sâmbătă, 28 octombrie 2017

Raton copt

  Ieri imi venea sa ma vait. Am venit de la spital dupa inca o tura de coacere a pielii din dotare, arsa ca haina lu' Mos Craciun in timp ce coboara pe horn in conditiile in care focul din soba n-a fost stins. Poate d-aia are haina rosie. 

  La spitalul de aici doamnele sunt dragute. Si extrem de multe. Deci nu stiu cate asistente pe metru patrat are camera aia de terapie luminoasa-bandajare ambulator. Multe. De cand tot merg si tot dau peste altele si altele noi. Femeile astea se poarta cu tine ca si cand ai fi un om din carne, sange, oase, dureri, dileme, traume, chin. Ieri am intarziat, traficul a fost blocat in marea parte a orasului. M-am dus in pozitia ghiocel, cu caciula in mana ca la pomana. Programarile sunt din zece in zece minute, nu e timp de intarzieri. M-am dus sa-mi iau pulile, asa cum inca, din reflex, astept sa se intample atunci cand gresesc. Doamnele erau ingrijorate pentru pacienti, nu pentru ca li s-a dat lor programul peste cap. Cand le-am spus unde sunt intarzieri in oras s-au dus sa verifice unde locuiesc ceilalti pacienti ca sa stie care vor intarzia. Le-a fost mila de mine ca am stat prea mult in autobuz. 

  Le-a fost mila de mine si pentru ca mi s-a ars pielea. Acum vreo saptamana a inceput calvarul, intensitatea luminoasa a crescut, timpul a crescut, coacerea a inceput. M-am pomenit acasa raton. Ochelarii de protectie erau clar imprimati pe moaca mea super rosie. Raton copt. Tura urmatoare i-am dat jos, oricata cataracta m-ar paste, nu pot sa umblu ca un raton. Am strans bine din ochi, am pus mainile peste, m-am copt de m-a luat naiba. Toata viata mea am evitat sa stau in soare si sa ma coc. Acum ma duc sa ma coc intr-un sicriu cu becuri. The irony.

  Ieri ma ustura atat de rau dupa niste ore incat am luat un ketonal. Apoi am dat peste postarea asta. Postarea asta trebuie citita integral de toata lumea. In special de cei care inca traiesc acolo, isi cresc copiii acolo. Pot ajunge in spitale spalate cu Hexi Pharma. Avem de toate in spitale, zicea Banicioiu. Avem de toate, zicea si boul de Arafat de la care as fi avut niste pretentii, nu stiu de ce dar credeam ca e om zdravan la cap. Cuvintele scrise de fata asta au starnit in mine de toate. In special amintiri despre un moment din viata familiei mele. Acum aproape 30 de ani (vreo 27 daca stiu eu corect), matusa mea a suferit o arsura cumplita. Borcanele cu zacusca pe care le avea in cuptor la baine-marie, i-au explodat in fata atunci cand a deschis usa cuptorului. A avut arsuri pe fata, piept, maini si coapse. As estima un minim 15 la suta din suprafata corpului. Arsuri de gradul 2 si 3. 

  A stat doua luni in spital. Am mers mereu la ea, eram mica insa chestia asta m-a socat atat de tare incat am vrut mereu sa o vad, sa merg acolo, sa stau ca proasta pe marginea patului fara sa zic nimic. Plecam de la scoala, luam tramvaiul, traversam tot orasul si ajungeam la sectia de arsi din Spitalul Judetean Ploiesti. Nu fusesem niciodata la spital. Mirosurile de acolo erau capabile sa te faca sa vomiti instantaneu. Nu imi venea sa vars. Imi venea sa urlu. Cand am vazut-o prima data am recunoscut-o doar pentru ca mama ei statea pe marginea patului. N-am prea multe cuvinte in care sa descriu cum arata. Tin minte ca mi-a venit sa plang foarte tare dar ca am reusit sa ma abtin cu stoicism. Ei nu i se dadea voie sa se vada in oglinda, cica sa nu se socheze. Boisme romanesti. Noi toti cei care o iubeam eram oglinda ei cea mai cumplita. Vedea in ochii nostri ce s-a intamplat. Nu era retardata, daca isi vedea mainile cum arata, putea presupune cum ii arata si fata.

