vineri, 26 mai 2017

Multe lecții

  Multe lectii am invatat saptamanile astea si multe satisfactii am avut. Lectiile sunt ale mele, copiii si le urmeaza pe ale lor, unii mai mult, altii mai putin. Unii dintre ei imi rup sufletul in doua, e greu sa iti imaginezi, de exemplu, prin ce trec niste mici pui de tigan aruncati in lume fara nici o limba de fapt. Ce limba vorbesti acasa, il intreb pe copilul de 11 ani care n-a fost niciodata la scoala desi a trait in Romania, Germania, Spania si acum Anglia. Cumva statul asta e mai vigilent, aici nu poti sa nu duci copilul la scoala. N-ai cum. Te raporteaza careva si mergi la puscarie. 

  Isi freaca mainile, isi foieste fundul pe scaun, e aproape la fel de inalt ca mine dar plin de toate angoasele lumii. Ce limba vorbesti? Romaneste sau tziganeste? Tziganeste, imi raspunde cu un zambet larg dar plin de toata rusinea lumii asteia. Ii e rusine. A venit "o duamna romaneasca" sa vorbeasca cu el... Tzigan, tziganeste... suna urat, el stie asta. E interzis. Eu rad calm si relaxat si ii zic "sa moara mama daca nu imi zici ceva pe limba ta!". Il bufneste rasul si zice "ce sa va zic?". Spune-mi cum te cheama, dar spune-mi pe limba ta. Imi spune toata propozitia si parca cuvintele ii zboara din gura ca niste porumbei scapati din colivie... libertate, in sfarsit! Nu stie sa scrie, nu stie sa citeasca, nu stie literele. Dar a prins niste engleza in doar 6 saptamani, intelege ce-i spune profesoara, raspunde cu avant, fara rusine. E mai rusine sa vorbesti tziganeste decat sa vorbesti o engleza stalcita...

  O tigancusa de patru ani jumate care 3 saptmani nu a vorbit cu mine si care din septembrie nu a scos nici un cuvant, a inceput sa vorbeasca miercurea asta. Cu mine. Miercurea e ziua mea preferata, am doua scoli aproape una de alta, am timp sa ma opresc la pranz la o cafenea fantastica cu mancare sanatoasa si cafele cu scortisoara. Sa ma uit la soare si la oameni, sa stau linistita pe o canapea moale si sa ma concentrez pentru urmatoarea batalie. Pentru ca e o lupta. Cu ea a fost o lupta. Are 4 frati mai mari iar parintii ei se ocupa cu... cred ca cu furatul din moment ce magazinul de vis-a-vis de scoala le-a interzis sa mai intre acolo. Chestie rar intalnita pe aici prin orasul asta. Mi-a spus asta profesorul ei, un tip tanar de o pasiune si o dedicatie si o aplecare catre copiii astia mici... e ceva ireal. Omul e vesel in continuu. Iar puii aia mici il iubesc de numa'!

  Fetitei i-am spus timp de trei saptamani ca eu nu pot sa vorbesc cu ea daca nu imi raspunde inapoi. M-am tinut tare pe pozitii, mie imi era clar ca are si un soi de defect de dezvoltare, dar nu mi se parea ca e chiar toata plecata dintre noi. Ei bine, de ciuda ca nu vorbesc cu ea a inceput sa turuie. Si, din nou, intrebarea, ce vorbesti tu acasa? Romaneste sau tziganeste? Tziganeste, mi-a soptit mic si peltic fluturand din genele negre tuci... nu stie multe cuvinte dar pe asta il stie. Am rugat-o sa imi spuna in tziganeste ce vede ea in pozele din cartea aia. A zis niste chestii, ea stie ce, eu tziganeste n-am invatat dar am impresia ca ar trebui sa iau niste lectii :))) Dupa care s-a produs o diaree la gura domnitzei, vorbea... in engleza! Numara isteric, repeta chestii... eram 4 adulti in camera aia si toti aveam lacrimi in ochi. Asistenta clasei e o tipa spre 60 de ani si se uita la ea ca la felu' 14, a zis ca asa ceva nu exista :))))) Ca e o intamplare, ca e ceva... Nu domle, uite, stie si sa numere pana la 20... Nu e ea toata acolo, chiar nu e, ti se rupe sufletul daca o vezi... dar faptul ca a deschis gura sa vorbeasca si aflam ce poate sa faca, e o mare chestie. 

  Cea mai importanta lectie a saptamanii nu mi s-a dat mie. As zice ca am dat-o eu. A fost prima mea intalnire cu un profesor englez nasparliu. Ma rog, nu nasparliu. Hitler. Si la scoala secundara, adica de copii mari, care au toate mintile in cap. Fata la care merg mi-e tare draga, e super desteapta dar venita de curand aici, inca are nevoie de suport insa n-a mai avut de ceva vreme din cauza ca institutia n-a mai avut oameni pe romana. Astea fiind zise, am ajuns saptamana asta la ea si mi-am propus sa stau toata dimineata cu ea, adica primele 4 ore, la scoala secundara e cu "ore", fiecare materie are profesorul ei in clasa lui personala. 

  Cand s-a facut timpul sa vina ora de mate ea m-a intrebat daca plec si i-am zis ca nu, ca merg cu ea. Aoleuuuu, ce bineeeeeeeee, ca mor la ora de mate, nu imi place deloc sa merg acolo SINGURA. Pai singura tot mergi, fata mea, ce sa facem, asta e scoala, nu vine nimeni cu tine. Dar azi sunt eu. Yeeey! Zic da' de ce nu iti place? Pai pentru ca profesoruuul eeeeee... si nu ii venea sa zica chestii deoarece cred ca e ceva confesiune religioasa d-asta de nu e voie sa zici "boul naibii care se uita urat". Zic ce are? E nasol? A dat din cap. Lasa fata ca mergem amandoua, ce-o sa ne faca? Ne mananca? Tu ma vezi cata sunt, moare ala daca incepe sa ma manance! A bufnit-o rasul.

  Cand am ajuns la clasa si a iesit inculpatu' sa ia pacientii de pe culoar... nene, mi-a inghetzat sangele in instalatie! Frate, unu' mic, ras in cap, cu un nas mare si ascutit si o privire demna de Soup Natzi ala din "Seinfeld" pentru noi astia mai batrani care stim cine-i ala. Instantaneu m-au napadit traumele cu boul de Teodorescu de la Cuza, sinistrul de matematica care mi-a mancat patru ani din viata in copilarie. Mi-am dat repede doua palme imaginare in oglinda, m-am dus spre el, am intins mana, m-am prezentat, i-am bagat ecusonu' sub nasu' ala mare si am zis ca io-s acolo sa o ajut pe fata. La care eeeeeelllll... s-a uitat urat la mine, s-a inrosit la moaca.... si zic hait ca imi da asta una acu' de sa vezi ce-l musc pe micutz, ca io nu ma dau batuta de nasos!

  Il intreb pe un ton superior daca totul e in regula, se face mic si zice ca da, se uita spre copila care era deja alba si zice "Da' engleza ta e buna, nu?"... aia saraca da din cap, zice da, io repede peste "sigur ca este, insa ea e nou venita aici si inca are nevoie de ajutorul nostru!". Tace nazistu', ne bagam in clasa. Hai ca sa corectam testul de ora trecuta. Hai. Pana mea ca jumate din ce zicea eu nu intelegeam si nu din cauza de engleza, si nici din cauza de matematica, ci din cauza ca lui gandurile i se duceau de colo colo precum pisica dupa motoceii lu' Creanga... Ptiu fir-ai ai naibii, mai esti si prost pe deasupra, ca deh, prostu' pana nu e fudul....

  Deci a gresit omu' la tabla inmultirii cu 12 (aici se face din start pana la 12 nu pana la 10) de m-a luat capul pe mine care eu am invatat-o in vederea acestui job, ca zic na, sa nu ma fac de cacat la o adica. El n-avea nici o apasare, tot zicea ca el n-a invatat-o la timpul lui si iaca duda. M-am umplut de spume o ora, a corectat fata testul. La final de obicei profesorul imi multumeste, si eu lui, asta e eticheta, discutam despre copil. Nea' Supica asta, mi-a aruncat un "multumesc" gen "iesi afara" si gata. Io, nimica! Niznaiu'. Lasa ma baiatule, ca te invat eu pe tine lucruri. Si, pe cand copiii ieseau din clasa, eu m-am protzapit langa biroul lui. 

  Pai zic hai sa stam de vorba. Stiti ca fata nu stie unii TERMENI matematici? Aaaaa, wait, what? A, pai da, hai sa va explic, stiti ca e engleza aia de-o folosim sa zicem buna ziua si engleza aia de-o folosim sa: matematica, stiinte, geografie, etc. E, ei ii lipsesc niste termeni d-astia, ca deh, e aici de nici macar un an! Pam pam. Liniste. Zic stiti ca nu stie sa faca impartiri? Ea n-a facut in Romania, a terminat o clasa in care nu se faceau astea, aici a fost bagata in scoala in functie de varsta nu de cunostinte, ea stie inmultirea foarte bine si doar deduce acele impartiri care sunt clar ale inmultirii. In rest nu stie sa imparta nimic! Ea fiind acum anul 7 cand aici tre' sa stii multe. Zdraaaaang. Maaaaaa, o linisteeeeeeee! Omu' era ca pomu' de Craciun, toate culorile. Eu, zambind extrem de larg, dau mai departe: stiti ca ea fiind aici doar de un an inca are nevoie de noi, cei romani, sa o ajutam cu traduceri si uite, mai aflam lucruri utile despre ea. Si va multumesc ca m-ati primit la clasa (bullshit total, el e obligat sa ma primeasca, scoala plateste pentru serviciul asta, scoala cere) si abia astept sa ne vedem din nou, sa stiti ca o sa vin sa o ajut in fiecare saptamana!

  Dupa ce l-am prelucrat niste minute se facuse si mai mic. Parca nici nasul nu mai era asa mare. Si domnule, miracol, ZAMBEA larg de tot! A zis ca el nu stia! Ca.... aoleu ce bine ca i-am zis... ca... mai Supica, cu cin' te pui mah tu? Cu o MAMA? In plus, cu una care lucreaza cu copilasi d-astia ca tine (va jur ca barbatii nu depasesc niciodata varsta de 5 ani!) de vreo doi ani? Pai te mananc pe paine cu unt, mai Supica de nazist ce esti tu! Oi, oi, oi, ce mai zambea, ce mi-a multumit, ce m-a mai poftit pe la el... eeee, alta viata, ha? 

