Casa goala dar plina

  In casa e liniste. Nu mai e nimeni decat eu. Nu am mai fost doar eu intr-o casa de 9 ani. Frigiderul e gol. Gol pusca. Il deschid din cand in cand dar tot gol e. Am constatat ca daca am oua, branza, ceapa si usturoi...viata merge inainte. 

  Sa ajungi acasa la 9 jumate seara si sa nu gasesti pe nimeni e trist. E asa de trist incat ma face sa iubesc viata pe care o am. Trenurile de navetisti pe care le-am vazut de 8 ori saptamana aceasta, m-au convins: viata e casa si familia. Viata nu e drumul si chinul. Viata e sotul si copilul si rasul...viata nu e un tren care pute a picioare, un metrou care pute a metrou si un troleu care merge ca ochii mortului intr-un oras de 4 kilometri...

  Viata aia buna, miroase a bebelus. Miroase a cap de copil de o luna si a lapte scuipat pe parchet. Miroase a mama care tocmai a putut sa faca un dus si e curata dar ea tot a lapte miroase...si iti vine sa o iei si sa o faci tablou de frumoasa ce e. Si ea nu stie. Nici ca ii pasa. Viata aia cea mai frumoasa e cand bebelusul pare beat mort si adoarme semi-inchinzand ochii si ranjind uneori asa...doar pentru ca acum poate...

  Momentul frumos al zilei e cand tati descuie usa. Si intra. Si e total bulversat pentru ca dupa o zi cu cretinii din afara vietii frumoase...a ajuns acasa. Insa acasa asta ii e oarecum ciudata. Acum e aici o jivina mica...si animalutzul ii pune pe sarma pe toti adultii care se uita ca prostii la el si se minuneaza in continuu despre cat de frumoasa e viata. 

  Imi e dor de Mara foarte mult, dupa doar 5 zile. Anul trecut cand a stat plecata doua luni, eu nu am avut timp sa aflu ce mi se intampla. Nu am percutat. Si nici ea. Insa acum cand tocmai isi dorea sa vada 2 Mai-ul...tocmai acum sufera. Pentru ca acum are o varsta anume la care copiii devin brusc constienti ca e mai importanta mami decat orice altceva. Si cand am auzit-o cum sufera m-am intors in copilaria mea in care eram lasata la 2 Mai cate 4 luni sau 3 luni pe an, fara mama...si stiu cum era. Stiu cat de mult am suferit de dorul mamei mele cand eram mica, foarte multi ani. Si mai stiu ca mi-am promis sa nu fac asta copilului meu niciodata. Si acum, cand am auzit-o plangand ca ea "vrea la mine mai repede"...m-am rupt. 

  M-am rupt in doua, pur si simplu...apoi mi-am dat seama ca o sa stea putin plecata si nu o sa fie asa o drama cum era pentru mine asta. Deci ca ce ni se intampla noua in copilarie nu trebuie totusi sa ne ghideze asa de rau incat sa clacam cand suntem oameni mari. In unele momente vrem sa fim total opusul celor care ne-au crescut, in altele total imaginea lor...dar cel mai bine e sa ne ascultam copiii nostri. Ce vor ei, ce pot ei, ce le trebuie lor...

  Zilele astea m-am indragostit de un pui de om. Si mi-am adus aminte cum e cand puiul de om ghideaza vietile celor care cred ca sunt "oameni mari" si ca au totul sub control. Cand de fapt, viata incepe sa fie solicitanta de abea cand ai un specimen de pui de om care are opinii foarte precise despre tot si despre orice i se intampla sau se intampla imprejurul sau. E frumos, e genial, e natura pura. E un sac de celule si chimicale care stie sigur ce si cand sa faca ca sa primeasca tot ce ii trebuie!

Nostalgii

  Pentru ca Prietena traieste acum prima luna cu bebelus...evident ca retraiesc si eu ultimii cinci ani. Evident ca imi aduc aminte cum era atunci, cum a fost de atunci incoace, prin ce am trecut, ce zicea lumea, ce frumos era cand nu bagam de seama cat de greu era. 

  Pentru ca Mara acum se spala singura, ceea ce pentru mine era ultima frontiera in cresterea asta primara, fizica, a unui copil...ultimul lucru pe care nu putea sa il faca doar ea...evident ca acum ma simt mult mai libera. Era vorba doar de 10 minute pe zi. Insa era vorba de 10 minute pe zi timp de 5 ani, care mie mi-au rupt coloana in doua, desi in am impartit anii cu sotul meu, care o spala frecvent pe Mara. 

  Incerc sa nu am nostalgii pentru ca stand cu ea de cinci ani zi de zi (minus doua luni anul trecut cand a fost plecata cu Marius) stiu foarte bine ca eu am trait totul. Eu am fost aici clipa de clipa, zi de zi, seara de seara, masa de masa, baie de baie, boala de boala...Tin minte cam tot. N-am uitat nimic, de aia nu vreau niciodata sa minimizez catre o proaspata mama...cresterea copilului. Asa cum n-am uitat cum mi-a fost in sarcina si nici cum a fost cand am nascut, si o sa inteleg intotdeauna dincolo de orice, o femeie gravida care spune "mi-e rau"...o sa o inteleg pana la lacrimi. 

  Au fost niste ani frumosi. Mai am curaj sa o iau de la capat? Nu m-am decis inca. Daca o fac o fac doar in alta tara. Intr-o tara unde exista moase, intelegere a sarcinii si nasterii, pediatrii destepti, parcuri curate, trotuare cu rampe pentru carut, pomi, flori, mancare curata de la ferme locale bio, aer respirabil chiar si vara. O tara in care gravida nu sta la coada la medicul de familie cum am stat eu cate 3 ore alaturi de babe tebeciste si alte aratari de m-am imbolnavit in luna a saptea si a durat "raceala" 6 saptamani...O tara la care merg cu copilul de 1 an si jumatate la spitalul de pediatrie si nu ies cu o foaie medicala plina de minciuni (da, trebuie sa povestesc la un moment dat experientele mele cu spitalele de pediatrie Ploiesti si Mangalia).

  O sa vedem ce ne rezerva viitorul. Eu am inceput sa fiu foarte sigura ca am avut un mare noroc sa scap cu viata si eu si copilul din sistemul romanesc. Pentru ca intre timp, in toti anii astia am aflat povesti de groaza, de la mame care au trait cosmaruri absolute intr-o tara a nimanui. Mi-e frica de ce inseamna mutatul in alta tara, insa sincer, mi-e mult mai frica sa continui sa traiesc aici. E periculos. 

Vai ce bine!

  Bai, ce bine e ca au venit astia sa joace un meci acilea! Frate, n-a vazut Bucurestiu' de cand e el...turisti...iar in seara asta, erau spanioli la restaurantul, culmea spaniolesc, din Ploiesti, mai, nene! Iti dai seama? 

  Pfoaiiii de mine, si cica spectacolul de deschidere a fost misto! Bunica mea de 88 de ani, va jur ca a fost sunata la 10 noaptea intru acordarea de "ce frumos a fooost" de catre sor-sa care are numai 80 de ani. De m-am speriat sa mor, ca eu nu stiam ca e "meci" sau ca intra doamneiartama Romania in vreun soi de ulitza turistica pentru maretii spanioli. Sau ceva.

