duminică, 30 iunie 2013

Niste iunie cu prieteni

  Am cunoscut-o cu multi ani in urma, la primul loc de munca pe care l-am avut pe lumea asta. La fabrica de mezeluri unde mergeam pentru ca am fost suficient de proasta incat sa imi imaginez ca o firma din Romania ar putea vrea oameni seriosi care sa le faca treaba nu sa le fumeze tigari in pauze lungi si dese. Eram anul 4 de facultate.

  Cand am vazut-o prima data m-am speriat. Tot fusesem "amenintati" in birou ca o sa se mute ea, Gabriela, la sediul de la fabrica si o sa vedem noi pe dracu'. A intrat pe usa cu parul in urma ei, usor sifonata. Se uita urat. Parea o tipa plina de probleme si dileme de nerezolvat. In fix trei secunde s-a impiedicat de o margine de mocheta si era sa isi prinda dintzii de un birou. A izbucnit intr-un ras chicotit cu aroma de soarece de Cartoon Network si atunci am stiut sigur ca nu e dracu' impielitat la noi in birou.

  M-am lamurit ca e singurul om serios si profesionist din cacatul de fabrica pe cand l-am vazut pe Directorul Financiar ca ii vorbeste cu respect si reverenta si ii da accesul la niste conturi cu bani din care sa faca ea plati. Era unul din putinii oameni capabili sa faca asta acolo. Omul era jmecher tare, si faptul ca ea era privita asa de el...m-a lamurit. Intotdeauna vezi un om cum e si apoi vezi si cum se uita altii la el...si te cam lamuresti ce si cum.

  Ne-am imprietenit imediat. Si am ramas prietene de circa 11 ani daca nu ma insel matematic. Saptamana asta am petrecut-o cu ea si cu fetita ei si implicit cu fetita mea. Asa o armonie si o placere rar intalnesc in viata asta...De cate ori sunt in preajma lor vreau sa le respir aerul asta de calm si liniste pe care il emana.

  Mi-e drag de ele ca de familie. Ne-am povestit si sfatuit multe in anii astia, ne-am imbrancit, ne-am glumit si ne-am vazut fetele crescand la 3 ani diferenta una de alta dar parca ar fi surori. Mara e mai mica cu 3 ani ca Bianca si cu toate astea se inteleg perfect. Mi se pare uluitor mie, care am avut veri cu 3 si 4 ani mai mari ca mine si care ma scuipau la propriu prin curte pe aici pe la 2 Mai....Mi se pare fantastic cum Bianca poate sa aibe o relatie atat de incredibila cu Mara si cum Mara la randul ei poate avea o relatie atat de armonioasa cu cei mai mici ca ea. 

  Sunt fete care sunt destinate sa fie mame. Si doamne. Si total mai sus decat varsta din acte. Oameni responsabili care ii privesc cu placere si dragoste pe cei mai mici ca ei. Gabriela pe mine, Bianca pe Mara...Mara la randul ei pe Sofia si ceilalti care vin din urma. Dragele noastre, speram sa fiti mereu aici cu noi! 

  Azi am trait furtuna, ploaie, rece, soare, cald, plaja, baie, alta ploaie, nor, curcubeu, ape curgand din cer din nou..............seara minunata impreuna. Azi a fost o zi plina de detoate. Mai ales de prieteni si vorbe bune si calde.

luni, 24 iunie 2013

Cararea care duce catre cer

  Destul de obosita. Joi am venit, luni am plecat inapoi spre Ploiesti, miercuri m-am suit in tren si am aterizat din nou la 2 Mai. Lume multa la noi...casuta pentru copii gata, multi copii in ea, ieri erau vreo 8 puradei care misunau de colo colo de te lua capul numai uitandu-te la ei...Ceva asa frumos...

  In seara asta, dupa o plimbare cu Mara in sat, noi doua ca doua fete ce ne iubim...ne-am pomenit ca pana cand am ajuns noi inapoi se ridicase deasupra gradinii o mamaliga de luna cat capu' de mare. Cea mai mare, mai aproape, mai stralucitoare....luna plina din an sau secol ca nu m-am dumirit exact ce era cu ea. Cica ni s-au aliniat niste planete. 

