau insa cativa pe care ii zaream si mi se oprea inima in loc de drag. Mi-am petrecut multe veri in copilarie stand pe plaja langa Ileana Stana Ionescu si familia ei tragand cu urechea fascinata de glasul ei si de povestile lor pline de umor. 

  Am crescut cu locul asta infipt in mine mai ceva ca sageata in caprioara. In adolescenta, cand toata lumea o arde lejer pe drama, aveam impresia ca n-o sa pot niciodata sa plec din Romania din cauza de 2 Mai. Ca n-as putea trai fara el. Ca nici un prost de baietzas nu m-ar impresiona asa ca el, 2 Mai-ul. Ca as muri. Apoi mi-a trecut prostia specifica varstei, am crescut, m-am maturizat si, odata cu degenerarea mea in adult, :) a degenerat si 2 Mai-ul in ceva din ce in ce mai urat. Cauzele sunt multe. Niste oameni nu prea educati au avut brusc bani ca sa calatoreasca vara cam departe de casa lor. Si au napadit 2 Mai-ul linistit. Si s-au comportat ca la ei in... cum sa-i zic? Bucurestiul lor? Satul lor? Baia Mare a lor? Ploiestiul lor? (Acu' sa inceapa sa se jigneasca lume pe baza de orase, sa ma vezi ce rad!) Au inceput sa apara gunoaie. Multe. Si de plastic si umane.

  Tot brusc, au aparut milionarii de carton care au inceput sa construiasca isteric. Isteric si urat. Groaznic. Toate astea nu se puteau intampla fara prietena noastra coruptia. Caracatita constanteana e una deosebita, prieteni. Nu va puteti imagina. Nenea Mazare e doar cireasa de pe tortul zonei, este doar ala despre care voi ati auzit la stiri din cauza ca el s-a vrut important. Fiecare primar si-a tras terenuri. Si-a improprietarit neamuri pe bucati de plaja. Si-a "inchiriat" de la Apele Romane ce-a vrut si anume penisul domniei sale. Dupa ce Ceausescu distrusese zona cu santierele navale, dupa ce sute de tancuri de combustibil adica pacura au fost spalate in larg in dreptul plajei, dupa ce s-au intamplat crime de mediu de neimaginat, dupa ce noi, copiii, am umblat niste veri intregi cu pacura lipita de talpi pentru ca aia nu mai pleca de acolo nici frecata de piatra de la fantana... au venit astialaltii. 

  Care idem. De zeci de ani de zile satucul asta a fost furat. Metru cu metru, ciuline cu ciuline, peste cu peste. Turistii se mirau cand auzeau ca lipovenii urasc turistii. Eu nu ma miram. Vedeam ce ramane in urma lor. Si ce efect au asupra locului. Dar, mai ales, ce efect au banii lor asupra conducatorilor satului. Cata coruptie produc. Ireal! In anul dinaintea plecarii noastre, un "parlamentar" a decis sa se improprietareasca pe o bucata de pamant-plaja din spatele curtii noastre. Ceea ce a si facut. In doua luni a ridicat acolo... nu pot sa-i zic o casa. Ca nu e. Un bloc, asa. Mare, alb, urat si degeaba. Din beton. O oribilitate sinistra in peisajul ala. 

  Actualul primar s-a improprietarit tot de la sine putere, pe o bucata de plaja. Si-a tras o carciuma, a plantat rulote mizerabile, a tras niste garduri de fier, ca doar e tarlaua lu' ma-sa, nu? Ai zice ca nu. Dar de fapt... e Romania. Ei fac ce vor ei. Mama a asteptat acum o hartie. De la Primarie. O hartie prin care sa ne spuna ei noua ca noi am ridicat casa aia sau ceva. Pentru hartia aia i-au cerut toate documentele eliberate de ei anterior. Normal. Am asteptat-o cateva saptamani fara sa stim cand o vor elibera. Si nici de ce nu e posibil sa fie facuta imediat. Probabil ca asteaptau spaga insa cum n-au lista de preturi la intrare, nu stii cui sa te adresezi cu un plic la o adica. Glumesc, mama nu e genul care sa intretina coruptia, si a refuzat sa faca d-astea.  

  Avem client pentru casa. O vom vinde daca dupa ce am stat dupa hartia aia, o sa primim alta hartie de la Constanta. Inca asteptam ca  statul roman sa-si faca treaba.