  Bai...suntem, per total penibili. Da, am construit un stadion, dar nu are parcare cat sa nu omoram micutza capitala europeana...da, chemam multi oameni din alte tari...da' ei saracii...vin la meciu', da' dupa meciu' ...mi-e rau, au ajuns la PLOIESTI! Probabil erau in drum spre alt loc de turisti straini, Bran, ceva...ca acolo era ala de il stiu ei ca sugea sange...doar ca...de la Ploiesti la ...Brasov, trenul face 4 ore...ca e restrictie de orice. Iarna de frig, vara de cald, intre cele doua de "constructii", asa ca trenul merge cam cu 30 la ora....Poate de aia erau opriti saracii la o "gustare"...ca li s-o fi zis ca de la Bucuresti la Brasov...fratzioareeee, e cale lungaaaaa!

  Daca vrei cu masina, e si mai misto! Pe bune, la Posada acum trei zile, niste cetateni au aterizat in prapastia de care mie imi e frica de cand am mers prima data cu masina acolo, cand eram foarte mica! Norocul lor a fost ca in urma lor mergea regulamentar un autocar cu cetateni-americani-purtatori-de-arme-si-muschi, zisi ei si soldati de pe la astia de ii au aici cantonati. Si care cetateni, aveau la ei tot ce trebuie, s-au pogorat usor in prapastie si au scos victimele de acolo. Cand a venit salvarea romaneasca, baietii scosesera la sosea tot ce trebuia sa mearga la spital. Adica oamenii. Despre restul de fiare picate acolo nu m-a mai interesat, am schimbat canalu' ca venea Cireasa de pe Tort si lesina fi-mea daca nu vedea!

  In seara asta...noi doi la restaurantul "spaniol" din urbea lui Caragiale...am ras mult, des si plin de sens, ne-am iubit cum numai noi stim sa o facem de aproape 15 ani...ne-am minunat cum ca mujdeiul era proaspat, caci mujdeiul este esenta gurii noastre, am vorbit despre fiinte pe care le iubim, despre frustrari care ne frustreaza, despre cate in luna si in stele....cine nu a avut vreodata un sotz din asta...nu stie despre ce vorbesc acum, cine are...sa se bucure de el si sa il aprecieze in fiecare zi! Relatia asta a noastra...este totul. Este noi si copilul nostru. Este noi si vorbitul nostru despre tot si despre nimic...este o viata frumoasa!

Sa nu fim rai

   A inceput sa devina un refren pentru mine in ce incerc sa ii transmit Marei. Sa nu aibe rautate, rea-vointa, fata de nimeni. Oamenii gresesc, e normal sa faca asta, nimeni nu e perfect. Insa mereu, mereu trebuie sa faci lucrurile bune, sa incerci mereu sa fie bine si pentru cei de langa tine. Asta incerc sa o invat zi de zi, ca si daca se intampla sa greseasca, daca nu a facut greseala cu RAUTATE, atunci e ok, atunci isi poate cere scuze si se poate astepta ca scuzele sa ii fie primite. Si data viitoare va sti sa nu faca acea greseala.

  Una e sa te impiedici de cineva si sa il lovesti, alta e sa ii tragi una ca te-a suparat. Una e sa spui ceva ce crezi sincer, alta e sa zici rautati despre care stii sigur ca vor lovi cand aterizeaza pe destinatar. Sa scurmi cu rautate in problemele sau esecurile cuiva. Sa ataci fix unde stii ca doare mai tare, si apoi sa zici ca tu doar ti-ai zis parerea. Nu, nu trebuie sa fii rau. Nu trebuie sa spui lucuri negative doar de dragul de a il vedea pe celalalt ca se supara. Nu, nu castigi nimic cu asta! Ba mai mult, pe parcursul timpului s-ar putea sa si pierzi prieteni din cauza asta. Sa pierzi respectul celor din jur.

  M-a intrebat ce e ala respect. I-am spus ca respect e atunci cand chiar daca te crezi foarte bun (jmecher, superior, fabulos, minunat, frumos, destept) sa ai puterea sa crezi ca si cei din jur sunt cel putin la fel de buni ca tine. Oricine ar fi ei. Sa nu fi rau cu cineva doar pentru ca nu iti convine opinia lui despre ceva. Chiar daca il crezi prost, poti sa tii pentru tine lucrul asta. 

  Dar sa te aperi cand esti lovit. Si de cele mai multe ori cea mai buna aparare e fuga. Nu are sens sa ma obosesc sa ma tot apar cu pumni cand cineva tot incearca sa ma pocneasca. Fug si gata. Data viitoare evit omul ala cu totul si am terminat problema. Dar astea sunt ganduri pe care i le poti spune unui copil, el poate le intelege sau nu...insa atunci cand creste constata, ca si mine, ca multi oameni mari sunt rai. Al dracu' de rai si de stupizi. Se cred importanti, se iau la intrecere pentru cele mai idioate treburi...se vorbesc pe la spate...si in general chiar sunt mai prosti decat imi imaginam cand eram mica.

  Nu pot decat sa sper ca ea o sa incerce mereu sa fie buna cum e acum. Sa ajute cum vrea acum sa ajute pe oricine cu orice...sa isi aduca mereu aminte cum mama ei ii spunea sa nu aibe rea-vointa. Sa fie harnica si sa iubeasca mult toti oamenii buni. Si sa ii ocoleasca pe cei rai. Sa se apere daca e atacata, si niciodata sa nu atace pe cineva nici cu mana nici cu vorba.

  Pentru ca DA, vorbele DOR. Mai rau ca pietrele aruncate in cap. Vorbele raman, chiar daca nu sunt scrise, raman scrijelite in sufletul oamenilor pentru eternitate. Nu ai cum sa le mai iei de acolo. Decat poate cu multa iubire...

Fa mancare cu dragoste!

  Imi place mult Adi Hadean si tot ce vrea el sa faca pentru lumea culinara. Ieri m-a impresionat profund cu ceva ce a scris. Lumea in care traim azi e de multe ori stupida. Lupta femeilor pentru egalitate si pentru locuri de munca in afara casei, pentru bani si pentru putere...a ajuns sa perverteasca ideea de familie. A ajuns sa fie o rusine, o bizarerie sa spui vreau sot si copii, vreau sa fiu cat mai mult cu familia mea. Familia mea e "distractia" mea si nu m-am simtit niciodata nefericita sau lipsita de vreo libertate alaturi de ei doi.

  Iar chestia cu arta culinara...mi-am cultivat-o in ultimii ani foarte mult. Am descoperit ca pentru mine gatitul e cea mai mare relaxare posibila. Am citit foarte mult despre asta, am vazut tot felul de emisiuni, am incercat sute de mii de combinatii si chestii care m-au atras. Cand gatesc sunt linistita. Atunci pot gandi mult mai clar, despre orice...pot sa imi rezolv orice dilema daca sunt la bucatarie si produc ceva de mancare. Eu am ajuns sa fiu casnica dintr-o imprejurare care a combinat o tara proasta in care daca ai firma ta mica...esti mancat...cu faptul ca am ales sa fac un copil cat mai devreme. Aveam 27 de ani si mi se parea deja enorm de tarziu...simteam ca nu mai pot sa mai traiesc daca nu am un copil. Asa ca am ales sa fac copilul si sa nu ma mai gandesc la ce o sa fie cu jobul pentru mine. 