  Am iesit din camera si de sus de pe terasa am vazut magaoaia portocalie. Am fugit la propriu jos si am strigat copilul incercand sa i-o arat. Jos era prea jos, nu se vedea inca. Am strigat-o "hai repede pe plaja sa vedem cum "iese din mare". Una din cele mai mari bucurii ale copilariei mele a fost mersul pe plaja la ora cand rasarea luna plina vara. Bunicile si matusile aveau ziare din care aflau la ce ora exact rasare luna in ziua cu pricina. Mergeam pe malul marii sa o vedem rasarind din mare. E un spectacol, mai ales in august cand rasare la ore la care e noapte deja. 

  Acum era ziua. Era lumina-crepuscul, plaja goala, racoare, nisip rece...si o luna enorma si portocalie deasupra unei mari de catifea care batea usor din gene la spectatori parca asteptand aplauze. Le-a primit de la Mara care era in EXTAZ. Si care a suspinat uitandu-se catre cer: "mami, ce departe e cerul, pacat ca eu nu pot ajunge acolo nici macar cu o SCARA!" 

  N-am stricat momentul sa ii explic ca cerul nu e o bucata de albastru atarnata peste noi ci un aer...n-avea sens. I-am aratat in schimb raza lunii care incepea sa se distinga la suprafata apei. I-am zis uite, vezi, luna face o carare pe apa, e o poteca care duce spre cer. Cand o sa stii sa inoti, cea mai mare bucurie din lume in apa va fi aceea de a inota noaptea, pe raza unei luni pline. Copilul a ramas fascinat, mai ales ca zilele astea ea invata de zor sa inoate :) S-a uitat cu atentie si apoi a declarat ca de abea asteapta sa inoate si ea pe raza lunii care duce catre cer...

  O tineam in brate strans, ma uitam la luna si ii miroseam parul imbibat de sarea din apa si aer. Si ma gandeam de cate sute de ori am stat pe plaja, am suspinat la luna si la stele si mi-am dorit iubire. De cate ori m-am pupat cu baieti pe plaja plina de luna rotunda si mi-am dorit dragoste si cald. In seara asta am primit tot ce mi-am dorit de cate ori m-am sarutat pe plaja la 2 Mai sub un cer cu stele de vara. In seara asta am primit toata dragostea pamantului. Am mers pana la cer pe cararea razelor. 

marți, 18 iunie 2013

Despre putere

  O cheama Daniela. Sa tot aiba vreo 40 si binisor de ani. E clar tiganca din neam. Vopsita blond platinat si cu un dinte lipsa. Mica de inaltime dar cu o voce care iti sparge timpanele. Cand am intalnit-o prima data in fata blocului unde urma sa efectuam tranzactia ma gandeam ca o sa fie acra. 

  In Romania oamenii sufera de "sefie", de patima puterii. Toti vor sa scrie manageri pe ei, toate pitzipoancele nu mai sunt acu' secretare ci manageritze de office draci cu laci. Dar puterea nu e la varf. Puterea nu e la aia pe care scrie sefi si iau bani multi. Puterea e la portari. La femeile de serviciu din spital carora le mai strecori 2 lei si iti arata o alta intrare pe unde te poti strecura cand vrei tu nu doar la ora de vizita. 

  Puterea e la secretara scolii care taie si spanzura. Puterea aia mare e la oamenii ca Daniela. Sistemul a facut in asa fel in cat noi astia fara de putere depindem de anumiti oameni cheie din sistemul lor...nu poti sa faci totul dupa regula pentru ca regulile sunt facute ca sa creeze spaga. Sau ca sa avanseze in functii mari scarbe cu sila de oameni si pretentii de vedeta. In marea lor majoritate de o incompetenta rar intalnita. 

  Puterea e atunci cand tu ca cetatean iti gasesti portite de a evita sistemul. Atunci stii ca ai putere. Ca ai invins sistemul. Ca pacientul tau va fi ingrijit sau ca actele tale vor ajunge mai repede in mana cui trebuie ca sa poti sa beneficiezi de multe ori de simple drepturi pe care le ai ca platitor de impozite. Puterea e sa cunosti functionari. La finante, la spitale, la somaj, la itm...oriunde...