 A fost o lupta uriasa sa construim casa asta cand nu aveam cam nimic, Marius a facut-o cu mainile lui, alea doua din dotare, mama si-a dat ultimele resurse de bani si de nervi posibile. A fost o lupta sa o intretinem si sa nu ne pierdem mintile. Uriasa. In dimineata asta, mama a facut niste poze pe plaja de la 2 Mai. Credeam ca nu ma mai poate ului ceva despre Romania atat de tare. Ma inselam. Dovada e mai jos:















joi, 7 martie 2019

Din nou, ultima săptămână și iar alte începuturi

   Au trecut aproape doi ani de cand povesteam despre ultima saptamana de la scoala primara a Marei unde cu onor am activat mai bine de un an si jumatate ca dinner lady si altele printre :) . Si despre galeata albastra plina cu bucurie, si despre inceputurile mele pe aici. 

  Acum trec din nou prin asta, sincer cu si mai multa bucurie pentru ca jobul asta m-a cam ucis lent :))) Daaaa, a fost bun, a fost o oportunitate absolut fantastica sa cunosc sistemul, am cunoscut si foarte multi oameni absolut fabulosi cu care o sa raman prietena si mi-am cunoscut si cea mai buna prietena din lume, culmea prin intermediul blogului combinat cu jobul. Ea a fost inaintea mea la Emas, a plecat si in primavara trecuta a comentat la un post de pe blog. Asa ne-am cunoscut si ne-am lipit mai ceva ca gemenii aia de nu stiu doctorii pe un' sa-i taie ca sa faca oameni din ei. Nu stiam ca mai am abilitatea sa-mi fie dor de cineva, daca trece o saptamana fara sa ne vedem am impresia ca am visat, ca femeia asta nu s-a intamplat in viata mea, ca am scornit-o :))) 

  Deci jobul asta mi-a adus multe. Multe de tot. Si bune, si rele. Mi-a adus informatii majore, nu ai cum sa intelegi sistemul daca vezi, sa zicem, doar o scoala. Aia poate fi buna, mai putin buna, draguta, etc. Am intrat in cateva zeci de scoli, am vazut mii de copii, am cunoscut zeci de profesori si asistenti, am avut conversatii indelungi cu directori de scoala. Partea buna e partea englezeasca. Partea proasta a fost ca a trebuit sa lucrez cu romanistanul ala de care am fugit. Ma scuzati, dar asta e adevarul. Astia care scriem sau citim pe aici suntem in bula noastra. Cateodata mai rasare cate un gibon care ma injura, e ok, ala e ratacit pe aici, ajunge pe baza de google. Dar niste sute de romani care aleg sa citeasca treaba asta, sunt fix genul ala care intareste regula. Sunt aia care nu arunca cu gunoaie pe jos. 

  Ei bine, dragii babei, marea lor majoritate nu-s asa. Marea lor majoritate sunt undeva pe alta planeta. Una necivilizata. Si cand ii vezi in contextul asta, te ia capul, efectiv. Am sute de povesti hilare. Alea care-s hilare sunt cele mai bune. Mai sunt si restul. Sunt cele de groaza. Sunt copiii astia pe care eu, oricat as vrea, nu ii pot ajuta intr-o secunda pe saptamana. Ca n-am cum! Mi-a fost imposibil. M-am luptat pentru toate cazurile speciale, cu dintii si cu unghiile. Am facut scandal, am intors sistemul pe dos, am ridicat tonul, am zis clar si raspicat ce se intampla si ce trebuie facut, am reclamat profesori si parinti. In cele mai multe momente m-au ascultat. In altele nu. Bucuria a fost ca sistemul, in marea lui majoritate, a fost de partea mea. M-au crezut! Au facut. Au sarit. Au inteles. Mecanismele functioneaza! Si functioneaza bine de tot. 

  A fost fascinant pentru mine sa vad asta. Sa ii vad in actiune. Sa vad ce se intampla. La inceput, ca oricarui roman, imi era teama sa deschid gura. Nu rusine, ca n-am eu d-astea. Teama. Daca ma intrebi de ce, nu stiu. Probabil nu aveam suficienta incredere in sistem. Eram pe modul "o sa vorbesc si o sa pic tot eu de proasta" ca asa m-a invatat Romania, ca nu putem sa deschidem gura si sa cerem, sa dezbatem, sa parlamentam. Pozitia ghiocelului sau a ciobanului din Miorita pulii... apoi, ce sa facem, stam si asteptam sa murim sau ceva. Mie astea nu mi-au placut niciodata, de asta m-am adaptat in tara asta, a oamenilor care urla imediat ce un minuscul lucru nu e in regula. Tara sindicalistilor. Tara SUFRAGETELOR! Am putut sa deschid gura pentru ca deh, aici stau bine, fleanca e la locul ei... si sa explic! Sa ii invat de unde vin copiii astia si cu ce traume. 