  Pentru ca aici genul asta de profesor e exceptie, cred ca el pur si simplu nu stie cum sa se poarte cu oamenii in general asa ca nah, are o meserie total nepotrivita pentru el ca om. Dar a inteles. Chiar a inteles ceva. Iar eu am plecat de acolo cu o stare de bine. Pentru ca nu pot fi acolo zilnic pentru ea, dar am putut sa ajut cumva situatia. E mare lucru sa poti sa ajuti, sa fii util. Sa schimbi vieti mici de viitori oameni mari. 
  

marți, 16 mai 2017

Cum functioneaza un oras

  Tocmai ce m-am intors de la Primarie unde am participat timp de 6 ore si jumatate la un "induction training" pentru angajatii cei noi ai Primariei Portsmouth. Ma grabesc sa scriu, in primul rand ca sa nu uit, desi mi-am luat notite special in acest scop, si in al doilea rand pentru ca dau pe afara de cuvinte. Mi se pare ireal. Am impresia ca am visat o zi si ca asa ceva nu se poate. 

  Intalnirea asta a fost pentru 15 angajati noi ai Primariei. Primaria are, cred, niste zeci de divizii, erau acolo oameni de la Protectia Copilului, Emas, Transporturi, Parcuri, Servicii Sociale, Housing (serviciul care ofera locuinte sociale celor in nevoie). Mbon. De ce am fost chemati? Pai ca sa ni se explice ce face "organizatia" sau "corporatia" numita PCC (Portsmouth City Council), sa intelegem cum functioneaza ea, ce avem de facut, ce nu avem voie sa facem, cu ce se ocupa ea, ce drepturi si obligatii avem. Ni s-a mai tinut o sedinta de inductie de catre sefa noastra "de linie" cum zic ei, atunci ne-au fost detaliate amanuntele despre divizia noastra si jobul concret de BLA (Bilingual Learning Assistant). 

  Astazi, un nene mic cat un dop dar simpatic pana la ceruri, ne-a vorbit sase ore despre Primarie. De cand am venit aici ne tot intrebam, eu si Marius, mah, cum se face ca la astia merge? Merge sistemul. Bine, trecand de faptul ca civilizatie, sute de ani de progres, lipsa comunismului deci implicit a coruptiei pe care el o genereaza (desi, daca suntem sinceri, in Romania coruptia e la ea acasa de multe sute de ani, pe stil balcanic-turcesc-peshches), diferente de mentalitate, politete, etc. Dincolo de astea, te intrebi cum merge? De ce merge? Bineinteles ca primul raspuns este pentru ca banii de la cetateni nu sunt furati de cei care lucreaza in aparatul de stat. Asta e cea mai importanta trasatura a sistemului. Sunt si aici corupti, nu ma indoiesc de asta... dar fura cu atata bun simt incat marea parte a banilor cetatenilor se intoarce la cetateni sub forma de SERVICII. 

  Am auzit azi de sute de ori cuvantul "CUSTOMER" si "CLIENT". Adica rezidentul din orasul Portsmouth. Pe blogul asta nu ati vazut nici macar odata litere bold rosii :) Literele astea sunt motivul pentru care eu personal am plecat din Romania. Eu credeam cu tarie ca eu, platitor de taxe si impozite in orasul numit Ploiesti si in tara numita Romania, eu, cine oi fi eu, prost, urat, destept, cu studii sau fara... eu sunt CLIENTUL lor. Si am platit un serviciu. Si am dreptul sa mi se ofere acel serviciu pentru ca eu le platesc lor salariul. Punct. Lor adica politistilor, medicilor de la stat, functionarilor de la Primarie si, nu in ultimul rand INVATATORILOR si profesorilor care populeaza scolile Romaniei. Eu. Eu le platesc salariul. Cand spui asta in Romania esti brusc scuipat... ca stai sa vezi ca aia n-au salarii mari... ca stai sa vezi ca o fi si-o pati! Ca cum sa nu ia si ei o spaga, un cadou de 30 de milioane? Ca n-au bani...

  Nici aici oamenii din sistem n-au bani asa multi ca cei din privat! E o mare gluma in Primarie chestia asta, si ti se spune din start: daca vrei sa lucrezi aici, sa fii constient ca nu vei avea multi bani! Adica sa stii sigur de ce alegi jobul pe care il alegi... nu sa te vaiti dupa aia ca vaaai ce salarii mici au cei din Primarie si uite domle, d-aia cer spaga :))) Ni s-a spus azi ca daca primesti un cadou, de orice fel, in primul rand tre' sa il refuzi. Daca cumva cel care ofera s-a putea ofensa, ai voie sa primesti ceva care costa mai putin de 5 lire. Dupa ce-l primesti, vii cu el la Primarie, il declari la sefu' si il dai Primariei. Va merge catre un charity unde se va trage la loterii diverse tinute de Primarie :)))) Deci, da?  

  Asadar, cetateanul e clientul nostru. In cazul meu specific, scoala este clientul meu pentru ca scoala plateste un abonament la Primarie ca sa ma primeasca pe mine ca serviciu. Copilul este beneficiarul acestui serviciu dar scoala este clientul. Tipul a parut impresionat ca eu stiu asta :))) asta inseamna 1 an jumate de lucrat intr-o scoala, si daca dai cu matura pe jos si tot afli chestii utile. 

  Cel mai tare m-a lasat azi cu gura cascata felul in care functioneaza acest Consiliu. Cum functioneaza orasul? Pai sa va zic eu... Primaria are 5000 de angajati. Nu, n-am pus un zero in plus, e vorba de cinci mii de angajati din niste zeci de servicii care acopera toate problemele pe care le-ar putea avea un om in viata lui, de la sanatate la casa, masa, scoala, copil, job........ mai ziceti voi restul. Ei bine, aceasta organizatie sau corporatie (asa s-a exprimat azi nenea ala) produce bani ca sa tina orasul. Una pentru ca taxele nu-s deajuns, a doua pentru ca finantarea de la guvern va disparea cu totul in urmatorii 2 ani, deci orasele vor trebui sa se sustina singure!

  Tot ce am auzit azi mi-a tipat a management de biznis de succes. Bine, si a PR, dar asta era scopul acestei sedinte, sa ne faca constienti de cat de mare e hardughia si cu ce se ocupa ea, sa ne faca si "mandri" ca lucram acolo, sa avem multe informatii pozitive pe care sa le dam mai departe... mi-a adus aminte mult de cursurile din facultatea de comunicare pe care am terminat-o acum multi ani si care m-a invatat toate chestiile astea... si mereu ma gandeam ca n-o sa le vad niciodata la modul real aplicate pentru ca in Romania nu exista asa ceva. Ei bine, azi le-am vazut si pentru ca le-am recunoscut pe fiecare in parte, am fost extrem de incantata. 

  Primaria Portsmouth produce bani. Multi. Una ca ia de la noi pe taxe, council tax aplicat pe case (si daca esti chirias tre' sa dai o suma anume pe luna pentru servicii locale), taxe pentru proprietarii de case, apoi amenzi pentru diferite abateri, licente pentru restaurante, vanzare de alcool, mers la targuri unde vinzi ceva, platesti taxe pentru afaceri etc. Asta e ce strange de la cetateni. Si e o parte destul de mica din buget. Pentru ca, in rest, Primaria produce bani. 

  Cateva date amuzante. Primaria Portsmouth poseda: Portul (unul dintre cele mai mari din Europa), MMD Shipping (cel mai mare importator de fructe exotice din Europa, toate bananele si alte asemenea pe care le mancati sunt aduse pe aici prin orasul asta!), o reprezentanta Mercedes, un Matalan (magazin de tzoale), un Waitrose (hipermarket)... a, si stiti ca e o autostrada acilea, o cheama M275? E, e a lu' Primaria care ia din taxa de drum pentru asta! In plus, detine 13.000 de case, pamant, un centru de sporturi, ii zice Mountbatten (piscine, sporturi, etc) si 2 terenuri de golf. Plus Spinnaker Tower, Clarence Pier si multe alte "distractii" din oras, atragatoare de turisti. In plus, Primaria vinde servicii catre alte primarii mai mici sau mai putin performante: resurse umane si training. Asta a fost asa, doar ce si-a adus aminte nenea fara sa aibe o hartie in fata. Mda... aveam o vaga impresie despre cat de bogat si de bine administrat e orasul asta iar azi am aflat de ce. Pentru ca management! Asa ii zice!

  Dincolo de management, cei 200 de mii de locuitori sunt vazuti ca a fi clienti. Sunt vazuti ca a fi responsabilitatea lucratorilor in Primarie. Practic daca un om te intreaba pe strada ce-ar trebui el sa faca in cutare situatie legata de primarie, ti se spune ca ala e responsabilitatea TA, ca trebuie sa te duci si sa afli pentru el, sa il duci acolo unde are el nevoie in asa fel ca cetateanul sa nu se duca sa sune la toate diviziile sau sa se duca sa bata la usa la toate birourile. Chestie imposibila dealtfel, pentru ca nu se poate intra in nici un birou fara sa dai cu legitimatia pe care o ai atarnata de gat la chestia care deschide usa. Security reasons. Corect. 

  Nenea a trecut apoi la cetateni, ia sa vedem daca stiti voi ce anume stie Primaria despre rezidentii ei? Si ne-am pus toti pe treaba si am realizat la final ca primaria stie TOTUL despre noi. Iar eu am realizat ca de fapt cu cat esti mai jos in societate, cu probleme mai multe, stie MAI MULT despre tine. De la numarul de asigurare sociala (un fel de CNP dar care la ei are un sens si un scop, nu te pune nimeni sa vii cu copie dupa buletin sau certificat de nastere ca sa demonstrezi cine esti, toate sunt in sistem pentru ca EI ti le-au dat, ar fi absurd sa ti le ceara tot ei mereu!) la numarul de telefon, istoricul medical, neamuri, adrese, infractiuni, amenzi, copii cu probleme... pana si numarul de la rochie il pot avea daca vreodata ai cerut vreo uniforma cuiva :))))) Ni s-a spus ca Primaria este singura institutie din stat care are atat de multe date despre oameni. Politia le stie doar pe ale ei, NHS-ul doar pe ale lui, scolile doar pe ale lor... Primaria e aia care stie totul despre tine. Iar mie asta mi se pare fabulos si extrem de util, brusc mi-am explicat cum mama dracului prind astia orice infractor in 24 de ore! Iata.