  Mi s-a parut un act de profunda cruzime faptul ca nu vroiau sa ii dea o oglinda. Actele de cruzime erau acolo la ordinea zilei. Schimbarea pansamentelor se facea exact asa cum descrie Alexandra azi procedura. Ma intelegeti? Acum 30 de ani era LA FEL! Prin smulgere. Pe viu. O stia toata sectia pe matusa-mea ca e "doamna profesoara care nu urla la pansat". Doamna profesoara nascuse patru copii, avea o perceptie a durerii pe care doar o femeie care trece prin asta o poate avea. Intr-o zi, pe cand astia o tot laudau, a zis cu glas pe jumatate pierit "si daca urlu, la ce imi foloseste, eu simt ca imi pierd energia daca urlu sau plang... incerc sa respir cat sa nu imi stea inima". Ketonal? Cand iti smulge cineva carnea de pe tine? Cred ca o tzuica era mai eficienta. 

  De ce nu ii anesteziaza? Asta e primul gand care iti vine in cap, te gandesti asa ca un om normal, ce cacat, e atat de simplu sa il anesteziezi. Apoi trebuie sa intelegi ca nu e. Pentru anestezie trebuie nu numai substante, trebuie si medic anestezist. Care nu e. Ca-s putini si cei care erau s-au tirat prin alte tari care le ofera o viata de oameni. Cei care mai sunt nu au timp sau chef sa elaboreze planuri complicate de anestezie. Sau nu li se da voie, sau stiu eu? Ca un ketonal e una. O anestezie totala zilnic sau la doua zile e altceva. De ce nu ii anesteziaza? Dar de ce nu i-au lasat sa plece in alte tari? In proportiile acelui dezastru, le-a fost "rusine" sa recunoasca ca nu avem, nu exista si nu putem? Ca sa iasa cu fata curata, sau cum? Eu cred ca nu. Cred ca pur si simplu din aroganta. Buei, noi avem si stim si putem si pulile noastre ie la fel de lungi ca lu' aia din Germania, Anglia, Turcia si pe unde i-au mai scapat pe cate unii. Da? Ia mucles d-acilea ca noi nici microbi nu avem in spitale.

  Azi noapte n-am putut sa dorm prea bine. Cuvintele Alexandrei mi-au ramas in creier. Nu mai simteam ca ma ustura pielea, ketonalul meu isi facuse efectul, el pentru asta e, pentru bubitze minore. Plus ca mi-ar fi fost rusine sa mai simt usturimea aia. Serios! Am plans cand am citit ce-a scris fata asta. Si cati altii nu trec prin asta. Ma tot gandeam obsesiv cum nu s-a schimbat nimic in astia doi ani. Cum nimeni nu e la puscarie pe motiv de Colectiv sau Hexi. Cum Banicioiu e acum senator. Cum toti medicii aia care au tacut desi stiau adevarul... sunt tot medici. Tot acolo. Tot fericiti cu viata lor, presupun. Pentru ca daca ei au nevoie de medici isi permit sa fuga in strainatate sau merg la stat in Romania si sunt tratati altfel. Pentru ca... coruptie. Doi ani... ce s-a schimbat in doi ani? 

  Apoi am avut o revelatie. Intrebarea era gresita. Am fost acolo acum treizeci de ani si era la fel. Deci, ce s-a schimbat in treizeci de ani? Initial mi-a venit sa zic un rapid "nimic". Apoi am realizat ca s-a schimbat de fapt ceva. Matusa mea a facut infectie dar mica si tratabila, a facut transplant de piele care a prins si a stat. De ce? Pai cred eu ca la vremea aia inca nu spalau cu Hexi! Aia s-a schimbat in treizeci de ani. Atunci inca nu furasera chiar tot, inca nu diluasera probabil chiar toate alea. Stiu ca aduceam de acasa Bioxiteracor si alte chestii, ca nu aveau. Dar cumva nu aveau nici atatea nozocomiale ucigatoare. De plecat? Te-ar fi rugat sa pleci doar ca nu cred ca aveai cum sau unde, nu era asa simplu ca azi. Deci ceva s-a schimbat: e mai rau. Tupeul borfasilor de pe toate palierele e mai mare, mai mult, mai special. Tara aia e a lor, ei sunt entitled. Tara aia si cu toti oamenii din ea, cu banii lor cu tot. Ca prostii, fraierii, muncitorii, sunt buni, platesc taxe. Care taxe s-au marit de acu' treizeci de ani.  

  Vezi cate s-au schimbat in treizeci de ani? 

  

vineri, 6 octombrie 2017

O zi plina de emotii

  Aseara imi faceam ghiozdanelul ca un scolar de clasa intai inainte de prima zi de scoala, va jur. Inca mai am de descoperit parti ale anului scolar in acest job plin de neprevazut, de exemplu, lunile septembrie-octombrie sunt cele in care vin copiii cei noi la scoala. Cei care nu stiu engleza bine sau o stiu putin, bilingvii sau cei care vor deveni bilingvi, ca nu toti reusesc, unii pierd cu succes romana pe parcurs din pacate. Parintii sunt de vina aici. Tot din pacate. 