  Si da, TOTI, absolut toti sunt cu traume din sistemul de invatamant romanesc. Toti. Incepand cu Mara careia i-a luat vreun an si jumatate de scoala ca sa inceapa sa aiba incredere in adultii de acolo, cand a venit. Si toti au aceleasi traume, aceleasi obsesii, aceleasi chestii care le-au sapat in creier pana le-a dat sangele. Cine are impresia ca al lui n-are, se insala grav. Cand mi-am luat jobul asta am facut o lista. Am luat o hartie si am scris tot ce ar fi putut ei pati in scoala. Mi-am facut un plan, am facut si traininguri care mi-au explicat lucruri. In timp am gasit tot felul de comportamente, care mai de care mai bizare, tot felul de probleme. Revenind la lista, gaseam explicatii, le spuneam profesorilor si ei lucrau cu copiii ca sa le repare problmele. Majoritatea de stima de sine dar multe de abuz sau neglijenta parentala. Cand zic abuz nu ma refer la bataie desi asta e comuna. Ma refer la "dupa scoala, duamna, io-l pun sa lucreze, il invat io!"... Dupa scoala de la 9 la 3, romancutzele iau copiii acasa si ii invata ELE chestii. Ele nestiind de fapt nimic. Nici engleza, nici matematica in sistem britanic nici nimic. Dupa care copilul vine la scoala si urla! Face chestii. Sau nu mai face nimic. Pentru ca deh, e satul. 

  Le spui asa: "Singurul lucru pe care trebuie sa-l faci e sa il inveti si sa ii cresti limba romana! Este esentiala pentru dezvoltarea lui totala dar mai ales pentru limba secundara! Nu poate fi cel mai eficient in a doua limba decat daca o are pe prima super bine dezvoltata. Trebuie sa vorbiti doar in romana acasa si sa nu-l lasati sa-si piarda limba romana ci sa i-o cresteti odata cu varsta." Aaaa, ceee noooo, io nu vreau! Las' sa invete ienglieza! Ca aia ii trebuie! Ooook, ce sa mai faci? Ce studii sa le explici? Cum sa le explici toata stiinta si toate chestiile de mult demonstrate? Cum sa discuti cu oameni incuiati la cap care daca te aud ca esti roman imediat au impresia ca trebuie sa iti explice ei tie lucruri? Putine familii decente am intalnit in astia doi ani. Extrem de putine!

  Dincolo de toate astea, oamenii din scoli m-au impresionat. Chiar si in cele mai proaste scoli tot gasesti oameni de o valoare inestimabila, oameni care pot lucra in conditii mega nasoale pentru ei, oameni care fac asta pentru ca vor sa o faca si o fac bine. Oameni care asculta, invata, inteleg lucruri despre niste copii dintr-o tara pe care multi n-o pot arata pe harta. Pentru ca nu conteaza de unde esti, conteaza ca esti copil in scoala aia. Oamenii lupta pentru tine. Sunt echipe intregi de oameni care la pranz in cancelarie discuta despre reusintele unui copil sau al altuia, oameni care se bucura de parca ar fi ai lor. 

  Oameni ca mine, care azi am chiuit la propriu cu tzopait cu tot cand am aflat ca eleva mea din anul 11 care acum da simulari de examene, a luat nota de trecere la matematica la simularea de GCSE, Bac-ul asta cum ar veni. Cand mi-a zis profesoara ca a luat scor de trecere am facut ca toate alea! Am muncit de un an cu fata asta, ea nu stie engleza inca asa ca nu are sanse sa ia gcse decat la matematica. Iar aia e o sansa buna in viata! Pentru ca a aterizat aici spre final de an 10 fara engleza, rezultatul asta e magistral. Dar asta e simularea, mai am io multe emotii pana la vara cand o sa dea examenul real. 

  Desi eu plec. Plec si oamenii ma iau in brate, ma pupa la propriu, se organizeaza sa imi ia flori si chestii, le dau lacrimile, imi intind mana sa mi-o stranga (cei mai sobri) sau sar de gatul meu (prietenele facute prin scoli). Sunt locuri din orasul asta care mi-au adus multa bucurie. Sunt scoli unde m-am simtit ca acasa in toata nebunia asta a batutului de mii de strazi in zece scoli pe saptamana timp de doi ani. Sunt oameni care-mi zic ca o sa le fie dor de mine, care-mi cer numarul de telefon sau adresa de email, care chiar simt asa ca si mine, ca am facut echipa si ca ne-am si distrat uneori facand asta. 