  Spre sfarsitul distractiei ne-a zis despre ce tre' sa facem daca suntem bolnavi si anume ca tre' sa suni neaparat in dimineata aia si sa ii spui sefului ca esti lesinat. Si ca tre' sa facem asta pentru caaaaaa... da, sigur, vor sa stie daca esti beat la ora 8 dimineata sau daca incerci sa minti a suta oara... dar mai ales pentru ca tu esti responsabilitatea lor. Ei trebuie sa aibe grija de tine. Daca nu raspunzi, nu anunti, ei trimit om acasa sa vada daca esti bine. Si s-a intamplat ca omul sa fie jumate mort si l-au salvat, asa cum s-a intamplat si ca omul sa fie... atentie... incuiat in baie! A ramas blocat in baie omul! :)))))))) 

  Apoi a venit si aia cu transportul gen daca vrei sa vii cu bicicleta la munca, Primaria te imprumuta de bani sa iti iei ce bicla vrei tu si platesti in rate pe multe luni, iti da loc de parcat bicicleta si... exista DUSURI la fiecare etaj ca sa nu vii la munca transpirat. Plus 20 de pence per mila! Dupa care ni s-a spus ca din cauza ca Portsmouth e oras naval, Primaria este Armed Forces Friendly Employer, adica daca te treci in rezerva armatei sau ai sot-sotie care e in armata, ti se da concediu cand au ei sau esti lasat sa pleci in alte tari unde sunt ei trimisi. 

  Io in armata nu ma duc, va zic sincer. Dar la oamenii astia mi-am propus sa lucrez pe viata. Este incredibil ce discutii am auzit azi, cu cata pasiune isi pun oamenii astia vietile la inaintare pentru alti oameni. Este un biznis. Unul de succes. Asa functioneaza un oras civilizat. 

Turnul Spinnaker noaptea


duminică, 14 mai 2017

A doua săptămână. Mica rătăceală.

  Domle, scapai cu viata si dupa saptamana doi! Ceea ce e bine, as zice, in conditiile in care mi-a facut capul ca girofarul pe strada pe cand imi tot luam puncte de reper pe care apoi le plasam aiurea in creier si iar ajungeam sa ma intreb unde dracu' sunt si unde-mi trebuie sa ajung. Saptamana asta am mers singura la treaba, gata cu baby sittingul colegelor, deci mi-au dat crestinii drumu' pe tarla ca si cand chiar stiam ce fac! 

  A fost o saptamana incredibila, am vazut atat de multe scoli si atatea chestii incat nici vorbe la mine n-am mai avut. Am mers in 9 scoli (aproximativ altele decat cele din saptamana anterioara, am 12 la activ pana acum) si am vazut copii de la 4 ani la 16 ani. Romani. Unii abia veniti dar care s-au lansat ca Mara pe orbita englezei si invatarii (foarte, foarte putini, nu ca ma laud, pentru ca nu am contribuit atata eu la evolutia ei cat profesoara si scoala ei, dar asta e statistica momentului) unii care sunt pe drumul cel bun iar altii, din pacate foarte multi, care nu au ajuns unde trebuie. Fie pentru ca sunt din familii cu nivel mult prea jos, fie pentru ca au probleme psihice sau de dezvoltare pe care si eu (ne-specialist) le vedeam de la o posta.

  Am cunoscut oameni fabulosi. Profesori incredibili care se dau peste cap pentru fiecare elev roman ajuns aici. Profesori care te asteapta ca pe o paine calda, pentru ca se simt pierduti, n-au mai avut elevi de alte natii niciodata (Portsmouth e un oras populat in proportie de 90 la suta de britanici) si pur si simplu nu stiu ce sa se faca cu ei, de unde sa o apuce, cum sa afle ce e in mintea si sufletul acelui copil. Pentru ca lor chiar le pasa. Am cunoscut saptamana asta trei profesori de scoala primara, barbati, care m-au fascinat. Unul la clasa Reception, deci copii de 4 ani, si doi la anul 5 deci copii de 10 ani, anul in care e Mara acum. 

  Unul dintre ei era asiatic (as indrazni sa zic coreean dar nu am cum sa stiu exact) probabil nascut aici. Desi se vedea pe el atat de clar influenta culturii stricte din care venea, desi vorbea cu tooootul si cu totul altfel decat cei britanici, si nu la accent ma refer, ci la ton si la felul strict (pentru Anglia) in care aborda problema... cu toate astea era in stare sa o faca fara ca cineva sa se simta aiurea, fara sa UMILEASCA, fara sa ridice tonul, fara sa imi apara ca un invatator roman, ca uite, alta comparatie negativa eu nu am! :))))

  Ceilalti doi, britanici. Cel mai tanar (un 25 de ani) la copiii de 4 ani, celalalt (spre 40 as zice), la cei de 10 ani. Nu pot sa exprim in cuvinte cu cat drag le vorbeau copiilor. Nu pot sa descriu suficient de bine glumele pe care le faceau, vocile cu care citeau carti pentru pitici, implicarea totala in actul predarii, bucuria cu care se aruncau in fraze si cu care explicau chestii. 

  Si stateam si ma uitam la ei cum sunt asa, ca niste mame, pardon, tati, pentru acei copii. Si ma intrebam de ce javrele alea gen Puie si alte atatea sinistre femei de la catedrele Romaniei, de ce alea sunt atat de reci, de ce nu  isi pot accesa sentimentele materne? Ce dracu' e in neregula cu ALEA? Cat de bolnava la cap sa fii sa vrei sa terorizezi pui de om? Ca uite, masculii astia, care ar trebui sa fie mult mai "duri" si mai nu stiu cum, uite, astia sunt ca niste oameni. Si nu, sa n-aud aia cu "sunt gay", ca asta numai un retardat o poate emite. Nu, oamenii nu erau nici gay nici straight, nici extraterestrii, nu ca ar conta asta. Erau doar oameni! Oameni calzi, cu suflet cald si minte multa.  Atat. Dar, mai ales, erau oameni cu STUDII, ca aici nu orice idiot care nu intra la facultate ajunge invatator.

  Am ramas incredibil de impresionata de oamenii astia. Si de restul, o singura scoala din toate astea mi-a lasat o impresie mai... bizara. Nu stiu cum sa o descriu, dar acolo nu mi s-a parut ca e la fel de multa implicare si unele chestii erau exagerate in directia gresita pe cand altele erau de o relaxare teribila, care aici nu e permisa in scoli. Gen sa lasi copiii de 5 ani singuri sa bananaie pe afara si prin clasa, fara sa ai o activitate anume cu ei cand inca este ora de curs nu pauza sau pranz. Ma rog, e de asteptat ca unele scoli sa nu fie la fel ca majoritatea.

  Eu sunt acolo, in scolile astea, singura. Practic esti un vizitator care nu stie stanga de dreapta si aici revenim la mica rataceala, cea din interiorul scolilor, ca pe cea de pana sa ajung la ele am detaliat-o saptamana trecuta :). E, dupa ce ai invins si ai ajuns la scoala, intri in ea si esti... pierdut, cum altfel? :)))) Pentru ca stanga, dreapta, etaje, zeci de sali! Culoare, cotloane, ganguri, curti interioare... "mergeti dincolo, in partea cealalta a curtii, in cladirea aialalta, ca acolo e...". 

  Dar oamenii sunt foarte dornici sa te ajute, nu exista sa nu fii ajutat in scoala. Stiti cum e sa te plimbi de unul singur intr-o scoala romaneasca? Stiti cat de urat se uita adultii la tine, gen bai gunoiule, tu ce pizda ma-tii cauti aici? Stiti senzatia, da? E, aici toata lumea te saluta, iti zambeste si, daca te vede handicapat in mod special, as in pierdut pe viata, se opresc si te intreaba: "pot sa te ajut?". Daaaa, coaieeeeeeeeeee, pliiiiiiiiiz, zi-mi unde e BUDA! 

  Cautarea toaletelor e ceva de vis. De obicei, un set de toalete sunt la intrare. Altele in alte locuri. Dar te bazezi pe alea de la intrare. Dar nu toate scolile sunt chiar identice, plus ca daca tu ai trecut de mult de intrare si ai dori sa mergi unde pana si Regina se caca merge, ei, sa fie ea a dracu' daca o mai nimeresti inapoi. Pe ea, pe intrare! Si intrebi un crestin... si ala, super simpatic, iti zice: aaa, mergeti inainte, stanga, dreapta, stanga, dreapta, sus, jos, trei pasi inapoi si dati de toalete! Mbine. Nu stiu ce-ai zis ca nu mi-am notat, ma duc incolo-sha si mai intreb io pă drum! 

  Cateodata tre' sa iei merinde de drum la tine, ca unele scoli sunt niste castele de la una mie sase sute treaba lor... si au cate 2-3 turnuri cu scari d-alea de te ia pitpalacu' daca ai d-aia de ingramadeala cum zicea Nea Marin... te ia nitel asa cu racori si la ideea ca daca vrea unu' sa urce cand tocma vrei tu sa cobori, s-ar putea sa se lase cu pupat pe urechi si nu cu intentie! Sau cu dat in marsarier, si sa te vad, bah, Nadia Comaneci, cum dai tu cu curu' inapoi pe o scara in spirala care duce in turnuletz! Ca barna aia era minciuna, jur!

  Cel mai misto e cand o rogi pe una de la Receptie sa te duca si ii zici ca esti ratacita si nu mai stii nimic si ea iti zice relaxata "aaaa, io lucrez de doua luni aici si inca ma ratacesc!"... pfff, mbine, m-am mai linistit! Daaaar, dincolo de toate ratacelile, ador sa merg pe jos prin orasul asta, mai ales ca acum merg in partea dinspre mare, care e destul de departe de noi si pe care n-am cercetat-o cu piciorul. Este atat de frumos orasul asta, incredibil! Ce-mi placea pana acum dar acum sunt absolut lesinata. E o senzatie de liniste si calm pe stradutele alea, soare, casele perfecte, si eu care bat la picior niste mile pe zi ca sa ajung de la o scoala la alta. Dar e atat de placut sa mergi pe jos atunci cand orasul e atat de frumos. Mi-nu-nat!

  O sa va arat ce-am gasit eu intr-o clasa de anul 1, copilasi de 6 ani. Asta era pe perete:

  
Atat!

  

sâmbătă, 6 mai 2017

Prima săptămână. Marea rătăceală.

  A fost o saptamana incredibila. In prima zi stiam unde ma duc, ca fusesem cu mama in recunoastere luni (a fost zi libera), asa ca marti m-am dus oarecum linistita pe tarla. Pe tarlaua araba, la o scoala secundara, adica de copii mari. Adolescenti. Colega pe care o urmaream este o tipa fabuloasa, mi-a adus aminte de tanti Lenuta de la Sinaia, un personaj minunat din copilaria mea. Mica, grasuta si cu tzatze mari, vorbareatza si razacioasa pana la dumnezeu. "Englezoaica" din mama franceza si tata algerian, crescuta in Anglia, Algeria, Franta majoritar, apoi iar in tari arabe unde s-a maritat cu un algerian si apoi s-a relocat in Anglia. Deci o poveste de femeie. 