  Astazi de dimineata m-am trezit speriata, aveam primul "assessment" cu una din cele doua sefe englezoaice pe care le am. In principiu am trei, doua englezoaice si una elvetianca. Si altii mai sus. Dintre astea doua englezoaice, pe una, cea cu care azi am mers la evaluare, am cunoscut-o fix acum doi ani pe 5 octombrie. Fix acum doi ani eram chemata la scoala pentru evaluarea Marei, la vremea aia, doamna B. facea si evaluarea primei limbi, adica a puterii pe care o are copilul in prima limba, cu translator alaturi de domnia sa. Azi ea face doar evaluari speciale, pentru elevi cu nevoi speciale. Acum doi ani ea imi vorbea despre copilul meu, Mara o tine minte cate zile o avea desi doamna B. nu isi mai aduce aminte de noi in postura aia, atat de multi copii avea de vazut atunci.

 Azi eu eram colega ei. Translatorul. Asistentul ei bilingv. De dimineata i-am zis Marei asta si am vazut-o cum e data total pe spate de ideea ca eu o sa fiu acum langa doamna B. Asa ca m-am emotionat si mai tare. Acum doi ani pe vremea asta mi-am dorit mult de tot sa lucrez cu doamna asta, care este o doamna extrem de sobra la prima vedere, genul ala de englezoaica din carti. Azi am facut-o sa rada in hohote, nici nu stiam ca e capabila de asa ceva. Azi i-am aratat cate chestii stiu eu despre psihologie, fonetica, lingvistica in doua limbi, logopedie si viata in general. Azi, nu doar Mara a fost mandra de mine, azi am fost si eu mandra de mine. Pentru ca am tipat in gura mare despre fetita cu nevoi logopedice grave, pentru ca am rasculat tot sistemul, pentru ca schimb lucruri pentru cativa copii. 

  Asta a fost pana in pranz. Dupa pranz am avut o scoala noua unde nu mai fusesem. Si da-i si caut-o, am gasit-o repede pentru ca acum stiu orasul mai ceva ca un taximetrist :)))) Glumesc, acum doar nu ma mai ratacesc la fiecare respiratie! Dar emotii tot am avut. Cei de la scoala cea noua m-au primit, ca de obicei, cu bratele deschise, cu zambete si cu multumiri ca am venit, cu bucurie si cu o fetita incredibil de simpatica si desteapta. Bonus, un baietel roman (de etnie roma) care era in acea clasa, baietel despre care nu fusesem informata, iar cei doi copii romani nu stiau unul despre altul ca sunt romani, deci nu vorbeau intre ei :)))))) Cand baietelul ne-a auzit vorbind a venit sa ne zica ca si el stie limba "asta" :))))) Cred ca o stie si pe cea materna, tiganeasca, eu zic ca cu cat mai multe cu atat mai bine :)

  Mai nene si am ajuns mai repede acasa azi, ca scoala asta era mai aproape de casa. Si dupa ce am terminat prin casa toate cele de facut, zic sa-mi intind ciolanele nitel. Tot aveam senzatia ca uitasem ceva. Zi de spital nu era, ala e acum stresul major al vietii mele, dusul de trei ori pe saptamana la spital la terapie luminoasa... ce dracu' am uitat... Pe la 5 mi-am amintit! La 6 trebuia sa fim amandoua la scoala secundara la care va merge Mara la toamna! Fuck! Sa zicem doar ca azi e ziua in care Mara a zis "mami, nu te-am auzit niciodata injurand ASA DE MULT!" in conditiile in care eu la doua vorbe zic una cu carne... 

  Am pornit catre scoala secundara unde a durat prezentarea circa doua ore, noroc ca eu fiind nebuna am ajuns cu o jumatate de ora inainte acolo asa ca ne-am dus pe repede inainte la vizionare. Imaginati-va o scoala in care trebuie sa vina 1300 de elevi, in seara de vizionare. Cu tot cu parinti. Doar ca nu e o scoala, e ca o... ca un campus universitar din Romanica. Poate nitel mai mare. Clar mult mai utilat. Am vazut in seara asta, fara exagerare, cateva SUTE de computere. Am vazut laboratoare de stiinte unde ni s-a aratat cum daca pui muzica printr-un tub din care ard flacari, flacarile o sa iti arate intensitatea sunetelor... Am vazut o clasa de istorie cu proiecte facute de copii si cu o profesoara fabuloasa, cam ca tanti aia din Harry Potter. 