  Galeata mea albastra de data asta e una mentala. Plina cu niste zeci de oameni, cu multi copii de toate natiile, cu momente frumoase sau dureroase. Am invatat mult. Mult de tot. De azi intr-o saptmana sunt gata cu jobul asta. Urmeaza o alta aventura cu oameni de toate natiile pamantului pentru ca ESOL asta inseamna... si presimt ca o sa am ce povesti si de acolo :) Deocamdata zambesc. Iaca asa: 




  

joi, 14 februarie 2019

Eu sunt un om pe niște scări

  Si-un caine bulucind prin gardurile englezesti asa cum am mai zis. Cu ambitii foarte mici dar perfect conturate. Pentru ca in tara asta chiar se poate.

  Azi e 13. O zi perfecta pentru mine care m-am nascut in fatidica zi de 13. Pe care o iubesc. Azi mi-a sunat telefonul fix in pauza cand eram la una dintre cele mai nasoale scoli vazute pe aici. Vocea draguta de dincolo de firul fara fir ma anunta ca "noi vrem sa iti oferim acest job". Era sa lesin de fericire.

  Trebuie sa merg si eu mai departe. Am vazut primara si secundara. Acum am "absolvit" si o sa ajung sa lucrez la colegiu. Mai precis la departamentul de ESOL, astia ne-vorbitori de engleza. Engleza ca a doua limba. E un job administrativ si mai ales e un job intr-un singur loc din oras, nu in zece. O sa am mai putine ore pe saptamana pe circa aceiasi bani pe care ii am acum cand tratez chestii cu tigani romani sau cu tzarani romani. Stiu, e incorect politic sa spun asta...

  Pentru ca, sa fim bine intelesi, noi astia care scriem sau citim pe aici suntem fix EXCEPTIA. Sa va intre bine in cap asta! Statistica la modul absolut e una infioratoare. Statstica aia reala pe care am constatat-o eu de doi ani de cand lucrez aici cu romani. Jobul de acum a fost foarte util pentru ca nu poti evolua fara experienta. Cel mai important job din viata mea a fost cel de dinner lady la scoala primara a Marei. Daca nu faceam aia si voluntariat acolo, nu aveam nici o sansa. Pentru ca n-ai cum ca imigrant. Poti sa ai tu toate diplomele romanesti din lume si toata aroganta lumii, nu vei ajunge nicaieri daca nu o iei de jos. 

  Ca sa urci. Pe niste scari. Ai scari de urcat si eu le-am urcat si o sa le urc cu bucurie. Stiti ce fac eu? Bai, eu ma tin dupa Mara! Am vazut primara, am vazut secundara, acum merg la colegiu! Si urmatoarea oprire e la Universitate. Eu am venit aici ca sa ii ofer ei o educatie corecta. Si am pornit asa, pe treptele astea, sa inteleg si eu ce si cum in acest sistem. Si le urc incetisor de trei ani si jumatate. Si ma bucur ca pot face asta. O sa tot urc pe niste scari ca sa vada si ea ca se poate.

 "Mamiiii, sunt atat de mandra de tineeee" mi-a soptit azi cand am ajuns acasa iar ea era rapusa de o febra teribila. Stiu, iubita mea! Cu si pentru tine fac eu lucruri. TU m-ai adus la colegiu! 

  

marți, 29 ianuarie 2019

Instagram te poftește să mori!

  Am ajuns azi acasa putin dupa Mara, ea s-a aruncat de la etaj in chiloti pentru ca urma sa se schimbe dar daca m-a auzit a sarit sa vina sa ma ia in brate, cum face de obicei. Acum cu pisica cu tot. Imbratisarea pielos-blanoasa mi-a facut atat de bine incat am putut sa respir pana la capat si sa imi reprim lacrimile care ma bantuisera toata ziua. Ma grabisem sa ajung la Mara, eram disperata sa o vad, azi mai mult ca oricand. Pentru ca azi am vazut moartea. Moartea marca Instagram. Chiar zilele trecute urmaream siderata reportajul cu acest tata care isi plange copila moarta la 14 ani pe motiv de Instagram. Probabil pe motiv de depresie tratata cu Instagram la 14 ani. 