  Mi-am uitat acasa senvisul si ea mi-a dat din mancarea ei, cu furculita ei, ea s-a dus si si-a luat una de unica folosinta din bucataria scolii. M-a impresionat enorm si am mancat amandoua razand omleta spanioleasca facuta de ea, cu somon afumat trantit deasupra. I-am zis ca stie sa gateasca si am ras amandoua ca sa nu ne auda doamnele englezoaice de prin preajma, aici e o mare gluma faptul ca ele chiar nu stiu sa gateasca cam nimic. A fost o jumatate de zi fabuloasa, am cunoscut cateva fete refugiate din tari ca Siria, fete care muncesc la scoala enorm ca sa invete si materiile si sa prinda si limba. Erau destepte si pline de bun simt, cumva pierdute intr-o lume total straina dar bucuroase sa se afle acolo. Una dintre ele venise din mijlocul razboiului, prin Crucea Rosie.

  Miercuri n-a mai fost asa de simplu deoarece eu sunt ratacita de felul meu la modul complet, asa ca am reusit sa o iau in directia gresita in timp ce ma holbam de zor ca curca-n craci pe telefonul cu harta google maps. Era sa-mi sparg capu' in vreo doi stalpi si trei cutii postale, cat pe ce sa ma calce 5-6 masini deoarece eram prea ocupata fie sa ma uit ca vaca in jur, fie sa ma uit ca vaca in telefon. Mi-a luat ceva pana m-am prins ca undeva facusem stanga in loc de dreapta. M-am intors agitata si cand am vazut ca mai erau 5 minute pana la ora la care trebuia sa fiu la scoala, m-a luat cu sudori reci. Am decis sa intreb o doamna, care s-a uitat nitel in jur si mi-a aratat ca pe zidul langa care stateam scria ca aia e scoala cu pricina :))))))). Deci da!

  Am insotit-o pe doamna vorbitoare de bengali jumatate de zi la trei elevi mititei care nu pareau sa stie prea tare ce-i cu ei si ce ar trebui sa faca. Cand sa plecam, ea s-a oferit sa ma duca cu masina "mai aproape de gara". Insa cred ca e la fel de orientata ca mine pentru ca 1. m-a dus deloc aproape si in alta directie si 2. mi-a indicat sa o iau "inainte pe strada aia" cand trebuia in dreapta pe alta. Iar aici eram intr-un loc total nou, habar nu aveam unde sunt, cum sa ajung la gara si cam cum ma cheama. Mi-au dat lacrimile de ciuda ca simteam ca ma panichez asa cum o fac de o viata atunci cand ma ratacesc sau cred ca ma ratacesc. Senzatia e una totala, adica chiar ma simt cumva in pericol desi nu sunt in nici un pericol de fapt. Cel mult in pericol sa intarzii undeva, chestie care da, pentru mine e nasoala pentru ca eu nu intarzii. Dar alt pericol nu e.

  Asta mi se trage din copilarie, am amintiri foarte puternice despre momentul in care am fost lasata singura afara. Eram prea mica pentru asta, aveam vreo 5 ani iar cei de la gradinita ma batusera ca sa ma dezvete sa scriu cu stanga asa cum imi era mie natural. Si m-au batut suficient cat sa uit sa scriu cu stanga dar sa uit si care e stanga si dreapta. Cred eu ca am facut ca un soi de blocaj pe cuvintele astea din cauza tratamentelor minunate oferite de educatoare. Mi-a fost foarte greu sa invat si sa asociez stanga-dreapta cu directia, tin minte ca eram in clasa a 4a si eu inca nu stiam care e una si care cealalta, ma foloseam de faptul ca ma vaccinasera intr-o mana si locul de la vaccin era inca sensibil. Puneam mana pe brat si stiam ca aia e stanga :)))

  E, cand am iesit afara la joaca, nu mai stiam sa ma intorc acasa din cauza ca locul in care stateam era compus din trei curti interioare. Deci imaginati-va trei patrate ale caror laturi sunt blocuri de 4 etaje, puse in linie, ele, patratele. Intre patrate, ganguri de trecere si catre strada, alte ganguri de trecere. Noi stateam in "patratul" din mijloc si daca ieseam din el catre parcul de vizavi, la intoarcere inevitabil intram pe gangul incorect si ajungeam in prima curte. In momentul in care vedeam in fata un zid-fagure care apara geamurile bucatariei de la restaurantul de la parter, ma lua panica. Stiam ca nu sunt in curtea corecta si nu stiam cum sa ajung acasa. Desi era, in principiu, extrem de simplu. Incepeam sa plang foarte tare si stiu ca de cateva ori mama m-a auzit din casa pentru ca geamurile noastre dadeau in curtea cu pricina, a iesit pe geam si a strigat la mine sa nu mai urlu si sa o iau pe acolo, prin gang, sa vin acasa. Nici nu mai puteam sa merg de spaima, paralizata eram.

  Inteleg acum, dupa indelungi studii, ca am un creier care nu se prea pricepe el sa faca si sa mentina harti. Nu e o gluma, unii oameni asa sunt ei facuti. Asa cum unii sunt mai buni la folosit cuvintele, altii cifrele, altii muzica sau mai stiu eu ce. Eu daca ma uit acum pe o harta, citesc toate strazile unde am treaba, imi zic uite, trebuie asa, dreapta-stanga, pe acolo, in secunda in care inchid harta nu mai stiu nimic. Se sterge tot. De aia eu n-am putut invata geografie, mi-a luat ani si ani de zile sa-mi dezvolt singura metode prin care sa tin minte unde sunt tarile pe harta Europei si apoi a lumii. Si nici acum nu stiu cam nimic, stiu doar locurile pe unde am fost... daca ma intrebi acum unde e Drobeta sau unde e nu stiu ce oras din Romania, habar nu am sa ti-l arat pe o harta pe care nu sunt scrise orasele. Stiu o suma de orase mari sau mici, in functie de cum am avut treaba cu ele la viata mea. Si nu pentru ca as fi vreo proasta sau vreo lenesa, pur si simplu nu pot retine vizual treburile astea. Noroc ca acum traim in epoca informatiei si daca cercetam nitel aflam ca nu suntem noi de vina, ca mai sunt niste miliarde ca noi, ca nu toate ratacitele sunt femei insa este o trasatura predominant intalnita la femei, e o chestie despre cum merge creierul feminin si cel masculin. De aia femeile sunt mult mai dispuse sa foloseasca harta iar barbatii se incapataneaza uneori aiurea sa n-o foloseasca. Eh, asta pe vremuri, cand era cu harti ca azi suntem toti cu gps-ul infipt in cur! Mna, informatia asta te face sa te simti oleaca mai bine, pana cand ajungi pe teren :)))))

 Exista oameni care pur si simplu sunt rataciti din nascare. Problema e ca eu ma si panichez, aia ma enerveaza. Ca am vazut la viata mea oameni care se ratacesc asa, foarte relaxat. Adica mi se pare ok, nene aia e, ne ratacim, ne dez-ratacim si nu ne suparam. E, pe mine ma ia o panica sora cu moartea! :)))))) Si asta e enervant. Ma enervez ca ma sperii! E? Misto, nu? :))))))) Asta a fost si va ramane cea mai mare "spaima" a mea in legatura cu acest job care in rest e absolut perfect... pana cand nu merg la toate scolile din oras (si sunt niste sute!) ca sa aflu eu sigur pe unde sa o iau... o sa ma tot distrez asa.

  Deci stateam blocata pe strada aia, intr-un vant teribil, ma uitam in jur si injuram. Intai in gand apoi cu glas tare, ca nu era nimeni pe strada, o liniste si-o paceeeee... si o nebuna care azvarlea cu pulile de toate gardurile. M-am prins ca bengaleza m-a lasat aiurea, am scos iar magaria de telefon care, evident, nu-si vedea satelitu' si ma arata in trei locuri deodata, facea ca la pacanele! Ai' sa-mi bag... ui si noru' ala ce negru eeeeeeeee... sa vezi cum da si o ploicica peste vantu' asta inghetat si io in plovar ca la mine in cartier era soare dimineata! Daca m-am gandit asa zic pana mea, hai repede, o iau incolo... Am nimerit intr-un final gara si-am ajuns acasa epuizata de parca sapasem la cartofi o zi intreaga.

  In ziua urmatoare iar nu stiam unde merg da' am avut noroc ca era strada dreapta :))))))) Deci daca nu e cu stanga-dreapta imi iese din prima. Sau din a doua, depinde :))) Am ocolit ceva drum ca de unde pana mea sa stiu eu ca gara avea inca o iesire de sus de pe pasarela de la etaj fix pe strada unde aveam io treaba? Dupa ce am dat ditai roata am dat de gaura de la gara de m-a bufnit rasul pe strada... eeee, uite asa ne cunoastem orasu', care nu e deloc mititel. Am asistat-o pe colega romanca, am plecat acasa, am gasit gaura corecta de la gara, ce sa mai, deja eram alt om.

  Ieri stiam oarecum unde merg pentru ca fusesem in recunoastere, am nimerit-o imediat. Pfff, deja am avut arogante, am luat-o pe o scurtatura! Moaaaama! Zic ia sa belesc bine ochii ca precis nu nimeresc daca ma mai uit mult dupa fluturi... Am asistat-o pe colega de limba chineza, mare aventura nene. Sa stai sa asculti 4 ore o femeie rastindu-se in chineza e mare lucru, va zic. Nu se rastea da' asa e limba asta, zici ca iti da imediat si doua palme. Iar de scris, ce sa va mai zic, ziceai ca ma uit la un bebelus care a baut un biberon de tzuica si apoi si-a luat un creion. Nu eram ferm convinsa ca tipa se va opri din mazgalit cand ajunge la marginea foii sau daca o ia usurel asa pe masa si apoi pe perete... Frateeee, sunt semne din alea... deci a scris asta vreo 2-3 picturi d-alea ca sa scrie cuvantul "sus" :))))))))))) Coaie, d-aia sunt astia muncitori asa, pai numa' sa inveti sa scrii in chineza si iti ocupa toata viata!

  Deci numa' casute cu gardute taiate. Cam asa imi inspira, ca si cand ar incerca un copil mic sa deseneze ceva, nu-i iese, taie, mai face odata peste, mai taie odata si dupa aia rasufla mandru... i-a reusit! Groaznic! Ma fascineaza limba chineza, de fapt toate limbile asiatice, oamenii astia n-au putut sa isi creeze un alfabet. Ei n-au alfabet, au picturile astea deci au ramas cumva la nivel de oamenii pesterilor. Au ramas cu picturile. Asa cum ar fi ramas egiptenii cu scrierea cuneiforma... Deci astia da conservatori, coaie!