  Lupta asta cu mine a durat ceva, pentru ca suntem, nu-i asa, programate de societatea de azi sa gandim intr-un fel aberant pentru mine. Am ajuns sa ne dam peste cap mai mult pentru altii decat pentru familiile noastre, iar asta e total impotriva naturii femeii. Daca esti femeie, natura te-a facut sa faci copii si sa vrei sa ii ingrijesti. Sa ii hranesti. Incepe cu sanul, continui cu tocanita de ciuperci...dar femeile sunt facute sa vrea sa aibe grija de cei din jurul lor. Poate de aia multi soti devin handicapati la un moment dat pentru ca descopera ca daca raman vaduvi sa zicem la 50 si ceva de ani...ei sunt ciungi. Nu stiu sa faca decat ou ochi, nu stiu cum sa aibe grija de ei sau sa se tina curati si ingrijiti. Pentru ca femeia a facut asta pentru ei niste zeci de ani de zile.

  Din nou, eu militez pentru calea de mijloc: da, e foarte bine sa ai un job pe bani cat mai multi. Si cel mai important e sa iti PLACA acel job, sa te duci la munca cu veselie, sa te simti bine facand ceea ce trebuie sa faci zilnic. Dar pe de alta parte, nu uita sa gatesti! Sau daca nu ai stiut niciodata, apuca-te si invata asta! E sanatos si pentru corp si pentru psihic sa te hranesti cu chestii facute acasa, nu la carciumi unde dracu' stie ce mananci si cine si-a bagat labele in ele. Restaurantul e misto daca e o iesire din rutina, dar nu mai e misto cand e viata zilnica. 

  Si cand trebuie sa stai acasa cu copilul, nu face din asta un martiriu. Gatitul si pana la urma si curatenia din casa, pot fi chestii simple. Si care sa nu te faca sa urasti ce faci. Daca iti urasti casa ea nu te va primi cu caldura. Daca iti inveti copilul ca facutul ordinii e ceva NASPA, el nu va face niciodata ordine, iar frustrarea ta se va mari de la an la an. Daca faci un joc din asta...copilul creste cu o mare placere fata de curatenie si de gatit. 

  Mancarea e dragoste. E felul in care oamenii se aduna in jurul unei mese si se simt bine, vorbesc, se cunosc, isi impartasesc vietile. Nu, gatitul nu e o corvoada, daca ai un pic de organizare. Chiar daca ai un job foarte greu, tot poti face mancare. Poate nu zilnic, si sigur nu pentru toate mesele...insa se poate.

Draga Mara

  Draga mea Mara...esti cu noi de cinci ani si ne-ai adus atatea bucurii incat nu pot sa masor! Am cautat o galeata, nu incap in ea...apoi m-am gandit cu ce te las eu pe tine pe lumea asta, daca ar fi sa plec maine. Pai cred ca te las cu o mare valoare: educatia pe care ti-am dat-o. Si te mai las cu ceva...cu prietenii nostri. Chestia e ca tu m-ai ajutat sa fac rost de unii dintre ei. Pentru ca esti prea misto, prea frumoasa si prea simpatica!

  Da, poate suna bizar, insa...ce ramane in urma noastra pe lumea asta, e putin. Sau e mult. E nimic, sau e totul. E o viata...sau trei picaturi de apa...Copilul creste aproximativ de la sine. Oricat ne-am da cu capul de toti peretii, el tot creste ok cu o anumita masura de bun simt in ceea ce inseamna curatenie, somn, alimentatie. Si creste. Si apoi? Ce vine apoi?

  

  Pai apoi vin prietenii, oamenii buni cu care copilul e inconjurat. Azi despre Monica. Care nu o cunoaste pe Mara insa o iubeste ca si cum ar cunoaste-o de o viata. Care pana la urma nu ma cunoaste nici pe mine prea tare, insa...Monica STIE sa iubeasca. Si sa o faca asa, cu totul...cum mi-am dorit eu mereu de la oameni. Pe Monica am cunoscut-o din cauza de Ioana. Din cauza sau datorita? Ambele! Da...in cateva luni, draga Mara, ne-am gasit alti oameni fantastici! Oameni cu care te pot lasa linistita daca ar fi sa plec maine si tu ar trebui sa ai cu cine vorbi in afara de tac-tu care nimereste mai greu cu vorbitul despre iubire...

  Draga mea Mara, anul asta e anul in care noi trei i-am cunoscut pe ei doi, pe Monica si pe Mihai...bine ati venit in viata noastra! Va imbratisam apasat si promitem sa nu va lasam niciodata sa plecati de la noi! 

Masterchef e homeless

  Dupa cum am zis de la inceput...HAHAHA...OMG si WTF in aceeasi propozitie...Daca pana acum ma gandeam ca Masterchef Romania e un fel de fratele mai mic nascut cu handicap, chior, ciung si cu o ureche clapauga, al fratilor sai mai mari din alte tari...aseara am avut o revelatie. Asta romanescu e fratele mai mic, nascut schizofrenic si care a dat-o tare pe cocaina si alte alea, a fugit de acasa si a ajuns pe strazi. 

  Acum ar trebui sa public si comentariile unei cucoane ofensate ca am zis eu ca panarama de emisiune e penibila din cauza ca in Romania asa ne ies noua imitatiile. Prost. Fie ele emisiuni, fie ele "legi europene" pe care le copiem cuvant cu cuvant da' nu pricepem o iota...suntem ca aia de copiaza dupa altu' inclusiv numele de pe teza la romana. Si dupa aia ar trebui sa fac misto de ea rau de tot, sa ii arat emisiunea de aseara si sa rad juma' de an. Da' n-am chef.

  Revenind la homelessii nostri...da, stimati telespectatori, aseara am vazut oameni sarmani. La cantina cu pricina, s-a facut mancare si s-a chemat populatia sa voteze mancare "de Masterchef"...sa ma mai gandesc ce or fi gandit oamenii aia care au primit-o? Sa imi pun problema daca au injurat printre dinti pe unii care au vrut sa faca spectacol din vietile lor distruse? Si nu ca spectacol, da' spectacol din ala de circ horror. Masterchef ne-a aratat povestile lor. Care cum a pierdut casa, banii, nevasta, care traieste prin gara, care pe unde doarme...ce sa mai...imaginea Romaniei, domnule.

  Oare producatorii astia nu se gandesc nene ca cineva din alta tara, apreciind Masterchef, o sa dea vreodata si peste emisiunile lor? Oare nu le e jena? Jena si ca Romania e cum e, si eu nu cred ca tre sa ne spalam homelessii in public...jena si ca intr-o emisiune despre MANCARE si tehnica culinara, noi aratam oamenii saraci din Romania cum ling farfurii. Daca ii puneau sa gateasca, mai intelegeam!

  Din concursul propriu-zis am retinut asa: n-au ingrediente destule. Au adus un chef adevarat sa le arate la astia cum se face o caprioara cu homar gen surf-n-turf...numa' ca aveau putina caprioara, prea putin unt pentru sosul bernez (da, stiu ca nu ASA se scrie!) drept pentru care romanasii nostri s-au incaierat. Adica una bucata femeie infipta s-a dus si a ciordit mai mult decat portia, aialaltii s-au ofensat...totul a fost...ce sa mai...misto de tot. La fel si la cantina: li s-a dat o bucatarie cu vase la amestec, focuri la ingramadeala, drept pentru care astia mai mult se tziganeau decat gateau. Din doua in doua secunde era un bip care insemna un cuvant din 3 sau 4 litere. Parca la Ramsay suna altfel...