  Azi am petrecut o zi intreaga de lucru, de la 8,30 la 15 facand pe detectivul, consoland o mama si tinand in brate o fata de 14 ani care plangea isteric. S-a mutat aici in septembrie, mama ei munceste aici de mai multi ani. Tatal ei a murit acum vreun an, chiar de ziua copilei. A avut ciroza data de virus hepatic C. Azi, persoana de 14 ani striga la mine ca el a vrut sa moara cand eu i-am zis ca e ok sa fie furioasa. Si a fost. Cu ceva vreme inainte ca tatal ei sa moara (stiau de vreo doi ani ca urmeaza sa moara) a inceput sa faca crize epileptice si a continuat sa faca in fiecare saptamana cam doi ani de zile. Sa ne imaginam ce inseamna asta pentru un creier de copil! Dupa un numar exagerat de mare de medici romani, RMN, encefalograme, draci, laci, vreo doi au zis ca "se preface". Vreo patru au zis ca n-are nimic. Venita aici, in doua luni avea diagnosticul pus. Epilepsie. Tratament. Nu a mai facut crize.

  Insa istoricul ei si-a spus cuvantul. Nu a fost consiliata pentru doliu, nu a fost tratata, a crezut ca moare ani de zile la fiecare criza din care se trezea si dormea apoi ore in sir ca in coma. A inceput sa se taie pe maini. A descoperit Instagramul. Unde exista, stiti, voi parintilor care va lasati copiii la liber pe internet, pe Face Book, Instagram si altele... exista grupuri specializate. Unele in sex cu minore de 9 ani sau 12 ani. Altele...in moarte. Moartea vinde bine. Au si reclame! Am vazut azi contul ei de Instagram. Am avut noroc ca nu mancasem nimic dimineata si n-am varsat instantaneu. Toate postarile sunt specializate pe depresie, muzica depresiva, taieturi, sange, moduri in care te poti sinucide, descrise in detaliu. Descrieri. Multe. Explicite. La care au acces toti copiii ai caror parinti le dau un telefon pe mana si ii baga pe "retele".

  Am vazut asta azi pentru ca fetele englezoaice care sunt  mega trainuite de mici sa se pazeasca aprig de asa ceva, l-au vazut si ele. Si au venit la sefa de an sa ii spuna ca "doamna, ceva e in neregula, ceva nu e bine, asta nu e ok, va rugam sa o ajutati". Femeia asta ieri mi-a dat mesaj pe telefonul personal (i-am dat numarul meu desi nu prea am voie sa fac asta, tocmai pentru ca aceasta fata mie mi-a ridicat toate alarmele de cand am cunoscut-o) si m-a intrebat unde sunt si cand vin ca arde grav. Ieri eram rupta de bolnava, am stat acasa, sunt si azi, as fi stat si azi acasa dar m-am dus tusindu-mi plamanii pentru ca presimteam ca e groasa. Si groasa a fost. Cand mi-au aratat fetele mizeriile alea era sa pic din picioare. 

  Am sunat-o pe mama ei si i-am zis sa vina imediat la scoala. Ceea ce a putut face pentru ca si-a pierdut jobul din cauza ca fata a facut si aici nenumarate crize pana cand au diagnosticat-o si tratat-o si femeia a trebuit sa plece de la fabrica de prea multe ori. I se acceptau vreo zece zile pe an non-boala. A avut mult mai mult, oamenii au fost ingaduitori insa ei au o norma de facut. Au dat-o afara. E singura. Si-a adus nepotul, baiatul surorii ei, de aceeasi varsta cu fata. Au crescut impreuna, sunt ca fratii, l-a adus si pe el aici sa stea cu fata care facea crize de epilepsie de una singura in casa. Mi l-au adus la scoala acum cateva saptamani. 

  Azi femeia asta plangea si ne zicea "eu nu stiu ce as putea sa mai fac, eu sunt de vina, o vad ca dispare si nu stiu ce sa fac". E o tiganca uscata moarta, s-a dat peste cap sa ii faca un viitor copilei. Copila il iubea pe ta-su, asa cum doar copilele adolescente stiu sa-si idolatrizeze tatii. Ta-su a disparut, copila s-a pierdut de tot. Mama a plecat sa munceasca. Familia tatalui i-a reprosat copilei moartea lui. Din cauza ta. Pentru ca faceai crize, a murit de "inima rea", te prefaci! Bunicul ei patern a murit de epilepsie. Nu la modul de criza epileptica ci absolut hilar, era beat, s-a dus la pescuit, a facut si o criza si a picat cu nasul in balta. Well done, tataie! Din asta, fata a inteles ca de epilepsie se moare. 