  Dincolo de glume, e greu tare pentru un pui de chinez d-asta sa vina aici si sa invete sa scrie engleza. Pentru ca el n-are notiunea de "litera" care formeaza "cuvant" sau "sunet". Copilul de ieri era anul 4 si e in Anglia de vreo 2 ani jumate, si abia reusea sa scrie singur pe dinafara cuvinte ca "it", "the" si altele. Celelalte doar prin copiere. Ii mergea bine capul la matematica pentru ca chinezii sunt obsedati cu asta, o vedeam ieri si pe cucoana asta (50 de ani plus binisor) cum se agita cu matematicaaa, ca nu le da si lor teme zilniceee, ca uite ce bine ca stie la matematicaaaa... imi venea sa-i zic, nene, asta micu'  nu stie sa scrie in englezaaaaa, lasa matematica ca nu-i foloseste la nimic fara limba tarii :) Obsesia lor cu matematica, am crezut ca e asa mai mult ca o legenda sau o prejudecata, dar vad ca nu prea.

  Eh, cam asa m-am distrat saptamana asta, cea care urmeaza o sa am program intreg de una singura, in doua scoli pe zi. Pe care va trebui sa le dibuiesc! Asa ca tineti-mi pumnii! Dati un acatist d-ala de dezlegarea hartilor sau ceva, doo trei lumanari aprinse catre sufletu' lu' raposata ratacita pe drumurile portsmutene! Amin!

duminică, 30 aprilie 2017

Un an și nouă luni. Și o găleată albastră.

  Azi avem un an si noua luni de cand ne-am mutat in Anglia. Io cu fi-mea, ca Marius a sarit de doi ani pe 11 aprilie. Azi am si multa fericire in cap si in suflet, iar m-au socat oamenii de prin preajma, in mod placut.

  Ieri, pentru ca era ultima mea zi la scoala, ma asteptam sa mi se inmaneze in mod oficial un buchet de flori si o felicitare. Asta se face pentru cei care pleaca, fie din cauza de demisie, fie din cauza de sarcini sau alte chestii. Ma asteptam la asta. Ce nu ma asteptam sa se intample era ca directoarea adjuncta pe la care m-am oprit la sosire sa ii zic si eu toate cele bune la despartire (sefa mare a fost plecata saptamana asta) sa ma ia de o mana si sa-mi zica "auzi, vezi ca o sa te faca astia sa te simti cumva, ca ti-au pregatit ceva in cancelarie". Eee, ma gandeam eu, a ajuns Carole cu buchetu' inaintea mea...

  Cand colo, in cancelarie, Sue, cealalta colega mai in varsta cu care am lucrat indeaproape la clasa Reception anul trecut, cu oarece tendinte de a lacrima, mi-a inmanat cu un zambet pana la urechi o... galeata. Nu, serios, o galeata. Plina cu cadouri. "De la fete" a zis ea, dar eu stiu ca-s de la ea si de la Carole :) N-a mai trecut bine o secunda si m-am pomenit cu Carole in carca mea, m-a luat, m-a pupat, mi-a dat alt cadou. De la ea personal. Ei na, deja imi dadusera lacrimile si-mi blestemam in gand pornirea de a ma fi dat cu rimel tocma' azi :) 

  Io, fata constiincioasa, vazand galeata ca e ca cele ale scolii, am crezut ca au pus oamenii chestiile acolo si ca tre' sa duc galeata inapoi! Deci m-am dus la vestiar, am varsat continutul intr-o punga si, cum ma intorceam eu asa cu galeata in brate, m-a prins Sue pe culoar si mi-a zis ca nuuuuuuu, galeata e a taaaaaaa, o sa vezi de ce cand deschizi cadourileeeeee! :))) Galeata e in scop de gradinarit, toate cadourile erau in scopul asta pentru ca le-am povestit isprava cu gradina, deci mi-a luat femeia multe chestii mici, le-a ambalat individual si le-a pus in galeata. Cam asa: 

galeata plina cu dragoste!

  Dupa ce au mai venit niste oameni sa ma pupe, ne-am dus la treaba. Eu, siderata. Atatia "well done" adica "bravo" n-am auzit in toti cei aproape 38 de ani ai mei cumulati (apropo de asta, ieri am avut in cap mereu faptul ca in 16 ani de scoala n-am auzit vreun well done, si in rest cam deloc, spuneti asta copiilor, lasati prostiile de parenting modern, care va indeamna sa nu cumva sa ii laudati, si laudati-va copiii ca sa nu ajunga ca noi, o suma de insecuritati ambulante!). Atatea felicitari sincere, pupaturi, strangeri de mana, privit in ochi si adus aminte de chestii, schimbat de numere de telefon... Mi-am petrecut ultima ora acolo zambind ca proasta. 

   Cea mai misto conversatie a fost in clasa cu copiii cu care stateam la pranz, cand sa plecam, Luca mi-a zis "multumesc si ne vedem luni" (da, aici si oamenii mici si cei mari le multumesc celor care vin pentru tura de pranz).... Eh, nu ne mai vedem luni, ca e ultima mea zi aici. Aaaaa? Dar cum, de ce? Mai erau doar el si inca o fetita ramasi in clasa, m-au intrebat unde ma duc si ce o sa fac. Apoi fetita m-a intrebat "tu esti mama lu' Mara, nu?" Daaa, io sunt aia. La final, Luca (un baiat de 9 ani fantastic de frumos, blond, cu parul lung si geaca de piele de rocker-motociclist) a tras concluzia: "well, that's perfect! I allways knew you are smart!" :)))))) Oh, senchiu veri maci, mai diar roaker!

  Am plecat de la scoala cu ochii in lacrimi, exact asa cum am ajuns la scoala asta prima data. Cand m-am dus sa o duc pe Mara la inscriere. La iesire, am mers la Rosie de la office, care ne-a intampinat atunci, si i-am spus ca n-o sa isi imagineze vreodata in viata ei cat de mult a contat pentru mine felul in care ea ne-a primit. Pac, alte lacrimi... sa le sugem cum zice fi-mea cand vrea sa se abtina din plans... Am iesit din scoala cu galeata mea albastra in brate, mi-am dat jos legitimatia si fluierul si mi s-a amestecat in mine, din nou, ideea de ah, ce trista sunt ca plec cu cea de awww, ce fericita sunt pentru noul job. Nu te poti decide deloc! 

  Dupa scoala am avut o programare la fel de dubioasa. La coafor! :)))) Cine ma cunoaste stie ca nu ma inghesui la asemenea chestii, imi place mult sa fiu tunsa de altii dar in Romania inevitabil eram tunsa prost, singurele tunsori decente au provenit de la frizerii de masculi. Ma rog, acum am zis sa merg sa ma indrept la tunsoarea pe care mi-o oferisem ca de obicei singura, in baie, cu foarfeca cu care uneori tai si friptura, dar nu recunosc nimic! Asa ca zic ia, cu ocazia faptului ca de marti incolo tre' sa arat si eu ca o fiinta umana, daca tot incep noul job... sa-mi fac o programare. Eram cu asteptari minime spre zero. Dar a fost magnific. Am nimerit o tanti care stie meserie, pentru ca aici scoala de taiat par dureaza niste ani, si care, ca orice englez, nu s-a speriat-oripilat-scarbit-uimit-umplut de mila de faptul ca intregul meu scalp e acum plin de placi psoriatice. 

  Femeia asta m-a tratat cu o atentie si o blandete... a fost incredibil! Am ras impreuna despre cat de prost ma ciuntisem eu, mi-a povestit chestii, m-a spalat pe cap inainte cu un sampon natural care mi-a calmat ranile, mi-a dat si o sticluta cu ulei sa ma dau pe ele, deci asa, exact cum ar trebui sa fie acest serviciu oferit clientului. Nu, aici nu se da "bacsis" la coafor. Aici se da cu cardul la doamna. Si atat. Nu se baga in buzunar, nu se "lasa atentii" printre perii si foarfece. Nu, aici te simti om. Femeie, mai exact! :))))

  Dupa mareata zi de ieri, azi am mers la gradina de unde tot mancam ceapa verde foaaarte buna, azi am gustat si o ridiche, a muncit saracu' Marse de i-a iesit pe nas, dar ne-a prins bine o jumatate de zi in soare, printre plante, flori si pamant care miroase a gradina. Avem iazul plin de mormoloci deci productia de broaste e de anvergura :) Si avem si multi nuferi care au inviat daca am curatat baltoaca, asa ca s-ar putea sa am si o floare daca am noroc :) 

Ieri, dupa tuns :))))) Azi sunt cu el iar natural-vraiste, ca deh, coafaju' nu tine, e doar asa degeaba :)))) Doar pentru poze!

  Acum o astept pe mama sa vina de la aeroport, am convins-o sa vina o tura si pe aici inainte sa inceapa nebunia la 2 Mai. Sunt asa de fericita ca vine, iar Mara tzopaie incontrolabil de cand a auzit ca vine Nanutza-Nanuscha-Nanisoara MEA asa cum o alinta ea :). Da, deci fericire cap-coada! Ceea ce va dorim si dumneavoastra! 

                         Multe galeti albastre, va doresc!


  

marți, 25 aprilie 2017

Ultima saptamana si noi inceputuri

  E ultima saptamana a mea la scoala Marei de acum. Nu imi imaginam ca o sa fiu atat de emotionata sa plec de acolo, si nici ca toti cei care imi ies in cale o sa imi zica ca o sa le fie dor de mine. Si cand vezi oamenii ca se emotioneaza si ca se bucura pentru tine, e o senzatie de ireal. 

  Draga mea de Carole mi-a zis ca o sa ii fie dor de mine si ca "it's an end of an era"... am intrebat-o despre ce epoca vorbeste si mi-a zis ca cea a rasului cu mine zilnic. E, m-am cacat pe mine, pentru ca si ea a fost la fel pentru mine. Ne-am imprietenit. Insa toata lumea a fost asa draguta, vin oamenii la mine sa-mi zica ca le pare rau ca plec, chestie care e frumoasa in sinea ei. Si care ma emotioneaza. Ca na, nu ma asteptam ca la 2 luni dupa ce m-am dat jos din avionul ala eu sa am job intr-o scoala. Fie el cat de mic. 

  M-a ajutat enorm sa inteleg sistemul de invatamant si sa vad cum sunt englezii la ei acasa. M-a ajutat enorm sa o pot ajuta pe Mara la randul meu, sa ii pot explica cine si de ce face lucruri, cine ce rol are acolo, cine e bine si cine e mai putin bine. Voluntariatul la inot a fost la fel de util pentru ca am vazut ce inseamna o scoala pentru copii cu nevoi speciale, scoala de copii mai mari. In ziua in care am fost imbrancita de era sa-mi las creierii pe asfalt, de catre un elev entuziast, care era de doua ori cat mine am stiut ca nevoile speciale sunt pentru oameni speciali. N-as putea sa lucrez intr-un astfel de loc niciodata. Oamenii aia sunt supra-oameni. Sunt niste Supermeni fara chilotzii trasi peste nadragi, va jur!