  Fiecare materie a lasat o clasa sau doua sau trei deschise pentru a face activitati speciale cu vizitatorii. Pentru ca m-am dus incredibil de devreme am avut timp sa discut cu profesorii pe indelete. Le-am zis la toti ca noi suntem bilingve, ca suntem romance, ca suntem aici de doi ani si Mara e foarte fericita sa fie aici. Toti au fost impresionati. In clasa de engleza aveau de gasit niste sinonime si cand fi-mea a pus pe tabla "sombre" ca sinonim pentru "sad" s-a facut o mare liniste, s-au belit niste ochi de profesori, iar elevul de anul 11 (ultimul an de secundara) care ne insotea prin scoala a zis ca el n-a auzit niciodata de cuvantul ala :)))) L-am asigurat ca e un cuvant real iar el a zis ca vrea sa dea bac-ul la Arte asa ca i-am zis si eu ca el in mod sigur deseneaza mai misto. Si asa era! Proiectele de anul 11 de la Arte erau WOOOW! De la desen, murale din sticla, pana la sculpturi din lut si lemn. Si nu va imaginati ceva facut pe genunchi, erau la modul opere de arta!

  Ne-a vorbit si doamna directoare nitel, i-a pus si pe niste elevi sa ne zica chestii, saracii erau total nepotriviti. Si directoarea, al carei har clar nu este vorbitul in public, si elevii care reproduceau ideile ei :))) Well, ea nu trebuie sa fie buna la asta, eu am intrebat elevii pe afara, in mod direct "bah, voi sunteti fericiti acilea?" L-am intrebat si pe cel care ne ducea pe noi de colo colo, i-am oprit si pe altii si i-am intrebat direct si sincer, va este bine? V-a fost bine in astia cinci ani? Raspunsul a fost da iar oamenii se si purtau ca si cand erau fericiti si ok. Asta ma intereseaza. Atat.

  La finalul serii, dupa stiinte, microscop, flacari, inimi de miel si porc disecate (nu exagerez, e pe bune, asta faceau la stiinte), dupa profesoare de franceza si germana care s-au uitat la noi ca la dumnezei pentru ca Mara stie deja doua limbi si o sa o invete si pe a treia si precis si pe a patra, dupa o zi atat de lunga si plina de emotii, pentru ca noi fusesem primele acolo, am aterizat primele la... biblioteca scolii. Era deja tarziu si eu una tot vroiam sa scurtez, sa plec, sa ma duc acasaaaaaaa, dar am vazut-o pe Mara cum zice "eu vreau sa vad TOT" asa ca ne-am dus. Ce greseala enorma era sa fac eu... sa nu o duc la biblioteca. 

  O doamna minuscula era singura acolo. Cele zece mii de volume erau singure pe rafturi. Eram doar noi. Imediat ce am intrat, Mara  vazut un afis cu "accelerated reading", un program de citire pe care il are si ea la scoala, un fel de evaluare a nivelului, pe culori. I-au sclipit ochii, baiatul cu care eram a zis imediat ca el crede ca aici o sa fie pentru ea :))) El nu stiuse "sombre" :)))) Micuta mea a discutat cu bibliotecara minuscula ca de la egal la egal. La un moment dat i-am zis femeii ca noi am venit aici acum doi ani si ca Mara nu stia atunci engleza deloc, a belit aia ochii ca melcu' si s-a apucat sa o intrebe mai abitir iar Mara a inceput sa-i zica... dupa care pur si simplu a fugit printre carti si a inceput sa descopere cate in raft intreg de carti pe care le stie ea, autorii ei preferati! Autorii aia pe care am dat eu o gramada de bani pentru ca daca ii iau una le vrea pe toate si astia au fost autori prolifici, nene! Se pare ca din septembrie incolo sunt salvata! :))))

  Vaiii, daca nu s-a tarat pe burta si a chiuit si a vociferat la fiecare titlu in parte, s-a dus femeia in spate si i-a adus altele, mai noi, mai misto, mai alea... asta mica sa lesine. S-a culcat cu greu, vorbind singura, dupa ce mi-a zis ca scoala aia e cea mai misto din lume, ca asa ceva este incredibil, ca abia asteapta sa se duca acolo, ca, ca ca... Bai, de data asta n-am mai plans, ca n-am avut timp. Am reusit sa ii fac cateva poze acolo, printre carti, toate miscate pentru ca nu statea trei secunde locului, dar nu asta conteaza. Conteaza privirea ei: 

                                              Mara si cartile