  Cand i-au dat diagnosticul mama incerca sa i-l ascunda. Mi-a luat o alta dimineata din viata sa ii explic minima psihologie a omului care n-are diagnostic. Frica de necunoscut i-a inebunit copila. Sa-ti spuna toti ca esti nebun, ca te prefaci, ca pici pe jos cu spume la gura, ca te doare capul in continuu ani de zile... intre timp sa moara cel pe care il ai pe piedestal... si sa continui sa faci crize si sa fii invinovatita pentru moartea lui si la scoala din Romania sa ti se spuna ca nu esti suficient de buna pentru ca esti "o tiganca borata" asa cum ii zicea unul dintre profesori. Am cautat de curiozitate, dupa ce sotul meu mi-a zis ca el stia de mic ca "tiganii se prefac ca au epilepsie" pentru ca el asa a auzit in copilarie si eu m-am contrazis cu el si i-am zis ca nu cumva astia or avea o tara genetica? Am cautat si am gasit azi un studiu facut pe tiganii din Bulgaria. In care se demonstreaza ca e genetica la ei. Mira-m-as sa fie doar o treaba bulgareasca, ma intelegeti, nu? In Romania nu i-a cautat nimeni sa afle ce-i cu ei si ce boli ii macina ancestral vorbind :)

  Dupa ce m-am socat dimineata si a trecut pranzul am fost chemata in sedinta si pentru varul. Ce sa vezi? Si el este taiat pe o incheietura de mana si desi ranile sunt mult mai vechi si doar patru la numar eu nu cred ca au fost obtinute "in padure ca m-am zgariat". Paralele. Taiate perfect egal una de alta. Nu cunosc vreun tufis care sa poata face asta si m-am intalnit cu destule la viata mea de om. E taiat si unul dintre profesori, pentru ca, revenind, aici suntem cu totii trainuiti si para trainuiti in toate chestiile astea, l-a vazut. Si a tras alarma in a doua saptamana de cand el a aterizat. 

  Azi dupa ce am ajuns acasa m-am uitat pe contul de FB al fetei, mi l-au dat fetele de la scoala. Am petrecut o ora cu stomacul in gat. Ultra sexualizarea feisbucistica a fetelor din Romania nu inceteaza sa ma uimeasca. Am cautat si eleve englezoaice de aici, de curiozitate. Stiu atatea nume din niveluri diferite. Chiar daca sunt imbracate sumar pe strada, nu au conturi total publice iar pozele de profil sunt decente. Am cautat in astia doi ani si adolescentele romance care imi parvin. Horror. Oricat de "cuminti" si bune ar parea la scoala ele pe net sunt niste... n-o sa zic a ce arata dar nu a varsta lor. Nimeni nu le verifica. Sau poate au parinti care cred ca ele sunt "frumoase" la 12-14 ani aratand ca niste doamne de 25 cu inclinatii dubioase. Nu am de unde sa stiu ce e in mintea acestor parinti. Timp de o ora am citit limbaj de tzaranet romanesc, am vazut o copila de 12-14 ani (am mers pe ultimii doi ani in urma, contul este public) care se pozeaza in ipostaze... aham! Si am vazut cum 1500 de followeri in special barbati care n-au 12 ani ci cu niste decade in plus ii explica diverse despre corpul ei. In ora asta am vazut multe. Si pe toate prietenele ei romance care aratau pe conturile lor idem. WTF! Si totul public. Pentru ca followeri. Am impresia ca Romania e o pepiniera de viitoare femei cu zero intelect si multe inclinatii catre chestii sexuale. Pentru ca asa e cand scoala dispare cu totul. Apar altele.

  Printre postarile stil pitzi eu le-am putut zari pe cele din categoria "oamenii veseli sufera pe interior" in care zice cu toate vorbele ca sufera, ca vrea sa moara, ca s-a saturat de plans (chestie pe care mi-a zis-o si mie azi cand eu o indemnam sa planga!) si vorbea cu ta-su cum ar veni. Dar pentru asta trebuie sa ii stii povestea si sa ai mai mult de doi neuroni in dotare. Si sa le observi pe ele postarile, ca-s rare. Am avut azi in fata ochilor radiografia retelelor de socializare folosite de catre copii prea mici pentru asta. Anul trecut am avut o fata romanca care a devenit anorexica la modul de sase luni si era aproape moarta. ANNA este o epidemie online cu postari si grupuri specializate, acum pe Instagram, pentru cele care vor sa fie atat de slabe incat mor. Mor de foame. Fata era frumoasa, buna si draguta. Tot sistemul britanic s-a prins si a ajutat-o sa mearga la specialisti, sa invete de acasa si de prin spitale. Era in pericol si e si azi. Inca nu poate veni la scoala. 