  S-au mai ciondanit si altii la Masterchef, si la Hell's Kitchen (formatul facut de Gordon Ramsay care e mult mai misto decat Masterchef) dar...o faceau ca niste oameni civilizati. Si mai ales nu se certau pe ingrediente, pentru ca acolo totul era mai mult decat ar fi putut ei sa strice vreodata. Amaratii astia de la noi, daca gresesc o friptura...gata, pa...n-au de unde sa ia alta. Da' in schimb imi place ca arata margarina de 500 de ori intr-o emisiune. Dupa care vine bucataru ala strain si le zice ca sosul bernez se face cu UNT, dupa care li se da prea putin unt...unt nene...La cati ciobani si vacari avem noi in tara asta...Uite, unii din ei chiar au facut o emisiune de televiziune! 

  Va urma! 

  

Mancarea

 Mancarea e suflet. Mancarea e idee. Mancarea e totul intr-o zi in care ai fost alergat si haituit mai mult decat iti puteai imagina vreodata ca poti fi. Mancarea e senzatie, e miros, e gust, e sunet. Mancarea e orice simt. Daca vrei sa faci ceva de mancare, trebuie sa pui pasiune. Bunicul meu grec, pe care din pacate nu l-am cunoscut, m-a invatat asta. Nu pui pasiune, nu iese mancare buna! Faci mancarea in sila, ti se pare ca e "complicat"...in sila o sa o mananci...

 Am auzit si oameni care imi explicau ca mancam ca sa traim sau si mai rau, ca mancarea nu trebuie sa fie gustoasa, tocmai ca sa nu ne "ingrasam". Ceva mai rau nu exista. Daca imi traiesc viata simtind nimic...o sa fiu un nimic. Ca atunci elimin si parfumul, si muzica, si atingerea buna a mochetei moale pe piciorul gol. Si raman un nimic, un robot care doar traieste. Multumesc frumos, nu. Mai bine mor.

 Mancarea e inovatie. Oricine ai fi, mancarea pe care o stii tu, poate deveni altceva atunci cand studiezi despre mancare. Si o sa fii uimit. Poate cea mai uimitoare pentru mine a fost spusa socrului meu care acum vreo 3 ani de zile, cand i-am dat sa manance pui de caracatita facuti cu oregano si rozmarin...s-a strambat, s-a sucit si apoi a avut intrebarea "ce balarii e astea?"...nu caracatita l-a incurcat, ci oregano. I-am zis ce e si mi-a zis ca "noi pe acilea mai mult cu patrunjel si marar". I-am zis ca oregano creste si la el la Drajna. Dupa care a urmat "da' noi suntem invatati cu astea" ...pai si astealalte nu iti plac?..."ba da...da' astea e scumpe". Mna, nu e asa scumpe, e tot o balarie, iei seminte, le azvarli in gradina si ele cresc.

  Mancarea e amintire. In cate locuri am fost, noi n-am vizitat muzee cat am vizitat carciumi. Istoria popoarelor si istoria artelor eu le-am invatat in clasa a 11a de la un mare profesor. Nu la scoala ci la el acasa, unde imi preda cu diapozitive. Nu tin sa vad Luvrul. Tin sa merg la un anumit bistro de acolo si sa aflu ce intelege acel popor prin "a trai"...Am fost pe Acropole...mi-a placut, insa micul sat din Halkidiki unde m-am imprietenit cu un baiat care are o carciuma locala...si care ne-a facut peste si caracatite si alte alea...cum stie el...cu aia am ramas pe viata sculptat in amintire mai mult decat Acropole. 

 Mancarea e simt, e pasiune, e originalitate, e cine poti fi si nu stiai ca esti. Mancarea e familie. E adunatul in jurul mesei de Craciun, de sfantu' nu-stiu-care, sau la orice parastas...e motiv de bucurie, de speranta, de "o sa fie mai bine"...cel mai bun lucru din lume e sa "faci o masa" pentru oameni dragi. Nimic nu se compara cu satisfactia asta. Oamenii pe care ii iubesti iti iubesc mancarea...se simt bine, sunt fericiti, rad si petrec clipe care o sa le ramana in amintire mereu. 

  Si mereu, copiii alearga in jurul mesei...

  :

Prosti sau ceva de genu'...

  Azi in 35B, doi liceeni cat usa...discutau despre cluburi, mers in Bamboo unde iau un suc si stau o noapte band din el si mergand din cand in cand la baie sa il subtieze cu apa. Conversatia a decurs lin:

 Tanarul 1: am mai iesit pe aici si prin clubu cutare si prin cutare si prin alalaltu

 Tanarul 2: da' in Conac ai fost?

 Tanarul 1: nu, asta unde e?

 Tanarul 2: pai cum sa iti zic, ba, de la Tribunal, o iei pe strada aia, aia cu cazinou', ma, si te duci asa tot in fata si acolo undeva pe dreapta e ca o casa asa...e ceva, ca o casa memoriala, ceva de genu'...acolo e! si ii zice pe frantuzeste, ma, c-o-n-a-q-u-e...cu q ma, au pus.

 Tanarul 1, perfect luminat: aham!

  Io radeam...si radeam, si intorceam capu', si ma uitam pe geam si radeam...apoi mi-a venit sa plang. Doi oameni ar trebui sa stie orice prost ca s-au tras din Ploiestiu asta: unu' e Caragiale (si ala are o casa memoriala p-acilea, ca asa se intampla dupa ce mori sau ceva de genu'). Altul e Nichita. Si mai cum? Stanescu, saracu', despre casa lui era vorba mai sus...casa memoriala Nichita Stanescu din centrul Ploiestiului. 

  Stanescu asta,  fost ca un fel de poet, asa, ceva de genu'...

Materchef si mamaliga

 Din seria Masterchef de Romania...sau cum se poate telenoveliza un format despre mancare intr-unul despre oameni care lacrimeaza intr-una povestindu-si dramele personale. Da, stimati telespectatori, aseara la Masterchef am vazut lacrimi. Si nu de bucurie ca a iesit mancarea buna, nici de tristete ca n-a iesit mancarea frumoasa...ci de dor de copii, de bunici bolnavi sau de tati morti. 

 Fantastic cum pot romanii sa isi puna poalele in cap si sa vorbeasca tot despre morti si cand e vorba de albine. Sau de suruburi. Sau in general asa...despre orice altceva. Incredibil cum pot sa barfeasca ca niste tzoape. Vorbeau unii despre altii, se comentau aiurea...nene, te-ai dus acolo sa arati ca poti sa devii bucatar sef, nu ca sa ii mananci pe aialaltii de dos. Tipic romaneasca atitudine. 

  Pe de alta parte...cand i-au pus sa faca mancare ardeleneasca au facut aproape toti mamaliga si varza. Vreo doi sau trei gulas. Si cam atat. Atata stiau ei, aspirantii la titlul de Masterchef, despre bucataria ardeleneasca. Asta mie imi spune multe. 