  In cazul meu la Posta Romana. Careia i-as da foc din mii de motive. Daniela e puterea mea. Am invins Posta Romana si sistemul de cacat in care traiesc. Cu ajutorul ei. Ea aduce pensia bunicii. Despre sistemul de pensii si ce se intampla cand ai un batran incapacitat am mai povestit mai demult. Acum umbam pe sest cu postarita care e draguta si ma asteapta la Posta sa imi dea pensia ca sa nu mai stau acasa la bunica sa o astept cu orele. Sau ma duc dupa ea unde e si o iau. Sau imi tine ea banii pana pot sa ma duc cum a fost cazul azi cand ieri s-au dat pensiile si eu eram in alt oras. 

  Ca ea are puterea asta. O are in mana ei. Vrea sa ma ajute ca n-o face pe gratis, o rasplatesc cu niste banuti care pentru ea conteaza. Si uite asa o mana spala pe alta si suntem cu totii fericiti. Iar eu ma intalnesc pe scari de bloc dubioase cu postarita si facem "trafic" de bani si chestii. Cam asta e traiul in Romania...cam astia sunt oamenii care au puterea. Pacat ca n-o folosesc sa se duca cu furci si topoare peste aia pe care scrie Manager sau Guvern si sa le aplice un tratament facial revolutionar. O coasa in cap. 

sâmbătă, 15 iunie 2013

Iunie. 2 Mai.

  Iar am ajuns la 2 Mai la modul "auzi hai sa mergem ca avem treaba, stii ca trebuie sa le facem la copii o casuta in curte si uite, au inceput sa vina musafirii pe la noi si noi iar n-am facut tot ce ne-am propus". Zis si facut. Decizia luata miercuri seara, plecarea joi la pranz. Poc poc. Viata noastra oricum e acum ca un vartej care te ia pe sus de nu mai stiu azi ce o sa fie maine. Planificarea nu mai e...Oricum de 6 ani de cand am copil pot impacheta tot ce trebuie pentru 3 persoane ca la armata...in doua ore am jumate de casa pusa in genti. 

  Intotdeauna am iubit luna iunie. Intai ca se termina scoala. Apoi ca imediat dupa asta ajungeam la 2 Mai. Unde e liniste. E cald, soare, nu ploua...nu e nici prea cald...marea e curata si limpede si azi a fost chiar buna de balaceala. Ceea ce a si prestat Mara cu prietena Daria. 

Nimic nu e mai misto ca un copil care se balaceste intr-o mare un pic cam recisoara pana cand e mov la gura si zgaltzaie din toti tzatzanii...in timp ce striga in gura mare ca "vreau sa mai stau in apaaaaaaaaa"...si nu, copiii hraniti corect nu se imbolnavesc de la asta...Ba chiar din contra, devin mai puternici. Le-am lasat in apa pana le-am vazut ca au gura verde....le-am scos, le-am incalzit un pic dupa care auzeam doua voci din 3 in 3 secunde...."mamiiii putem sa ne ducem in apaaaa?"....Duceti-va maica...Mara e racita un pic deci acum o sa ii treaca. N-avea cum sa mai traiasca vreun virus intr-un corp albastru! :))))

  E liniste, plaja e aproape goala...satul pustiu. In iunie e minunat aici. As vrea sa fie iunie tot anul. Sa stau pe terasa si sa ma uit la Mara cum mananca cu pofta masa de pranz dupa ce s-a balacit in mare. Sa o vad cum se bucura de fiecare planta, piatra, fir de nisip. Sa rad cu Marius si sa ma plimb prin sat degeaba. Sa stau la umbra pe terasa si sa ma mir a milioana oara...ce frumos e la 2 Mai...

vineri, 7 iunie 2013

Mosia Bunicilor, o luna mai tarziu (3)

  Ieri am fost la Nora in vizita. Am intrat de pe terasa in camera...ea nicaieri...m-am dus in living si am gasit-o discutand cu doamna bunica lu' Stefan de-a-npicioarelea, ca grecii la poarta puscariei (asa e o vorba greceasca despre oamenii care ieseau dupa o sentinta lunga si mai stateau niste minute de vorba in fata puscariei)...se ridicasera de la masa si mai socializau oleaca. 