  Azi am plans. Intai cu mama fetei care ne-a rupt pe amandoua (eu si sefa de an) cand a inceput sa planga si sa zica "eu stiu ce se intampla si nu POT sa fac NIMIC, nu stiu UNDE sa mai merg si ce sa mai fac". Au programare la psihoterapie dar e saptamana viitoare, eu am trimis-o azi de urgenta la GP sa afle care e solutia de urgenta. Apoi am plans cu fata pe care am scos-o din ora si careia i-am vorbit si mi-a vorbit o jumatate de ora in timp ce toata catedra de matematica ne auzea racnind in romaneste pe hol. Sefa de catedra a venit sa ma intrebe ce se intampla si cand ne-a vazut cum aratam s-a dus repede inapoi. Am plans cand mi-a zis ca n-o sa ii pese nimanui daca ea moare azi. Ca ea se uraste. Mi-au dat lacrimile. I-am zis sa isi planga tatal pentru ca ala e mecanismul de vindecare. Mi-a zis ca "m-am saturat sa plang, nu mai am lacrimi, nu mai pot sa ma culc plangand, sa ma scol plangand, sa plang toata ziua". De ce te tai? "Pentru ca AM AUZIT (atentie mare aici! a auzit!) ca daca te tai nu mai simti durerea din suflet pentru ca o simti pe aia din corp". Zic da, asta ti-au spus site-urile alea, ele ti-au dat "solutia", ti se pare ca ai rezolvat ceva? A trecut durerea? Nu, nu a trecut. 

  Am plans si la finalul zilei cand l-am vazut si pe baiat taiat pe mana. Si cand mi-a zis ca ei sunt pe un grup. Fuck. Sunteti amandoi. Si acum cautati impreuna. Si cu asta va ocupati timpul. 

  Am venit acasa, am luat-o pe Mara in brate si i-am zis ca am avut o zi groaznica. M-a intrebat ce am patit si i-am zis ce fac copiii astia. A zis "Aaaa, daaaa, stiu ce e aia sa te tai asa si noua ne-a zis la scoala despre d-astea! Si m-am gandit si eu atunci cum ar fi sa ma tai! (io in secunda aia AM MURIT!:))))) si apoi m-am gandit eu asa da' de ce as face asta???" Oook! Dar sa nu ne imaginam vreunul dintre noi ca ai nostri n-ar putea ajunge acolo. Din diverse motive care includ multi hormoni si un psihic total ravasit de aceste substante care fac ca drogurile. Iti spun ei, hormonii, ce sa faci. Desi tu ai creierul la tine. Poate esti fata, poate iti vine ciclul si iti moare tatal in acelasi timp. Sau poate doar prima! E suficienta. Nu tebuie mult pentru un creier de adolescent daca il bombardezi cu imagini explicite despre cum sa faca asta.

  De aia Mara nu are Face Book, nu are Instagram, nu are decat utilaje controlate si setate sa mearga unde trebuie. Nu are telefon decat pentru jocuri. Nu are "grupuri" online. Are prieteni la scoala si in afara scolii. D-astia reali. Pe care poti pune mana. Nu din aia care iti zic cum sa te sinucizi. Azi am avut o zi cumplita. Nu poti sa fii mama si sa nu simti lucrurile astea la modul crunt. Nu ai cum. Habar nu am ce se va intampla cu copiii astia. Sau cu fata anorexica. Stiu doar ca internetul s-ar putea sa ii ucida. 

  Suna drastic, nu? Si daca e al tau?

  

  

duminică, 20 ianuarie 2019

3 ani și jumătate in țara unde iarba nu apune

  Peste cateva zile o sa se implineasca trei ani si jumatate de cand eu si Mara ne dadeam jos din avion in Anglia. Turbate de caldura, ieseam intr-un 16 grade cu ploicica cum doar Anglia stie sa-ti dea la final de iulie. 

  Trei ani si jumatate mai tarziu suntem nu la fel de fericiti. Mai fericiti. Mai multumiti. Mai incantati de viata noastra aici. In astia trei ani am invatat multe, pot spune fara sa mint prea mult ca acum stim cam tot ce e de stiut intr-ale sistemului britanic, ma simt in largul meu, urmaresc viata politica cu mare entuziasm, mai ales ca urmeaza sa trecem printr-un Brexit despre care nu prea stie nimeni nimic. 

  Asta ar trebui sa ma sperie, nu? Sa ma ingrijoreze. Ei bine, de pe partea asta a baricadei, dupa ce intelegi sistemul si felul in care oamenii astia fac treaba, ajungi sa intelegi ca astia chiar stiu sa faca chestii. Ajungi sa doamne-apara-si-fereste ai incredere in aia de sus. Nu incredere totala, ca nu esti prost sau trepanat iar aia de sus sunt si ei tot felul de prosti la o adica. Dar ai incredere. Ajungi sa nu-ti fie teama pentru viitorul tau sau al copilului tau nici macar intr-o circumstanta din asta total dubioasa cum e acest eveniment. Stii ca, cumva, lucrurile o sa se rezolve, stii ca statul ca aparat lucreaza pentru tine, cetateanul, stii ca o sa fie ok. 