  Dar toate mi-au ajutat. Munca cu Andrei timp de 3 luni, afterschoolul care mi-a mancat spatele si picioarele pentru ca alergam timp de 3 ore in continuu, 2 zile pe saptamana... Toate m-au ajutat sa inteleg. Sa invat. Sa pricep. Sa pot sa pronunt si eu ca ei, sa prind melodia british fata de cea americaneasca pe care o practicam cand am ajuns aici. Sa prind expresii, denumiri, prescurtari. A fost o experienta incredibila, in primele doua luni credeam ca o sa mor de inima de cate ori un copil imi vorbea si nu pricepeam absolut nimic. Apoi am inteles. Am inteles ca "puddin'" nu e "budinca" cum stiam eu din carti. Ca e desert, de orice fel, inclusiv fructe. Am inteles ca "sort out" inseamna sa "ii rezolv eu cand se cearta", am inteles ca "a cuppa" e o cana de ceai sau cafea. Obligatoriu cu lapte! 

  Am pandit mult noul job, pentru ca mi l-am dorit din start. Azi am mers la sedinta de introducere sau "induction" cum ii zic ei. Apropo, acum un an si 9 luni cand mi-au zis de induction ma gandeam la ceva motoare, baterii, curent electric (aici e sotul meu de vina, care tot zice chestii dubioase despre d-astea!), chiar nu pricepeam ce naiba vor sa zica! :)))) Cum adica sa "ma induca"? In eroare? :)))) Este momentul de dupa ce ai luat un job, in care ti se explica cam ce ai de facut, care sunt politicile companiei, ce ai voie sau nu sa faci, ce trebuie sau nu sa faci.

  Azi, pret de trei ore, am discutat cu noua mea sefa, o tipa care seamana izbitor cu o veche prietena de familie de-a mea, mutata in Germania acum 30 de ani. Cea de aici e din Elvetia, mutata aici cred ca tot acu' vreo 30 :)))) Probabil m-a lovit accentul pentru ca si prietena romanca plecata acolo are acest accent in romana, si doamna asta il are in engleza. Fantastic! Si cum seamana ele si cum sunt asa cam la fel de simpatice. M-am simtit ca acasa acolo, mi-a parut rau ca tre' sa plec. Evident eu n-o sa merg acolo la munca zilnic, pentru ca o sa merg la scoli. Dar sunt intalniri si sedinte periodice cu colegii si sefii, asa ca ma mai duc! Mi-a placut! :))))

  Ne-a povestit enorm de multe lucruri, ea lucreaza in divizia asta de 20 de ani. A vazut sute de cazuri de copii de toate natiile. Suntem acum 35 de asistenti bilingvi pentru Portsmouth. Doi pe limba romana. Primesc asistenta din partea primariei scolile care platesc "abonament" pentru asta. Din asta suntem finantati majoritar. Deci daca ai un copil la o scoala care nu iti aduce BLA (bilingual learning assistant) la copilul nou venit, inseamna ca scoala aia nu are abonament la EMAS! Eu nu stiam asta inainte sa vin, am aflat cand au venit sa o evalueze pe Mara la scoala, acum as putea sa informez pe toata lumea ca atunci cand cauti o scoala pentru copilul care nu stie limba, tre' sa cauti una care are abonament la Primarie :)

  Multe lucruri am aflat azi, inclusiv despre mine. Limba engleza-britanica-reala mi s-a asezat in cap suficient de mult incat sa pot sa ascult in engleza pe cineva, sa raspund imediat, in timp ce notez in romana in agenda! Da, este o realizare, acum un an cand lucram cu Andrei, daca vorbeam cu el si cineva ma intreba ceva din clasa, dadeam sa raspund in romana :)))) Sau invers! :)))) Sa si scrii in acelasi timp in limba ta (ca nah, asa imi vine), este perfect! Am ajuns sa nu mai am emotii ca va trebui sa vorbesc cu cineva la telefon si ca nu voi intelege accentul minunat-portsmutean! M-am reglat. Dupa ce am facut si trainingul cu tanti de la Glasgow, nu mai am emotii de nici un fel, m-am lecuit! :)))) Asculta 7 ore in continuu o scotianca care iti explica despre primul ajutor pediatric si nu mai ai nici o dilema! :))

  A fost o zi minunata! Pana vineri sunt inca la scoala Marei, de martea viitoare merg la scoli impreuna cu alt BLA cu experienta, in fiecare zi cu altul pe alta limba, de la chineza la bengali, romana, franceza si araba. Mi se pare minunat ca o sa cunosc atatea natii de oameni, atatia imigranti ca si noi, atatia oameni care au ales altceva pentru ei si copiii lor si atatea culturi diferite. Suntem 35 de asistenti care acopera 24 de limbi! Sunt foarte emotionata si mi se pare fabulos! De pe 8 incep singura pe la scoli. Atunci sa vezi emotii! 

            Azi, la Primarie, cea veche, istorica, cea noua e langa ea :)


luni, 24 aprilie 2017

Despre cum sa incalci regula

  O sa las aici aceste ganduri despre oameni nebuni. Daca doi copii de 12 si 13 ani mor in avalansa in Romania, langa CINCI adulti dupa ce adultilor li s-a dat avertisment de avalansa si salvamontul le-a zis sa NU, atunci este clar ca adultii aia tre' sa cam mearga la puscarie. Cica e un "sport" pentru copii mici, alpinismul montan. Dude, ala e un sport pentru adulti mari si doar pentru cei inteligenti si foarte puternici! Asa cum e si inotul! Si alte sporturi extreme in adancul naturii. Am zis! Eu am vazut la viata mea cum arata valuri de 3 metri inaltime! Nu mi-as duce copilul in ele, asa cum nu mi-as baga copilul in apa daca el urla, dar eu sunt cumva speciala :))))

  Daca salvamontul ti-a zis, in tara unde traiesc eu acum, "nu te duce" si tu te-ai dus, esti pasibil de 1. amenda mare de tot si 2. de puscarie multa daca niste minori pe care tu ii ai in grija ta mor! Aici, daca minorul din grija ta moare, poti sa fii sigur ca tu mergi la puscarie, chiar daca el si-a tras o punga pe cap si a murit de prost ce era! Chiar daca avea fabuloasa varsta de 12 ani, adica cu 2 ani mai mare ca fi-mea, care, va asigur, e un copil mic! Iar ea e responsabila, mult mai mult decat altii de varsta ei, ca deh, mama nebuna in sensul asta... As vrea sa fiu mereu intr-atat de nebuna incat fi-mea sa ajunga la varsta maturitatii! 

  Cele mai cumplite comentarii de azi, pentru mine, au fost cele care "scuzau" faptul ca tatal ala dement a dus niste copii impotriva LEGII. Adica ce, coaie, ce daca i-a dus si salvamontul le-a zis ca nu e voie? Ce daca? Ca ei erau d-aia PROFESIONISTI! :)))))))))

  Adica maine daca pe Marius il opreste careva cum ca a dat cu masina aia camion de 44 de tone peste oameni sau ca s-a dus cu masina aia mica cu noi intr-un stalp dupa ce a refuzat sa asculte un indicator sau un politist, el poate argumenta "auzi, coaie, eu sunt sofer PROFESIONIST, eu stiu despre ce vorbesc!" El chiar ESTE sofer profesionist... Deci? Cum? Asa? 

  Imi pare rau ca au murit doi copii azi. Dar as vrea sa vad un dosar penal pentru ucidere din culpa pentru acel tata. Da, da, ala care s-a pozat el cu casca in cap cu fi-sa de 3 ani pe umeri, pe munte, ea FARA casca. Da, aia care a murit azi! Cum? Asa? Pai ori suntem profesionisti ori nu mai suntem! 

  P.S. Regula e REGULA! Legea e LEGE. Daca salvamontul sau salvamarul sau politistul zice ceva, FACI! PUNCT! Fara comentarii!
  

duminică, 16 aprilie 2017

Excursie in Wales sau cum e pe planeta oilor

  N-am mai apucat sa scriu dupa fericirea cu Londra, ca ne-am precipitat de colo colo prin juma' de Mare Britanie. Daca nu ma lua capul asa tare de la consulatu' vietii, poate apucam sa povestesc despre Muzeul de Istorie a Naturii din Londra, pe care l-am vizitat duminica, imediat ce-am ajuns. Ne-am cazat in Acton, un cartier apropiat de Kensington, locul unde e magaria de consulat, ca sa putem sa ajungem luni repede la "programarea" fara-de-sfarsit. 

  Zona e una draguta, curata si "linistita". Adica linistita pentru Londra care e ca un soi de cazan dracesc ce bulbuceste aprig zi si noapte. Traficul e infernal spre ingrijorator la toate orele posibile si cred sincer ca am auzit in 24 de ore circa 100 de sirene de ambulante, politie si pompieri. Totul iti da asa o stare de panica sora cu moartea, parca astepti sa auzi pe careva strigand sa iesi repede afara ca arde. Pensiunea era mica si simpatica, condusa de o suma de baieti indieni ferchezuiti. Conditiile chiar bune, in special parcarea lor privata. La Londra practic nu poti merge peste noapte cu masina pentru ca nu ai unde sa parchezi. Daca o duci intr-o parcare cu plata te poate costa chiar si 70 de lire pe 24 de ore. Majoritatea hotelurilor si pensiunilor nu ofera nici un fel de parcare sau ofera cu plata intre 40 si 100 de lire pe noapte. 