  Azi e o luna de cand am dus-o la Mosia Bunicilor. Urmeaza bilantul lunii. Cam asa:


  Nu stiu daca se vede cu ochiul liber, eu vad. Cand am dus-o acolo avea 47 de kilograme, nu mai auzea aproape nimic si nu prea mai intelegea nimic din ce i se spunea. Nu se putea ridica singura de pe pat din pozitia stand. Nu mergea decat cu ajutorul bastonului sau al unui cadru cu care oricum nu se descurca deloc si nu face decat sa se enerveze mai rau. La gura inca se mai observa aproape imperceptibil urma accidentului vascular suferit in aprilie. La pronuntie se auzea. Plangea in continuu. Femeia asta n-a plans toata viata ei cat a plans anul asta in luna aprilie. 

  O luna mai tarziu. Are 50 de kilograme, este pentru PRIMA data in ultimii DOI ANI in care bunica mea a luat in greutate in loc sa scada. Acum doi ani avea 64 de kilograme. Dupa caderea suferita in casa si spitalizare, cand am adus-o la noi avea 51 de kilograme. Dupa care a scazut in permanenta, indiferent de ce sau cat manca. Acum a scazut 1 kilogram dupa 6 zile in spital. Dupa o luna la Mosia Bunicilor a luat 3 kilograme. 

  Nu numai ca se ridica din pat fara baston, dar merge fara baston si acum mi-a zis ca am avut dreptate, e o prostie, s-a invatat cu el desi poate sa mearga fara el bine mersi...Eu i-am zis mereu ca folosirea oricarei "carje" nu face decat sa ii ia din functia aparatului respectiv. Oricare ar fi el. Acum merge, se plimba.

  La gura nu se mai observa nimic. Nu mai plange deloc, ba chiar rade mereu. Am ras cu ea si la telefon...in mod dubios a inceput sa auda mai bine de cand e acolo. Da, stiu cum suna asta, dar presupun ca punandu-i-se circulatia in miscare pur si simplu i s-a oxigenat creierul mai bine, si probabil ca si aparatul auditiv. Acum te poti intelege cu ea la telefon fara sa isi puna aparatul pentru auzit in ureche. Cand am dus-o devenise perfect incapabila sa mai poarte o discutie la telefon. 

  Pronunta cuvintele absolut perfect, cand am dus-o inca se mai auzea ca fusese o problema acolo. Face integrame si mi-a zis ca uita si cat e ceasul cand se apuca de ele...Se uita la toate serialele ei preferate pe televizorul cu diagonala maaaaare si litere maaaaaaari pe care il are in camera. Se misca, se plimba, a redevenit "independenta" cum era ea odata...S-a imprietenit cu doamna Petcu, bunica lui Stefan...chestie care ma bucura enorm. Doamna Petcu e fix ca o raza de soare. Mica, cu un zambet cat tot pamantul de mare...vesela si simpatica. Le-am dus ieri multe cirese mari si bune, au mancat cu pofta...

  Acum despre locatie. Ei bine, locatia nu ne-a dezamagit. Mancarea nu a devenit proasta in secunda in care am plecat noi de acolo (va suna cunoscut?), oamenii nu au inceput sa se poarte ca niste gunoaie (again, stiti despre ce vorbesc)...totul a fost foarte bine. Nora e extrem de incantata de mancare si de tratament in general. Singura ei obiectie a fost ca i-au ratacit niste tricouri la spalat :)))) Au venit niste angajate noi care au zapacit saculetii cu rufe ai rezidentilor. E de inteles...cum sa faci sa speli rufe pentru niste zeci de oameni diferiti fara sa le amesteci? Habar n-am! Au niste saci speciali in care le colecteaza si in care sunt spalate...si acum dupa ce s-a intamplat incidentul au aparut in baie si saci negri pentru rufele colorate!!! Imagine that! Au avut o problema si au gasit o solutie imediat! Pentru romani e inimaginabil....