  M-au uimit foarte tare atitudinile concurentilor. Unu' din ei facea "ce domle, nu le place, sa se duca nene"...pai asa vorbesti tu despre aia care tre sa iti dea o nota mare? Si sa te mai tina acolo? Alta a fost si mai misto, i-au zis aia toti trei ca taiteii ei sunt nefierti iar ea a repetat de trei ori ca "atunci cand i-am scos erau fierti!" Bai nene...cum sa fii atat de stupid? Adicatelea erau fierti cand i-ai scos si ai dracu' s-au dez-fiert (ca nici nu stiu cum naiba sa zic ca nu exista cuvantul)...s-au facut cruzi la loc...In loc sa pui capu' in pamant si sa nu mai zici naibii nimic, tu le zici la fiecare in parte ca taiteii tai erau fieeeeeeeeeeeerti. Si acu' ca prin magie...nu mai sunt. O mana criminala i-a incruzit!

 Si duda de pe final...ca data viitoare o sa gateasca la...atentie...cantina saracilor. Da, da...la emisiunea despre mancare de nivel high-end. Da' e bine ca le zice mereu ca gatesc ca la cantina. Acu' ma intreb daca o sa le dea ceva chateaubriand sau icre negre la aia la cantina saracilor. Cert e ca desi ziceam ca nu o sa ma mai poata uimi mai mult, ete ca au reusit. Asa ca o sa ma uit cu mare interes ca deja e ca la desene animate. 

 Pentru cei care nu ma cunosc, sunt o persoana extrem de interesata de arta culinara, am o pasiune profunda pentru felul in care se prepara mancarea buna. Am vazut multe Masterchef internationale, am vazut alte sute de show-uri de televiziune pe acest subiect, facute de bucatari de nivel international din alte tari. Si tot din pasiune m-am dus la scoala de bucatari anul trecut si mi-am luat o diploma de calificare in meseria asta. Si m-as fi bucurat nespus daca Masterchef Romania ar fi fost asa cum trebuia sa fie. Dar nu e. Pentru ca nu putem sa ne depasim conditia de telenovelisti de balta. 

Lapte sub toate formele

  Na ca s-a dat in stamba un "ministru" pe care n-am cum sa nu il pun in ghilimele pentru ca e din Romania...asa ca na, nu il crede nimeni. Si a zis el cum ca laptele de la magazin e din lapte praf. Hai ma, sa mori tu? Auzi, si daca e asa ce? Adica intre un lapte mort, ultra pasteurizat, de l-a luat dracii (da, dezacordu' e voit, ca am auzit azi ca in DEX a intrat si "gece" ca plural pentru geaca, asa ca ce pana mea!)...si unu' tot mort da' praf...care mama naibii e diferenta? 

  Pai nici una. E tot un drac! Pentru ca ala "praf" n-a facut decat sa ii fie scoasa apa din domnia sa, prin incalzire si pulverizare la temperatura inalta. Da, am studiat. Deci nu e nici un mare rahat cu laptele "praf". Fix asa cum laptele ala de la magazin, nu e LAPTE...adicatelea e o zeama care cand era ea mai tanara a fost culeasa de la o vaca si omorata sistematic. Pana cand in ea nu a ramas decat apa si zahar. Si vagi urme de grasime animala, ca doar na, acu' e cu 1,5 la suta pe raft, iar vaca cred ca plange daca aude asta. 

  Iar omul e si el ca un fel de animal care e facut sa manance numai lapte de om. Si de aici sute de probleme pe care le are omul de-a lungul vietii de la intoleranta la lactoza la inflamatii cronice in organism. Cu care, noi oamenii probabil ne-am invatat de mii de ani de cand consumam laptele altor specii.

  Pentru ca laptele speciei noastre...ni se ofera putin. Adica cat avem nevoie de el pana ne ies niste dinti cu care sa mancam carne, nene, ca de aia omul n-a mai fost maimutza, pentru ca a evoluat. A fost mai destept pentru ca a mancat carne. Eu personal incurajez alaptarea, dar nu pana cand te striga copilu' pe numele din buletin, iti zice adresa si cand te dezbraca stie ce firma e bluza pe care o porti...aia e o exagerare dupa parerea mea.

  Personal eu nu am avut lapte. Da, stiu, in ziua de azi e o moda care spune ca "asta nu exista"...pacat ca studiile spun ca na, unele dintre noi suntem asa, mai defecte...si in natura probabil puii nostri ar fi murit. Acum 60 de ani ar fi mancat lapte de vaca diluat cu apa si cu adaos de faina, ca asa se facea pe vremuri. 

  Mie nu mi s-a instalat lactatie. Imi e greu sa accept asta si acum, 5 ani mai tarziu. Nu stiu de ce. Poate pentru ca acum e un curent de invinovatire, dupa ce atatia ani a fost un curent care zicea "ii dai direct din biberon, ca sa nu te agiti". Dar intre timp multe femei primesc occitocina la nastere, iar aia ajuta si la asta! Eu nu am primit nimic...am nascut natural. Nu mi-am pus problema vreo clipa in sarcina ca nu o sa am lapte. A trebuit sa accept asta si sa inteleg in momentele alea, destul de grele dealtfel, ca aia e situatia, si ca nu pot sa ma las doborata de treaba asta. Si mereu mi-am cantat o mantra in cap, cum ca DUPA ce se termina aia cu laptele e important ce mananca copilul meu, pentru ca laptele matern e un an sa zicem, iar viata e restul...

  Si ideal ar fi sa nu manance lapte din cutia de la magazin. Asa ca nu i-am dat. Niciodata. Mi-a fost suficient ca i-am dat porcaria aia de lapte praf de bebelusi timp de doi ani de zile. Dupa aia nu i-am mai dat decat lactate fermentate, despre care macar stim ca se comporta un pic altfel in organism. Si pe cat se poate naturale. 

  Aici iar intervine o chestie: daca n-ai lapte de la vaca cules ACUM, degeaba ii faci tu branza sau iaurt din lapte de la magazin in care pui tu calciu sau nu stiu ce alt iaurt...e fix degeaba! Nu faci decat sa muncesti in plus. Am luat alga "galodium" si i-am facut kefir de casa timp de un an si jumatate, apoi a trebuit sa o arunc pentru ca bunica a necesitat atata timp de ingrijire incat nu mai puteam sa ma ocup de kefir. Pentru ca e destul de complicat sa il faci si sa ingrijesti alga zilnic.

  Insa alga aia face minuni. Aia face din laptele de la magazin, in care nu mai sunt vitamine...ceva bun. Aia sintetizeaza vitamine din putina grasime ramasa in acel lapte. Aia face un iaurt subtire si acidulat, cum era laptele batut cand eram noi mici. Aia face o treaba. 

  Asa ca...laptele e ceva care poate fi miracol, ca laptele de mama, sau poate fi doar un produs procesat ca cel de la magazin. Iar reclamele cu nu stiu ce dulciuri sau cacaturi care "au lapte" eu zic ca sunt pentru babe sau pentru retardati...cum sa mai crezi in 2012 ca laptele trebuie sa stea la baza alimentatiei copiilor? Sau ca ar fi indispensabil pentru asta? 

  Dar da...majoritatea oamenilor sunt dusi de ideile din strabuni sau de ideile publicitare. Si toti ajung inevitabil la lapte, cereale, paine si zahar. Intre timp eu ieri am vazut intr-un parc cu sute de copii...mai mult de jumatate din ei supraponderali. De toate varstele. 