  Trei ani si jumatate mai tarziu incep sa am incredere. In sistem. In oameni. In institutii. In mine. In scoli. In spitale. In oameni prost platiti dar care isi dau tot interesul. Peste tot unde merg lumea, idem, are incredere in mine. Ei ma intreaba pe mine cum sa faca cu copilasii astia ajunsi aici. Jobul asta ma ucide lent insa mi-a dat oportunitatea sa vad sistemul scolar in amanunt. Sa cunosc sute de adulti care lupta zilnic pentru copiii acelor romani care ii injura pe "englezoi" zilnic si care-s perfect nemultumiti de viata lor aici. N-au nici o idee despre ce fac unii oameni pentru copiii lor. Unii, ca nu toti sunt perfecti! Nu toti isi dau interesul. Nu toti. Dar majoritatea. 80 la suta dintre ei as zice eu asa la un prim gand. 8 din 10 isi petrec ore bune din timpul lor liber cautand materiale si idei despre cum sa il invete chestii e amaratul ala mic care nu stie nici o engleza si cu ai carui parinti nu se pot intelege deloc pentru ca... idem!

  3 ani si jumatate mai tarziu stiu orasul asta ceva mai bine ca pe Ploiestiul natal. Tot din cauza jobului ca altfel n-as fi scos nasul din cartier nicidecum sa invat pe derost strazi, autobuze, numere, scurtaturi, case, blocuri, harti. M-am ratacit de sute de ori cu google maps in mana, ma ratacesc si azi daca ma trimiti in locuri noi. Dar a fost extrem de util pentru sentimentul meu de "acasa". Ma simteam acasa dar cand inveti orasul in care traiesti de la nord la sud si de la est la vest, asta iti da un alt feeling de "acasa". 

  3 ani mai tarziu inca ma mir asa cu suspine ca e ianuarie si iarba este verde neon. Si ca temperaturile sunt umane. Si ca nu, nu ploua asa cum ploua mai sus, in nord. Si ca vara n-am chiar crapat de cald cum crapam in Romania. Si ca mi-e bine. Mi-e drag sa bat la picior sute de strazi acum cand e iarna dar soare. Lumina multa. Atat de multa incat ziua trebuie sa tragem draperiile sa nu ne scoata ochii. Aer curat. Cu miros de plante si iarba, uneori cu adieri de sare de la ocean. 

  3 ani si jumatate mai tarziu Mara e fericita, se adapteaza la scoala secundara ca pestele in apa. A aterizat in toate "top-set"-urile de invatare, chestie care conteaza enorm aici, profesorii o iubesc, ea munceste pe branci si invata enorm. Cireasa de pe tort s-a intamplat cand ni s-a spus ca o poezie scrisa de ea va fi publicata intr-o antologie de poezii scrise de copii de varsta ei din toata Marea Britanie. Ea, care acum 3 ani si jumatate nu stia nici o boaba de engleza, e aleasa azi sa fie publicata. Si munceste mult, are vise pentru viitor, isi doreste lucruri, nu mai zice "eu sunt o proasta" zice "eu pot", face treaba asa cum trebuie si desi mormaie cand eu ii zic sa nu dea rasol si sa faca mai mult... munceste. Pentru ca a inteles ca aici se poate. Aici are sanse. Aici e pe munca si pe merit. Nu pe pile si plicuri. 

  3 ani si jumatate mai tarziu merg pe strada zambind si salutand oamenii cu drag. Intru in discutii cu oricine discuta cu mine, glumesc si rad zilnic incredibil de mult. Orice ai face, oriunde te-ai duce, lumea zambeste si glumeste. Iar eu ma bucur de asta. Pentru ca iti duci zilele cu totul altfel cand esti relaxat si vesel, oricat de obosit ai fi, oricat te-ar ucide toti tzaranoii romani cu care ai de aface, oricat te-ar enerva neputinta de a ajuta copiii la modul real. Merg mai departe, rasuflu adanc si, mai nou, am grija mai mult de mine decat de altii pentru ca excursia la spital mi-a demonstrat ca nu mai pot. Al 40lea an de viata, psoriazisul si hipertensiunea au invins. Trebuie sa accept asta si sa ma agit mai putin pentru altii si mai mult pentru mine.

  Iar in tara asta pot sa fac lucrul asta. Sa ma relaxez. Sa zambesc. Sa rad. Sa am incredere in viitor. Sa nu ma stresez. Atat.