  Din pacate asistentul medical care ne-a preluat la venire nu mai lucreaza acolo, chestie care m-a intristat. Tipul era si priceput si era si foarte uman. E o diferenta enorma intre el si cealalta asistenta, dar pana una alta si ea si-a facut treaba foarte bine, m-a ascultat, am decis impreuna chestii...sunt multumita. Dar nah, mie imi plac oamenii calzi, asa sunt eu pisica din fire. Acum a mai venit o doamna asistenta iar parerea mea e ca ar trebui cel putin 3 asistenti medicali priceputi acolo pentru ca ei sa poata avea un program decent de lucru si sa fie multumiti. Insa asta costa. 

  Nora e vesela. Mi-a povestit cu mare amuzament cum l-a gasit pe unul din domnii rezidenti la ea in camera pe cand el incerca sa indese o geanta intr-un sertar...Asa e cand ai Altzheimer...nu stii unde esti, cine esti si in ce camera sa mergi. Deci se mai pomeneste cu cate unul care bantuie pe acolo nesupravegheat si cu care nu te poti intelege deloc cum ca acolo nu e locul lui :) E amuzant pana cand iti vine sa mori de plans, sincer...Ea se mira in continuu de prietena ei, doamna Basceanu...Eu ieri vroiam nici sa nu mai dau ochii cu ea cand am fost acolo, pentru ca incepe sa imi faca mie rau expunerea la boala ei.

  Suna sinistru, stiu. De cate ori ne vede, ne zambeste, ne da buna ziua frumos...uneori ne vorbeste cu "dumneavoastra" si atunci stiu clar ca n-are nici o idee cine sunt. Ma cunoaste de cand aveam 2 ani. Ma cunostea e mai corect. Pentru ca boala i s-a instalat fix cand s-a nascut copilul meu...desi ea a fost medicul pediatru in primul an de viata al Marei....acum nu stie cine e Mara si a cui e. De cate ori mergem ne intreaba a cui e, ne spune ce frumoasa si ce desteapta e. Si accepta imediat cand ii spun ca Mara nu vrea sa vorbeasca cu oamenii straini. Pentru ca ea stie cum sunt copiii. In 60 de ani de munca a aflat. 

  Sa spun cum ma face sa ma simt chestia asta? N-am cuvinte. Ultima data a vazut-o pe Mara cand avea 2 ani...atunci doamna era inca ok, uita niste chestii pe la ea pe acasa, era "zapacita". Patru ani mai tarziu nu stie cine e Mara, nu stie de multe ori cine sunt eu. Pe Marius clar nu il are in sistem sub nici o forma, ca si pe Mara. Pe mama o recunoaste parca mai bine...pe Nora o stie ca e prietena ei. 

 E cumplit. Cumplit. Imi vine sa ma duc si sa o zgaltzai, sa o zmucesc si sa strig la ea "terminaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! termina cu prostiiiile!!! te rog eu, uita-te la mine, cum sa nu ma cunosti????!!!!" Inca nu am apucat sa plang. De multi ani stiu ca e asa, nu am vazut-o pana acum tocmai pentru ca n-am vrut. Am fost egoista. "Egoismul" te apara de boli mintale (aici vorbesc strict despre mine!). Eu stiu asta foarte bine. Iar acum am un nod in gat caruia nu i-am dat inca drumul. Da, stiu, nu e despre mine...dar boala asta de fapt e. E despre cei din jur. Despre bolnav nu e decat rar, cand au ei momente de luciditate si cumva realizeaza ca ceva "nu e bine" cu capul lor...Dar in marea ei majoritate, drama si tragedia acestei boli e despre cei din jurul celui afectat. 

  Nora incearca sa aibe grija de prietena ei. Se se spele. Nu mai vrea sa se spele, zice ca "eu m-am spalat ieri cand am venit" sau "eu sunt curata"...Intr-o zi au luat-o pe sus si au imbaiat-o...facuse rani pe piele pentru ca sta prea imbracata si nu se spala destul de des. Si bunica-mea se mira si zice "mama, dar ea nu era asa! acum nu mai judeca"...Cum sa ii explic ca nu tine de "judecata" chestia asta...