  

  

Eu si marea

  In fiecare an cand vine primavara incep sa ma gandesc la mare. Relatia mea cu marea e una de lunga durata. Ne cunoastem demult, de cand eu eram foarte mica si imi petreceam fiecare vara la 2 Mai in casa bunicilor de pe malul marii. Initial nu imi placea sa ma var in domnia sa, marea, deoarece sufeream de o teama incontrolabila de apa. Constatasem eu ca apa te cam ia pe sus. Nu imi placea sa fiu luata pe sus nici macar de alti oameni in afara de mama mea, asa ca sa ma ia pe sus un lichid care da din valuri...era exclus. 

  Cand aveam 4 sau 5 ani am fost bagata in apa de mama, la ea in brate, ca sa incep sa ma obisnuiesc cu apa. In loc sa fac asta am prins o frica si mai mare de apa, si ulterior n-a mai fost posibil sa ma prinda si sa ma bage in apa. A trebuit sa invat sa fac asta singura. Pentru ca eu iubeam marea. Iubeam mirosul ei, as fi stat o mie de ani sa ma uit la mare. Asta se aplica si in ziua de azi. Daca am o apa la care sa ma uit, nu imi mai trebuie nimic.

  Pe la 7-8 ani cand verii mei cu care cresteam acolo si erau mai mari ca mine deja inotau, sufeream. Vroiam si eu sa inot ca ei. Insa imi era teama. De cate ori trebuia sa ridic picioarele din nisip si sa ma las in voia apei...ma apuca o panica de nedescris. Diversi adulti incercau sa ma "tina" sa ma invete sa inot, insa aia ma speria si mai rau, pentru ca sa fii tinut de burta cand ai capul mai greu decat posteriorul...duce inevitabil  la scufundarea capatzanii in apa. Asa face gravitatia asta, lua-o-ar naiba...

  In vara in care mi-am facut curaj...am luptat singura cu mine si cu frica. Nu am mai lasat pe nimeni sa ma "tina" sau sa imi "explice" nimic pentru ca nu faceam decat sa ma enervez. Ma uitam insa la Ana, vara-mea, cum inoata. Nu stiu de ce dar corpul ei in apa avea sens. Asa ca o studiam de cate ori aveam ocazia. Am decis ca e cazul sa imi fac curaj, m-am relaxat fix ca o scandura, si am incercat sa fac pluta pe spate. M-am scufundat grabnic. Am tras aer si am incercat sa fac pluta pe fata. In mod uimitor, dupa ce stateam cateva secunde plutind, cracii se duceau la fund cu veselia unui topor aruncat in garla. 

  Nu intelegeam. De ce sa se duca cracii la fund? Apoi am avut un moment de iluminare cand am realizat ca atunci cand imi dispare relaxarea si ma agit, ma duc la fund. Acela a fost momentul in care am invatat de una singura sa inot printre valurile unei mari de iunie la 2 Mai. Atunci am invatat ca marea te tine la suprafata daca ai suficienta incredere in ea. 

  Si atunci, in vara aia, uimita de faptul ca am invatat sa inot singura, am realizat ceva care m-a urmarit mereu in viata: daca nu esti pregatit sa faci un lucru, nu il poti face nici cu cele mai bune indicatii din lume. Si daca iti este teama, poti sa lupti cu teama aia. Insa lupta e una grea, pe care s-ar putea sa o pierzi de cateva ori. Insa cand castigi lupta cu teama, e bine. In anul 2000 m-am dus la epava de la Vama si m-am aruncat de pe ea. Frica de inaltime o am dintotdeauna. Nu la modul patologic, insa o am. Am stat o jumate de ora sa imi fac curaj sa sar de la o inaltime apreciabila in apa. Desi stiam ca teoretic nu pot pati nimic...practic nu puteam sa imi conving creierul sa ma lase sa sar. Var-miu striga din apa "hai maaaa" io tipam "mi-e frica maaaa" ....pana cand el a zis o chestie pe care am repetat-o de atunci de multe ori "e normal sa iti fie frica, da' nu e normal sa nu iti treaca, hai sari!"

  Si am sarit. De atunci am mai "sarit" de cateva ori in viata mea, facand chestii de care imi era teama. Nu prea des pentru ca nu imi place sa ma simt mereu cu frica in san. Nu imi place adrenalina, roller-coasterul sau orice joc periculos. Dar stiu ca uneori n-ai incotro, trebuie sa iti iei inima in dinti si sa sari. Pentru ca dupa ce am invatat sa inot...am continuat sa fac asta cu o placere inimaginabila. Deci pot veni si lucruri bune din sarit. Alteori cand sari nu faci decat sa faci ce trebuie. Pentru ca aia trebuie sa faci atunci ca sa fie bine. Pentru tine sau pentru altii. N-ai incotro, trebuie sa iti inghiti teama si sa sari. 

  Relatia mea cu marea va fi una pe viata. In fiecare an astept vara sa o vad, ca pe un prieten vechi care e mereu acolo si ma asteapta. Cand ma uit la valuri uit de tot. Ma relaxez si respir. Si Mara iubeste marea, pentru ca am lasat-o sa o descopere singura. Nu am insistat cand ii era teama. Asa ca la 3 ani a decis ca nu ii mai e teama si s-a indragostit de apa si de inot. Curand o sa invete sa inoate si cred ca o va face tot singura. Oricum ea e mult mai curajoasa decat mine. 

Regulile acestui blog

  Pentru ca aseara am primit un comentariu "binevoitor" de la o persoana deosebit de inteligenta care incerca sa imi explice mie lucruri despre viata, o sa fac o precizare. Acest blog este blogul MEU. E cum ar veni o scriitura despre viata mea. E publica pentru ca asa am ales sa fie, pentru ca sunt si oameni care chiar apreciaza cum si in ce fel scriu eu despre ce traiesc eu. 

  Cui nu ii place, are un x acolo sus in dreapta. E bun. Cand apesi pe el nu mai vezi ce scriu. Niciodata. Daca te-ai abonat, ai si la asta solutie. Te dezabonezi. E simplu. Nu am nevoie de "trafic", nu am nevoie de "public" larg, nu pentru asta tin eu blogul asta. Asta e pentru Mara. Scrie acolo sus in capul paginii. Si mai e pentru prieteni. Si mai e si pentru oameni perfect straini care citesc si le PLACE. 

  Nu vreau sa multumesc pe nimeni. Nu imi pasa de asta. Cui ii place bine, cui nu ii place iara bine. Nu ma intereseaza jigniri la adresa mea. Ma plictisesc. Intru la orice ora intr-o polemica civilizata despre lucruri si fapte. Dar nu cu jigniri. N-am avut prea multe d-astea pana acum insa pentru ca au inceput sa apara odata cu largirea publicului, tin sa precizez asta: nu iti place, NU CITESTI. Ma intereseaza o opinie diferita de a mea atata vreme cat e argumentata civilizat. 

  Cine nu scrie civilizat nu va fi publicat la comentarii, pentru ca nu ma ocup eu cu umflarea orgoliului unor frustrati care n-au altceva mai bun de facut decat sa citeasca ceva ce nu le place si apoi sa dea cu noroi. Nu ti-a placut nu mai vii pe aici. Esti de alta parere, o spui frumos, civilizat si cu cuvinte de oameni mari. 

  Mi-am asumat ca intre povestiri vor aparea si informatii despre unii membri ai familiei mele. Am incercat mereu sa nu duc prea departe expunerea. Insa tin sa ii anunt si pe ei ca totusi, acest blog e AL MEU. E locul meu de retragere, de placere a scrisului, de placere a umorului. Este un loc in care eu pot sa fiu EU. 