  Asa ca am fost multumiti. Imediat dupa cazare am plecat spre muzeul cu pricina. I-am aratat Marei inainte British si cel de istorie a naturii si a decis ca vrea la asta cu animale. A fost impresionant. Mereu aici muzeele sunt impresionante si mereu ne miram asa ca prostii de cate chestii sunt in stare sa faca oamenii astia si in ce fel inteleg ei chestia asta cu educatia-cultura-istoria. Ca sa nu mai zic de aia cu turismul! Animalele ca animalele, ca de-alea mai vazuseram, insa faptul ca ei au facut ca un soi de cocon in interior, in care urci cu liftul si poti vedea curatorii muzeului cum fac ei treaba la microscop, poti vorbi cu ei si ti se explica enorm de multe lucruri despre ce fac ei acolo, care e sensul si cum se desfasoara expeditiile in care ei culeg exponate... te lasa cu gura cascata. 

balenoi

Mara a privit cu atentie si apoi a zis "AHA!" :))

Birourile lu' domnii oameni de stiinta

Ni se explicau chestii

In gogoasa aia se simulau cutremure reale

  O chestie foarte educativa mi s-a parut simulatorul de cutremure. Mara nu a trait nici un cutremur de cand s-a nascut, aici va fi ferita de asta pentru ca in UK nu-s cutremure, dar mi se pare bine de stiut cam cum se simte un cutremur si cum sa faci sa stai in picioare. Cutremurul era o replica a unuia din Japonia, deci a fost puternic de tot, bineinteles ca ea a inceput sa planga desi ii explicasem cum o sa fie. Apoi m-a intrebat din nou daca eu chiar am trait cutremure si a fost cumva plina de respect in sensul ca "wow, ce tari sunteti, n-ati murit cacati pe voi de frica!" :)))) I-am explicat ca si acolo, in simulatorul ala, mi-a fost frica. Mi-a trezit niste amintiri extrem de neplacute dar m-am bucurat ca a vazut si ea ce inseamna un cutremur, ca instructaje despre ce sa faca daca vine unul i-am tot facut. 

   Asa, deci am terorizat bine copilu' si a doua zi l-am dus la coada la consulat timp de 3 ore!!! :)))))))) Faptul ca inca suntem in viata ne arata ca am crescut o persoana politicoasa! Mai ales ca acum incepe sa isi arate coltii de pre-adolescenta, deci puteam foarte bine sa fim omorati in somn dupa asemenea aventuri. Dupa consulat am pornit catre Stratford upon Avon unde aveam tocmita urmatoarea noapte de cazare. Din cauza boilor de la consulat am ajuns tarziu acolo, n-am mai apucat sa facem nimic in seara aia decat sa lesinam jumate morti de oboseala. Ne-am plimbat putin pe stradute, am vazut cat de frumos e oraselul si ne-am umplut de anticipatie pentru a doua zi cand urma sa vizitam casele lui Shakespeare. Pensiunea la care am stat era absolut incantatoare, patronii, un cuplu de oameni educati catre un 65 de ani, erau super simpatici. Iar conditiile impecabile. 

  Oraselul ala e ca o prajitura cu frisca si crema de vanilie. Este atat de frumos incat iti taie rasuflarea, creierul se opreste nitel si nu mai face altceva decat functiile de baza, uneori te miri si ca mai nimeresti sa respiri. Mult de tot ne-a placut, enorm de mult. Bineinteles ca obiectivele turistice legate de viata marelui scriitor-actor-om de afaceri sunt impecabil conservate. Totul este fabulos. Exista mai multe soiuri de bilete, poti vedea trei sau mai multe case. Eu am ales varianta cu 3, mai simpla, am vazut casa in care s-a nascut, casa unde a trait el dupa ce s-a insurat si casa fiicei lui mai mari. Era o zi incredibil de insorita si totul parea ca desprins din povestile cu domnite si cavaleri. M-a coplesit casa aia de la 1600, este un exercitiu de umilinta sa intelegi cam cum se traia pe vremea aia in Marea Britanie comparativ cu Romania. Iar familia lui Shakespeare era bogata, deci aveau case importante. Pentru mine a fost foarte emotionant cand l-am auzit pe ghid ca zice ca "aici a dormit iar podeaua nu a fost renovata, este fix cea pe care calca Shakespeare". Dude, serios? Omg! 

pe o strada


casa in care s-a nascut S.




incantare

casa lu' fi-sa



nebunica

"e PREA frumooos!"

  Tot oraselul si toate casele sunt pline de citate din Shakespeare, toate suvenirurile erau legate de opera lui. Ne-am invartit nitel pe stradutele alea mirifice ca niste gaini bete pana ne-a razbit foamea si am intrat intr-un Bella Italia cum avem si noi aici. Am mancat excelent si apoi, cu burtile si mintile pline, am pornit catre Wales.

  Wales e de o frumusete incredibila. Practic e natura neatinsa de om decat in mica masura. Dealuri verzi cu iarba taiata perfect egal, pline de oi care pasc linistite. Cand zic pline de oi e asa, nimic. Am vizionat patrujdemiidecatralioane de oi si miei. Oile par sa traiasca acolo, pe pajisti. Nu stiu unde-s lupii astora dar pe ele, oile, nu le strange nimeni seara sa le bage undeva, se culca pe dealuri. Sau pe sosea, dupa caz :)))) Peisajele sunt absolut mirifice, chiar te astepti sa iasa vreo zana de dupa primul copac sau ceva...

  Am ajuns destul de tarziu la ferma unde ne-am cazat dar doamna ne-a asteptat cu jacuzzi-ul incalzit asa ca eu si Mara ne-am si azvarlit in el cum am ajuns. O ferma in the middle of nicaieri, oameni cresteau ce altceva decat oi! :))) Si niscaiva vaci care ne onorau cu oarece aroma cand batea vantul dinspre domniile lor. Peisajul idilic se potrivea cu aroma asa ca pe mine una chiar m-a incantat. Asta a fost cazare prin Airbnb asa ca am avut la dispozitie o ditamai casa cu 3 dormitoare doar pentru noi. Cu tot ce ne-a trebuit, plus chestii care pe mine ma incanta la modul isteric cum ar fi semineu cu lemne in living si jacuzzi cu apa calda afara. Desi erau 10 grade, am stat in cada aia gonflabila de m-a uitat Dumnezo' acolo! Ma uitam la dealuri, la oi si la copaci si pentru niste multe minute am reusit sa nu ma gandesc la nimic. Relaxare totala! Seara la foc idem, si eu si Marius suntem d-aia de s-ar uita la foc pana poimaine, micutul le-a ars alora o carutza de lemne cat am stat acolo, a facut caldurica de picau tablourile de pe pereti pe motiv de cuie indoite :))))))

 Din satucul asta de la mama naibii am plecat si am vizitat un pic din Snowdonia, parcul asta national in care ne aflam. Ma rog, parc... e asa... natura lasata in pace cum ar veni. Am mers cu trenul cu aburi vreo 2 ore de ne-a luat capul cat de frumos era. In ziua urmatoare am intrat intr-o pestera-fosta mina de ardezie (tot Walesul asta a facut de sute de ani, exploatare de ardezie, pana si gardurile le au din ardezie) unde ne-au plimbat cu barca pe un rau subteran. Excursia in pestera era gandita si legata de legendele despre Regele Arthur, asa ca a fost absolut misto. 








  Pozele nu au nici o legatura cu realitatea, nu se vede prea bine nici cat de colorat era, nici cat de luminos era totul. Frumos. Incredibil de frumos. Ne-am bucurat ca niste copii, am si obosit, e drept, mai ales ca vineri cand ne-am intors am avut parte de o autostrada accidentata care ne-a lungit mult drumul. Dar a meritat fiecare secunda, atat de frumos a fost. 








Ai mei, ai mei, ai mei!

  Sunt incantata. M-am incarcat cu energie si cu o liniste incredibila. O oaie, doua oi... oi, oi, oi.....


   

  

marți, 11 aprilie 2017

Locuri de pierzanie. Consulatul Romaniei la Londra.

  De pierzanie in sensul ca iti pierzi mintile. Cu totul. Cand traiesti relaxat intr-o tara civilizata ajungi sa te inveti cu asta foarte bine. Adica pana mea, senzatia de civilizatie iti intra in creier, e atat de bine cand toate lucrurile functioneaza, toate regulile se respecta si  toti oamenii zambesc si zic multumesc (desi inteleg ca unor romani le displace profund asta). Te tampesti, asa... nu mai stii cum era cand lucrurile erau profund gresite. Nu mai ai frustrarea aia sufocanta a omului umilit de statul roman.

  Pana cand ai treaba cu el, pentru ca inca nu ai cetenie britanica si inca depinzi de boii astia. Si vrei sa-ti faci pasaport. Al Marei expirase in octombrie, al meu de multi ani, asa ca am zis ca daca tot trebuie sa merg pentru ea, sa ne facem amandoua. Cica nu te primeste la pasapoarte fara programare prealabila. Care se face online. Pentru ca sistemul informatic al consulatului este o mizerie facuta de unii care au furat banii, mi-a luat doar o ora juma' sa bag datele in sistem cu doua luni in urma cand am facut programarea. Deci da? Campurile in care tre' sa bagi date, fug de tine. Te duci cu cursorul pe unul si in loc sa se deschida lista din care sa alegi chestii, se duce la toti dracii si se inchide din nou. Ma rog... detalii. 

  Tare multe puli am irosit in seara aia cand am facut programarea, serios. E, ala a fost doar examenul initial. E ca un fel de initiere, gen, coaie, crezi ca esti capabil sa te bagi in seama cu sectia consulara de la Londra? Hai sa vedem daca te tine. E, si dupa ce te tine si ajungi la Londra, trebuie sa dai dovada de mult curaj. E momentul ala in care ajungi sa crezi in Dumnezeu. Nu pentru ca te rogi sa mearga treaba ci pentru ca te miri ca n-ai omorat pe nimeni, doar Dumnezeu te-a tinut sa nu faci prapad azi. Pentru ca odata ajuns acolo, completezi, din nou, de mana, hartii cu toate datele alea! :)))))

  Adica ai programare. Si te duci ca omu' la ora corecta. In sala cat o baie mai mica in care are consulatul "sala de la parter", se afla circa 50-60 de oameni impachetati ca sardelele in cutie. In apropierea usii, o cucoana la vreo 60 de ani, blonda platinata, cu ecuson de om important, urla la oameni. Noi am ajuns mai devreme si am vrut sa intrebam daca nu cumva, din greseala, ne pot primi mai devreme. Asa ca am stat nitel ca sa apucam sa intrebam un alt cetatean care discuta in mod persiflator cu o clienta, explicandu-i de ce este domnia sa foarte proasta. In timpul asta, Platinata certa oameni. Oamenii, cu caciula in mana ca la pomana, cu ochii in pamant, in pozitia ghiocelului. 

  Am aflat ca tre' sa ne intoarcem la ora corecta si am plecat. Mara, care pe cand ma luptam eu cu cazierul acu' vreun an jumate, nu a intrat cu mine in consulat, era acum cu ochii cat cepele. Deci ea de un an si aproape noua luni, n-a mai avut de-a face cu sistemul romanesc. Acum era siderata, mi-a zis "maaami, tu ai vazut cum vorbea doamna aia cu ADULTII? ca si cand erau niste copii MICI!" Pentru ca na, aici la scoala li se spune ca ei tre' sa respecte adultii si ca adultii sunt ceva important si ca trebuie sa le vorbesti frumos. Nu ca unor copii tampiti :))) Sindromul invatatoarei, acesti functionari publici au impresia ca ei sunt cumva deasupra ta, a cetateanului. Ei sunt mai destepti, ei sunt speciali, ei sunt de aur. TU? Tu esti un gunoi. 