  Cat suflet sa ai sa faci un loc ca asta? Cu oameni corecti care sa se poarte frumos si corect mereu cu batranii ajunsi in postura de a nu mai sti daca au mancat sau s-au spalat? Cat suflet si cata putere sa ai sa tii un loc ca asta intr-o tara cum e asta? Nu stiu. Ce stiu e ca ieri Mara a cules flori pentru Nora.

  

  Si ca e clar ca Marei ii e dor de Nora. Era cineva la noi in casa care acum nu mai e aici. S-a atasat si ea de Nora in anii astia in care a fost imbrancita catre maturitate la fiecare criza pe care a avut-o Nora, la fiecare drum la spital si la fiecare moment in care isi vedea mama incordata si ingrijorata pana peste masura. Stia si statea linistita langa mine si ma mangaia..."mami, o sa fie bine". 

  Nu stiu ce o sa urmeze. Habar nu am. Dar acum e bine. In momentul asta suntem bine. Multumim doamnei Melinger si familiei sale, multumim tuturor angajatilor de la Mosia Bunicilor! Multumim Stefan ca ne-ai indrumat intr-acolo!



luni, 3 iunie 2013

Autoritatea Rutiera Romana sau cum isi bate joc statul roman

  Sa zicem ca traiesti in Romania. Da, esti tampit, aia e, get over it si fa-ti bagajele cat mai repede...Sa zicem ca nefiind chiar un sofer din ala cu negru sub unghii si numele scris pe o placuta in geam...sa zicem ca vrei sa te angajezi la o companie straina. 

  Una din aceea misto, care respecta soferii care ii transporta in toata Europa cisterne cu diverse. Bun, te hotarasti, faci si scoala pentru permis categoria C+E...D tot alfabetu'... pentru ca deja ai toate celelalte categorii ca asa esti tu nebun de mic :) Bagi o gramajoara de bani in ea, iei permisul si te duci cu el fericit acasa. Acum poti sa ti-l bagi in cur. Direct sau ciopartit feliute ca sa iti ajunga pentru mai mult timp. Cum preferi.

  Cu acest permis nu poti conduce decat eventual masini goale. Nu poti transporta marfa, persoane, chestii gen substante periculoase. Il ai, esti mandru...ai dat o gramajoara de bani pe el. Pupa-te in oglinda si acum treci la treaba. Te duci la scoala. Cum adica la scoala? Pai ete asa, te duci sa iti iei "atestate profesionale" ma-ntelegi...Pentru fiecare chestie in parte, alta scoala, alt atestat. Fiecare platite separat, ca la curve, oral, anal....etc...Deci dupa scoala pentru permis= circa 1500 lei...te duci si mai dai cate circa 500 de lei pentru fiecare atestat, fo' 240 pentru "cardul tahograf" si niste 65 de lei pentru fiecare plastic in parte. 

  Da, plasticul ala. E ca un permis auto, numa' ca in loc sa iti treaca pe acelasi plastic toate scolile si atestatele decartezi cate 65 de lei la fiecare categorie. Acu' daca ati tras voi linie la banii astia, nu-mi spuneti cat face, nu de alta da' o sa ma ia cu lesin si ar fi pacat...mai ales ca nu stiu cum anume am facut de i-am scos in ultimele x luni in care sotul meu s-a distrat cu d-astea.

  Buuun, dupa ce dai matale toti banii astia constati ca poti sa te asezi usurel jos si sa faci un auto-sex ca sa te relaxezi. Pentru ca unul din carduri nu iti vine. E ca ciclul cand ai ramas gravida. In cazul asta gravid cu Autoritatea Rutiera Romana. Autoritate care a aflat anul trecut ca nu mai pot elibera cartoane pe post de atestate ADR (transport marfuri periculoase), si ca le trebuie niste plastice d-astea. Credeti ca din decembrie pana acum au reusit sa faca rost de ele? Ha! La unele le-a mers...se pare ca e un mister din ce cauza cardurile pentru transport marfuri generale si cele pentru transport persoane...sosesc. Deci exista o imprimanta care face carduri d-astea! Chiar daca dureaza 2 saptamani sa vina pana la Ploiesti caci vin de la Bucuresti pe jos. 