  Oricine e liber sa nu citeasca. Si chiar va rog sa faceti asta daca nu va place sau nu va convin opiniile mele.

  

Tagui-mi-as ouale

   Da, stimati cetateni, a venit iar Pastele. Da, da, ala cand cica a inviat un nene. Din morti. Adica chiar s-a sculat si si-a vazut de treaba lui in continuare. Eu una  nu cred asta, dar ii pot respecta pe cei care o fac. Insa ii respect pe cei care o fac cu adevarat, in adevaratul sens scris in cartea aia mare si groasa cu coperta neagra si fara poze.

  Nu, nu cred ca cei care se bulucesc diseara la biserica pentru a "lua lumina" se duc acolo din milostenie. Eu cred ca 99 la suta din ei se duc pentru ca le place sa stea la coada. Asa i-a invatat tot un  nemuritor, unu' care desi a fost impuscat se pare ca va dainui vesnic in mentalitatea romanului.

  Eu nu cred in Dumnezeu. Sau in vreo entitate care sta deasupra noastra si ne urmareste. In era descoperirilor stiintifice si medicale m-as simti naiva sa imi imaginez ca a pocnit un nene din degete si a aparut un om. Am vazut oameni pocnind din degete si a aparut un chelner. Da' venea de la bucatarie nu din neant. 

  Daca as crede in ceva, orice, n-as face-o prin institutia numita "biserica". In special prin cea ortodoxa. As face-o la mine acasa, in liniste, cu perdele trase, in sufletul meu. Biserica face un singur lucru: profit. Bani. Multi. Asta a facut dintotdeauna si pentru asta a fost inventata. Si nu, nu de catre Dumnezeu ci de catre niste oameni mai destepti ca media care demult, cu mii de ani in urma, si-au dat seama ca pot sa ii fraiereasca pe cei mai prosti ca ei si sa le ia banii si pamantul. Si mai ales, sa ii sperie. Sa ii tina in teama. Ba mai mult, eu cred ca au si intuit ca daca le taie accesul la proteine animale pret de multe saptamani pe an, astia o sa devina si mai batuti in cap decat erau. Pentru ca o sa se infunde cu cereale pana cand li se va face creierul covrig. 

  In ziua de azi ma uit la stiri si vad ca patriarhia a lansat "candela oficiala". Adica aia BUNA. Aialalta, luata de la altii, te trimite direct la dracu' in sistem de urgenta. Red code. 

  Sotul meu a avut un moment genial aseara si mi-a zis "Pai ori alea de iti vand ....pe centura, ori ala ca iti vinde lumanari, tot aia, tot o necesitate e. Ori tantica care aprinde lumanari pentru tutzu mare ca sa mearga ala mai repede in rai, ori camionagiul care ia leafa si zice "pai lu' ala mic nu ii iau nimic?" si se opreste si el la centura ca omu" Si a mai decis el, omul meu, ca lumanarile ar trebui sa fie gratis domnule, daca biserica ar fi pe bune. Da, stiu, el are  momente de naivitate copilareasca. 

  Pentru ca biserica in tara asta face un singur lucru: profit. N-am auzit de centre medicale deschise de ei, n-am auzit de scoli cladite de ei, n-am auzit de fapte mari de compasiune facute de ei. Am auzit de vreo cateva doar. Din zecile sau sutele de milioane de euro pe care il fac ei profit in fiecare an. Nu  ii vad implicati in comunitate, nu ii vad prezenti sa ajute saracii din comunitate, oamenii fara adapost sau altceva. Nu vad nici o cantina a bisericii unde sa dea de mancare zilnic. Nu saptamanal, ci zilnic ar trebui sa faca asta, la cati bani degeaba primesc. 

  Eu sunt un om bun. Cred cu tarie asta si imi invat copilul sa fie un om bun. Un om cu mila, cu compasiune, cu empatie. Un om care sa ajute alt om pe strada. Un om civilizat care nu arunca gunoi decat la gunoi. Un om care sa fie alaturi de cei apropiati atunci cand ei au nevoie de asta. Si asta nu ti-o da nici biserica nici frica de iad. Ti-o da educatia, aia sapte ani de acasa, care in ziua de azi din pacate s-au transformat educatie data de televizor sau mai stiu eu ce desene animate cretine. 

  Diseara, dupa marea milostenie a calcatului in picioare la biserica, veniti cu lumina aia acasa si ganditi-va de la Pastele trecut pana acum cate persoane in nevoie ati ajutat. Daca raspunsul e zero, atunci stiti ce aveti de facut anul viitor. Si nu, asta nu include taguirea pozelor cu oua pe Face Book si nici semeseurile care incep cu "Fie ca..." sau "Lumina..." Ai un gand bun de transmis zilele astea? Iti e dor de cineva? Pune mana pe telefon si suna-l. S-ar putea ca vocea ta sa faca cat o mie de semeseuri stupide. 

Consecventa restaurantelor

  Pentru un biznis de succes e clar ca trebuie sa fii consecvent. Sa oferi mereu acelasi produs la aceeasi calitate. Acelasi serviciu prestat la fel de bine. In Romania nu exista asta decat foarte rar. Iar asta se aplica cel mai grav la restaurante. Sistemul cel mai cunoscut de stele Michelin care se acorda restaurantelor la nivel international are ca si componenta esentiala consecventa. Degeaba faci o mancare buna AZI daca maine nu esti in stare sa o reproduci IDENTIC. Si nu numai maine ci in fiecare zi din an. 

  In Romania insa, pentru ca oamenii sunt in marea lor majoritate neseriosi la locul de munca...mancarea din restaurante, serviciile si curatenia la baie te pot uimi zilnic. Azi gasesti cei mai buni mici din viata ta, mergi tot acolo peste o saptamana si mici sunt sarati, mai mici si prost fripti. Azi ti se da o mancare buna, pusa frumos in farfurie, maine gasesti piure acru si salata ofilita. 

  Am ajuns sa cred ca singurul loc unde poti primi ceva fix la fel e Mecul. Sau Kfc, desi acolo prima data cand am mancat io la ei, acu un an, mi-au dat niste sarma vase prinsa intr-o bucata de carne, si alta data nu mi-au mai dat...deci vezi....n-au fost prea consecventi baietii. Io am fost politicoasa si le-am dat inapoi sarma de vase ca ma gandeam ca daca tot n-am inghitit-o, poate le mai trebuie oamenilor, nah...

  In rest ne-am exaltat de mai multe ori in legatura cu cate un restaurant de prin Romania. Dar niciodata nu e mancarea la fel. A, da, nu am fost la Bucuresti la din alea unde te costa o friptura cat un inel de logodna cu diamant, ca nu ne permitem asa ceva. Si nici nu trebuie sa ma astept ca mancarea sa fie mereu buna doar la cei care sunt nesimtit de scumpi.

  Despre toaletele din restaurant...o uimire perpetua. Am gasit locuri care aratau naspa, mancarea era naspa iar la baie bagasera marmura si era frumos de iti venea sa iti faci flotant acolo. Si invers, locuri cu pretentii dar la care daca iti venea vreo idee mai bine plateai repede nota si fugeai acasa. Ca na, e greu sa ai si curat pe jos si hartie igienica si sapun si de toate. E complicat. 