  Si stai asa si te gandesti ca ei se cred mai jmecheri pentru ca SUNT. Pai ia du-te tu la MAE si angajeaza-te lingator d-asta de hartii la sectia consulara de la Londra. Ia, sa te vad, coaie! Ha? Ai impresia ca o sa poti vreodata sa faci asta? Cine e ma-ta? Barbac-tu? Al cui esti tu, de-ti permiti sa te gandesti cum au primit ei joburi acolo? Deci... era o duamna. O doamna tot la un... mmm... 55 sa zic? Imaginati-va: plovaras bleu-chilotzi din PNA (cine mai stie ce e ala, cine nu, e un ceva de pe vremea lu' Ceasca), coafura de parca acu' era scapata de la alea din anii 80 si mult fard bleu-chilotzi pe la uochi. Bai, deci era fix din filmul ala! A cui nevasta o fi ea? Ca a mea sigur nu e! Misca hartiile cu viteza si precizia unui melc beat. 

  Asa ca cum sa nu se creada mah, ei, jmecheri? Cum? Cu ambasadorul lor care lua la puli ziarista aia si ii explica el cum sa faca ea si cat e ea de proasta? Cu tanti aia de la usa, Platinata, care se purta efectiv ca ultimul jeg de om cu niste oameni care ii platesc ei salariul. A, si langa ea, era domnul... militzian! Un flacau la un douajcinci asa, al cui pui de securist o fi el de are asa job important in consulat, sta de paza la usa si se rasteste la lume. Vegheaza ca nu cumva lumea sa nu fie cuminte. Te pofteste apostrofator "dupa paravan", adica ala care semi-desparte usa de "sala", ce daca dupa paravan nu mai e loc de-un lat de pula, d-apoi de trei oameni cum eram noi azi. Deci cate cururi si tzatze am simtit io azi frecandu-ma printre sardele, nu poci sa va marturisesc. Si am si impartit la randul meu, cu generozitate... ca altfel cum sa inaintezi cand oamenii sunt lipiti unul de altul? Ia si tu o tzatza, ia si tu o buca, multumesc pentru curu' matale... 

  Cand ajungeai la Platinata, ce crezi ca te punea sa te faci? Sa te TAI de pe lista cu programari :)))))) Eu as fi taiat oamenii care erau strigati la ora x si nu raspundeau, nu erau acolo. Ei, baieti vigilenti, taiau oamenii existenti. Si taiau si taiau si habar nu mai conta cine la ce pula lui de ora trebuia sa fie sus, la etaj, in Raiul Pasapoartelor... Unde cand ajungeai, jumulit, transpirat, pipait intensiv, numa' bun de poza. Eeee, stai linistit, am glumit, doar nu crezi ca iti facea poza si gata? Intai iti lua banii, inainte, ca la curve. Apoi stateai doua ore si jumatate la coada. Ce, ai programare, te simti jmecher? 6 oameni cu sase aparate foto lingeau incetinel hartii. Alti oameni de-ai lor in frunte cu madam consul Oprescu (oare cu cine o fi ea neam, ma intreb si eu), aduceau oameni prin fata. Luau cererea corecta si o duceau la poza direct. Luau oameni fara programare inaintea celor care aveau si apoi explicau ca "nu ne merge sistemul si de aia suntem in intarziere.

  Da, sistemul nu le merge. In sensul ca e unul corupt. Care nu da erori, face dintotdeauna aceleasi lucruri. In acelasi fel. Cu aceleasi rezultate. Dupa aproape 3 ore am iesit din consulat si am inceput sa plang pe strada. De nervi, furie, neputinta, durere de spate, picioare si cur, deoarece nu-s destule scaune si cand sunt sunt din cele de tortionari. Umilinta. Mi-au distrus o zi din vacanta. Pardon, mi-au distrus vreo 36 de ani. Urmatoarele pasapoarte speram ca le facem ca cetateni britanici. 

  

sâmbătă, 8 aprilie 2017

Despre vacanta si altele

  Azi de dimineata m-am trezit cu gandul ca e 8 aprilie. Azi sunt 2 ani de cand Marius a plecat de la Ploiesti catre Anglia. Cum a plecat el cu un Tico infundat cu chiloti pana la tavan, v-am mai povestit

  Ziua aia a fost complicata. Lunile alea de dinainte au fost greu de suportat. Nici lunile care au urmat n-au fost simple. Pentru ca nu stii. Senzatia de necunoscut te doboara. Nu stii daca o sa iasa sau nu. Nu stii ce se va intampla. Esti constient ca se poate sa iti iasa dar se poate la fel de bine sa nu-ti iasa. Si ti-e teama. Nu atat de un esec oarecare, n-ar fi primul si n-o sa fie nici ultimul... ti-e teama ca distrugi copilul. Pe care il zmulgi din radacini si cu care nu te poti juca de-a "hai ca ne mutam, hai ca ne intoarcem, hai ca om mai vedea". Pentru ca nu e asa simplu. Mara se ataseaza puternic de locuri, de case, de stabilitate. Ca orice om dealtfel. 

  Ne-a fost frica? Oho! Eu una eram cacata pe mine. Marius parea vesel dar doar el stie ce-o fi fost de fapt in sufletul lui. El era vesel pentru ca in sfarsit i se intampla ce-si dorise de-o viata. Pentru el era nitel mai usor, pleca, facea ceva, urma sa faca lucruri si sa descopere chestii. Eu urma sa raman acasa cu copilul plangand de dorul lui, din nou... si sa astept... din nou. La nici una dintre astea doua nu reactionez prea bine :))))) 

  Si azi se fac doi ani de la ziua aia iar eu iar am facut bagaje o jumatate de zi. Doar ca azi e pentru vacanta care urmeaza. Am intrat, in sfarsit, in vacanta. Si-a luat si Marius cateva zile de concediu, le merita cu varf si indesat la cat de mult munceste in fiecare zi. O sa plecam o saptamana sa mai vizitam Londra si alte locuri frumoase de pe aici si promit sa va arat multe poze frumoase. Plecam de acasa. Ha! Cum suna asta... 

marți, 4 aprilie 2017

O decada si alte bucurii majore

  De 10 ani te iubesc mai mult decat orice. Sau oricine. De zece ani m-ai invatat de toate. Cum sa iubesc, cum sa traiesc, cum sa am macar putina rabdare. Cum sa stiu sa fiu. Cum sa cresc o fata. Care va fi o femeie. 

  Esti frumoasa, iubita mea! Esti frumoasa si pe dinafara dar mai ales, mai ales pe dinauntru, acolo unde conteaza cu adevarat. Esti deja un om bun, esti deja cineva cu care mi-as dori sa fiu prieten pe viata. Ne iubesti pe amandoi la disperare. Si noi pe tine idem si asisjderea :)))

  Nu stiu cand a trecut o decada. Am scris ieri o compunere in engleza despre asta, mi s-a cerut la un interviu. Si despre tine si cat de mult iti place in Anglia. Nu stiu cand s-au dus cei zece ani dar s-au dus cu mare folos. Eu una sunt mai fericita decat am fost vreodata. Tu pari sa fii la fel. Esti un om bun. Sunt mandra de tine. Te-am aruncat intr-o tara straina, intr-o limba pe care nu o stiai, ai inotat din rasputeri si te-ai ridicat mult mai sus decat ne-am fi putut imagina. Esti incredibila! Esti minunata! 

  I-as mai scrie asa pana poimaine. Cand vine vorba sa o laud nu ma pot opri. Se trezeste singura dimineata, isi pune sa manance, se imbraca si pleaca la scoala. Noi dormim. Niste parinti denaturati! Stie sa tina si sa respecte ordinea din casa, face ordine cand ii atrag atentia ca lucrurile o iau razna. Nu arunca haine pe jos, i-am spus ca daca isi iubeste hainele, trebuie sa le respecte. Isi iubeste hainele, in special pe cele comode. A vrut par lung dar l-a detestat si mi-a cerut sa-l tai scurt "pentru ca mami, e ingrozitor, ma gadila si mi-e cald" :) Cand isi pune ceva in cap nu renunta usor.

  Inca ma vrea langa ea desi nu sta practic langa mine, vrea sa stie ca sunt inca aici cu ea. O intreb de ce, ca tot sta in alta camera, ce conteaza daca eu sunt sau nu aici... ridica din umeri si imi zice ca vrea sa fiu aici. S-a speriat cand a auzit ca am aplicat pentru un alt job. Imediat a inceput sa ma intrebe. Da' cand, da' cum, da' cand vii acasa? Eu cu cine stau? Cand te intorci? Aoleu. I-am explicat ca va fi tot un job in scoli si ca o sa vin acasa odata cu ea. A rasuflat adanc si a zis ceva ce zice de ani de zile, de cand educatoarea batrana de la gradinita le tot repeta ca o moara stricata: "asa mai vii de-acasa!" Nu vin ci ma duc, i-am raspuns.

  Ultima luna am asteptat. Am asteptat cu multa speranta, rar mi-am dorit atat de mult ceva in viata mea. Ieri, chiar de ziua ei, am mers la interviu la Primarie, am dat teste si am vorbit cu doamne dragute. Azi m-au sunat si mi-au oferit jobul de Bilingual Learning Assistant in cadrul Ethnic Minority Acheivement Service (EMAS) din Primaria Portsmouth. Am povestit despre ei atunci cand au venit la scoala Marei si au evaluat-o dupa o luna de la inscrierea ei in scoala. Pe atunci, directoarea scolii noastre mi-a zis sa incerc sa aplic la EMAS, ca au nevoie de oameni. Dar Mary mi-a zis ca nu au loc, tocmai au mai angajat pe cineva pe romana.

  Si am asteptat. Am continuat sa muncesc ora de la pranz, sa invat sistemul, am lucrat si cu Andrei, am facut si afterschool. Am mers cu copiii la inot ca voluntariat. Acum o luna s-a deschis un post pe limba romana. Am aplicat. Si mi l-au dat. Si nu oricum ci cu bucuria oamenilor care vad in fata lor un om destept, muncitor si simpatic. Lauda-te gura, ca d-aia iti dau friptura! :)))))

  O sa incep peste circa o luna, pentru ca asa e preavizul aici. Voi merge la diferite scoli din oras unde sunt copii romani si ii voi ajuta sa se integreze, voi evalua ce stiu si ii voi invata diverse. Ziua de ieri a fost ireala. Si cea de azi. Sunt extrem, extrem de fericita, nu prea am destule cuvinte sa exprim ce simt eu acum!

La multi ani, frumoasa mea!