  Cardurile numite ADR insa...ia-le de unde nu-s. De SASE LUNI de zile Romania nu mai are soferi pentru transport marfuri periculoase in afara tarii. Adica ii are pe cei carora nu le-a expirat pana in decembrie anul trecut. Ele sunt valabile 5 ani. Oamenii care aveau joburi si au dorit reinoirea cardurilor asteapta de SASE LUNI sa le primeasca. A.R.R. iti da o dovada ca ai luat examenul, dovada cu care iar poti sa te stergi la cur ca poate permisul categorie D nu te-a ajutat initial. Dovada e valabila doar in Romania. 

  Asadar niste multi oameni au ramas fara job. Altii au pierdut contracte de mii de euro (da, ati fi uimiti sa aflati cu cat e platit un sofer de TIR cu un astfel de atestat) si sincer nu stiu cum de nu s-au dus sa omoare pe cineva la frumoasa institutie care nu a facut o licitatie ca sa afle cine p&$#@ ma-sii le poate PRINTA niste cacaturi de carduri. Probabil cei care le printau pe celelalte erau un pic ocupati sau ceva...

  Acu' daca esti om prevazator, ai dat si niste cv-uri pe colo pe colo, si fiind mai destept decat prevede media, niste elvetieni te-au chemat, te-au intors pe toate partile, te-au pus la volan si apoi te-au pupat pe frunte duios si au zis "hai!"...Pai as cam veni, da' n-am cardu'...simti ca o iei razna...Dai un mail la handicapatii retardati de la Autoritatea Rutiera Romana, le dai toate datele tale si numarul de inregistrare al dosarului, si ii intrebi cum poti si tu sa ai asigurat in Romania dreptul liber la munca prevazut in articolul patrushunu' din Constitutia tarii de cacat in care traiesti. Trei zile mai tarziu iti vine raspuns oficial de la o institutie a Statului Roman: va informam ca atestatul a sosit la agentia Ploiesti, bla bla...

  Plin de speranta te duci la A.R.R. Prahova cu caciula in mana ca la pomana. Stai o ora in picioare la coada si apoi afli (fara stupoare ca doar traiesti in Romania)... cum ca "Aaaa, e un Albu aici in teanc. Albu Serban". Cum tu nu esti Albu Serban si nici n-ai de gand sa devii in urmatoarele trei secunde...pleci de unde ai venit injurand printre dinti A.R.R.-ul si pe directorul sau numit politic...Si le doresti sincer sa se intalneasca macar odata noaptea pe intuneric cu un "coleg" d-asta sofer pe vreo cisterna. Sa primeasca o calificare serioasa!

  Vrei sa muncesti in Romania? Du-te dracului! Simpaticule!

sâmbătă, 1 iunie 2013

Doi ani

  Acum doi ani pe vremea asta era culmea, tot 1 iunie. Nimic special. Ne mutasem inapoi la mama de 5 zile zile. Contractul pe firma al chiriei in care am stat 2 ani se incheiase. Si alti bani cum ar fi 300 de euro pe luna...nu aveam. Incepeam sa nu mai avem deloc. Tot ce avusesem, tot ce am strans in anii cand am avut, incepuse sa dispara ca prin farmec. Ne-am mutat. 

  Am impachetat singura toata casa. O luna mi-a luat. Din 4 aprilie pana in 28 aprilie eu SINGURA am demontat mobilele din cele 3 camere, am strans tot ce aveam intr-o casa de om, am pus in cutii, in baloturi, in....Marius avea treaba. Erau ultimele luni in care a mai avut de munca constant. Deci...am dezmembrat singura o casa. Atunci am pus prima data copilul la desene. Prima data in viata ei. Nu stia ce-s alea...atunci, ca sa nu ii scap vreo scandura pe ea, mi-a fost frica...am lasat-o la calculator...la desene cu Mihaela si Tom si Jerry :)

  Tin minte fiecare zi...tin minte cum plangeam de deznadejde si de durere de maini si de spate. Ma asezam jos, plangeam, ma ridicam si o luam de la capat. Dadeam la copil sa manance, o luam de la capat...mai puneam niste rufe la uscat, mai darmam un dulap. Atunci mi s-a parut ca e crunt. M-am inscris si la scoala de bucatari, m-am dus si la cursuri la Bucuresti. 

  Si ne-am mutat. Am rasuflat usurata, am zis ca o sa imi gasesc eu lucrurile dupa alti doi ani din pachete...au trecut 2 si inca multe sunt la tzara la Drajna unde le-am depozitat. Nu poti muta 3 camere pline in alte 3 camere pline. Matematic nu iese :) Ne-am mutat si am rasuflat. Am zis oh, acum pot sa suflu oleaca...nu stiu ce va fi dar in sfarsit s-a terminat greul.

  Fix 5 zile mai tarziu era 2 iunie. Dimineata viata mea era aceeasi. Faceam de mancare pentru oamenii mei, cu o seara inainte o vizitasem pe Nora care venise de la Bucuresti unde isi pusese un cristalin nou la un ochi. Era obosita dar era ok. I-am dus mancare, am stat de vorba...totul ok. Acum o sunam. Era ora 11 si o tot sunam sa vad ce face. Nu a raspuns. M-a sunat mama de la 2 Mai si a zis ca a sunat-o si nu raspunde. Am sunat-o pe sora ei, nici ea nu vorbise cu ea. Am sunat....am sunat...am sunat....Marius era plecat din oras cu treaba. Pe la 12 fara ceva l-am sunat si i-am zis ca trebuie sa mearga urgent la Nora.

  Nu am avut curaj sa ma duc cu copilul acolo. Eram singura aici cu Mara. Si mancarea in cuptor. Ok, mancarea o aruncam, nu aia era problema...dar ce faceam cu copilul? Am avut minute intregi de gandit si razgandit. Ma gandeam ca o vom gasi moarta. Mara atunci nu statea "aici" fara mine, oricat i-as zi zis "tu nu intri in casa"...Nu puteam sa risc. L-am chemat pe Marius, a venit, a luat cheia de la ea...s-a dus acolo...a bagat cheia in usa si a constatat ca femeia lasase cheia din interior bagata in usa. Usa nu se putea deschide. 

  Intr-un moment de liniste Marius a auzit-o cum se vaita din interiorul casei. M-a sunat si mi-a zis "nu pot sa deschid usa dar o aud CUM SE VAITA din casa". In secunda aia, toata viata si sufletul meu...s-au prabusit. Ma asteptam sa o gasesc moarta, eram perfect pregatita pentru asta. Insa sa imi spuna ca o aude plangand si nu poate intra la ea...........pentru mine asta a fost cumva prea mult...a fost puscaria vietii mele momentul ala. A urmat 112, Smurd, spart usa, dus la spital....si restul il stiti de pe aici. 

  Maine sunt doi ani. Maine o sa ma duc la ea, la Mosia Bunicilor...si o sa sarbatorim. Nici ei nu ii vine sa creada prin cate am trecut. Nici mie. Viata mea s-a schimbat acum doi ani. Am intrat intr-o saracie foarte mare, intr-o ingrjire de batran care a inclus pampersi pe alocuri, care a inclus colapsuri din cauza de puls 40 si cazut in lesin pe alte locuri, atac cerebral si operatie de polip...A inclus multe, multe zile in care o durea spatele de nu mai putea sa respire, tensiune mare la orice problema si tot asa. Acum urmeaza sa iesim din toate astea. Intai a fost Mosia, acum urmeaza sa ridicam capul si din problemele financiare. Asa speram sa fie...Si azi, de ziua copilului, o sa ii zic Norei "sa mai traiesti cate zile vrei tu, dar bine"....ca daca ii zic "la multi ani" imi raspunde inevitabil "anii multi nu-s buni, mama, asa mi-a zis mie tatal meu". Tatal ei a murit de batranete, de moarte naturala, la 93 de ani. 

  Asadar...acum doi ani a inceput sa imi fie greu. Acum sper din tot sufletul ca o sa ne fie mai bine tuturor. La Multi Ani, copii! La Frumoase Zile, bunici! 

Copilaria


  In vara lui 1986 pe cand lucrurile erau simple dar foarte grele. Pe vremea cand intelegeam tot dar nu puteam sa spun nimic. Eu si verii mei. Nu toti, doar o parte din ei. Costumasul asta galben mi-a fost tare drag, il tin minte perfect. 


La multi ani, copilasi!