  Mie nu imi plac micii insa acum vreo saptamana sau doua am aterizat la Regina Noptii de la Paulesti unde mi s-au intamplat cei mai buni mici pe care i-am mancat vreodata. Perfecti. Facuti perfect, fara zgarciuri, aromati fix  cat trebuie. Mult mai buni ca cei ai celebrului cocosat bucurestean. Patronul e un macelar de pe vremea lu' ciuruitu' care a facut carciuma FIX ca pe vremurile alea. Cu ospatari cu breton dat cu gel imbracati in pantaloni negri si camasa alba. Cu muzica de pe vremuri cam ca aia care imi canta mie la Dealu Mare in copilarie. Pana si naproanele de pe mese par a fi de atunci. Doar ca sunt curate. 

  Ieri am mers din nou, pentru ca am tot visat micii aia si imi ploua in gura de cate ori imi aduceam aminte de ei. I-am zis lui Marius ca nu cred ca o sa mai fie la fel da' tre sa incercam macar ca sa ne lecuim. Si fix asa a fost. Micii sarati potroaca. Cu ceva condiment bizar in plus. Si prea facuti, uscati...Iar ospatarul a fost ceva absolut DE VIS. Un pusti de vreo 18 ani asa, slab ca o scobitoare, cand batea vantu' mai tare i se umfla camasa aia alba pe el de ziceai ca il ia pe sus si acusi il face porumbel. Da politicos baiatu' nevoie mare. Si data trecuta m-a uimit cel care ne-a servit, insa ala era oleaca mai trecut prin viata si stia ce inseamna sa fii politicos. 

  Insa asta de aseara a venit cu o bere, a desfacut-o a pus-o pe masa si dupa aia face "se poate doamna sa punem PE PAHAREL?" io zic da si incerc sa nu pocnesc de ras. El "sigur, doamna, imediat!" io zic "multumesc" iar el face "SARUMANAAA". Deja transpirase. 

  Le-a zis seful sa fie politicosi insa daca nu le-a dat si o carte sau ceva sa ii invete ce e aia, n-au de unde sa stie saracii. Si ei incearca din rasputeri sa fie ultra-politicosi...insa rezultatul e unul extrem de hilar. Dar mie mi-a placut mult. Pentru ca imi place cel mai mult pe lumea asta sa rad. Asa cum am ras sa lesinam la discutia pe care o avea cu o alta clienta. Aia a intrebat ce are de post. El a zis ca are ciorba de cartofi, s-a dus in bucatarie si a venit si a zis ca NU mai are ciorba de cartofi. A plecat iar si in 3 minute s-a intors si a zis ca are ciorba de cartofi, ca afacut-o bucatarul ACUM. Aia a zis ca da, vrea. Iar el a intrebat daca o vrea RECE sau incalzita. Deci bucatarul o facuse acum si reusise miracolul ca ciorba sa fie direct rece. :))))

  O sa mai mergem acolo pentru ca restaurantul asta are un avantaj: e in padure, are o gradina uriasa plina cu plante deosebite si cu flori superbe. E liniste ca in padure, muzica in surdina...la vara o sa mearga niste beri acolo cand o sa fie 150 de grade afara. Si mai ales ca o sa avem de ce sa radem.

Masterchef cu margarina

  Cronica de emisiune pur romaneasca: intr-o emisiune care vrea sa gaseasca "chefi" nu bucatari cu curu' mare si mustata slinoasa, ni se prezinta de zor margarina. Prietena romanului. Maaaaaaargarinaaaaaaaaaaaaaa....eu chiar vreau sa il vad io pe vreunu' din afara folosind margarina intr-un concurs in care se vrea a face mancare de top. OMG, omg, omg...wtf...wtf....ete na proasto, da-ti doo palme la oglinda. Unde te crezi? In tara unde margarina e in top. In tara care are locul unu in europa la doua lucruri: consum maxim de paine si consum minim de sapun pe cap de locuitor. 

  A, si ni s-a mai prezentat si un mare bucatar din Bucuresti pe numele sau Copolovici, care are un restaurant, o pagina de FB unde scrie  ca e Chef...il stie juma' de Romanie, dar a fost bagat de prietenii de la proteveu in concurs contra regulilor jocului. Se pare ca doar planeta proteve n-a auzit de Copolovici si nici nu i-a vazut nimeni mutra vreodata, desi eu una, de aici de la tzara de la Ploiesti l-am vazut pe posturi nationale cand si-a deschis restaurantul. Asa ca o sa ma fac blonda si o sa zic ca ei saracii n-au stiut cine e el si ca el s-a dus acolo in ideea ca o sa poata sa pacaleasca pe cineva. Probabil pe noi astia prostii care ne uitam la rahaturi d-astea de emisiuni.

  Well, da' acu l-au dat afara din concurs iar omu' parea sincer perturbat si chiar uimit as putea zice. Nu se astepta, ba a si lacrimat. Ca un hotz cinstit care tocmai a fost prins sau ceva...Nu il cunosc, nici nu imi doresc sa il cunosc, insa am o intrebare fix retorica: ma baiatule, ce a fost in capul tau cand ai ales sa faci pasul asta? la ce te-ai gandit? ca furi pe cine? eu cred ca ti-ai furat singur caciula si ai dat de o oarecare umilinta gratis. 

  Deci una peste alta...margarina si trisori printre paleti de marfa frumos aranjati. A, si aplauze. I-au pus sa aplaude ca la CC al PCR pe concurenti. Si cand e unu dat mai departe si cand e unu dat afara...sa aplaudam nene...ca daca de altceva nu suntem in stare, na...sa aplaudam, zic....

  Oricum, misto. Ne mai uitam si martea viitoare.

De ce urasc masinile

   Cand aveam 18 ani si am picat la facultate am zis sa imi iau carnet in anul ala, ca sa fiu macar un pic utila. Inainte de asta condusesem prima data intr-o parcare la 1 noaptea, cu cel ce se numea Marius Albu, si era pe atunci un proaspat iubit pe care vroiam din tot sufletul sa il impresionez, si nu stiam cum. Masinile pareau sa fie pasiunea lui, asa ca m-am lasat dusa la condus intr-o parcare inainte sa am carnet. El a fost fericit, eu am fost ingrozita de ceea ce inseamna o masina. Masina de atunci era Alfa Romeo a lu' ta-su, o masina care mirosea a motorina imbibata in carpele care se lafaiau prin masina mereu. Mi-a fost sila. Mi-am dat seama in secunda aia ca nu e pentru mine activitatea asta.

  Cand m-am urcat la volan la prima lectie cu instructorul, ala m-a dus pe strada Gloriei si a bagat piciorul in acceleratie pana a ajuns masina la 80 la ora...pe o straduta cat curu' meu actual de lata, pe care locuiau niste oameni. M-am speriat de imi venea sa cer pantalonii mei maro!

  Am facut scoala cu instructorul mancator de seminte in dreapta mea. El spargea seminte si le plescaia, eu muream de nervii facuti de acele zgomote. La un moment dat l-am dat cu capul de toti peretii pentru ca am luat o curba stransa in viteza a 4a...da' omu' era, din nou, mega incantat de mine. Si pe asta nu puteam sa il banuiesc ca ma iubeste....

 Am luat examenul cu brio, si in ziua aia a murit Dacia pe care o avea mama atunci. A crapat si a durat 4 luni sa fie reparata. In alea 4 luni am uitat tot ce stiam si mi-am dat seama ca invatasem cu teama, cu frica si cu oroare, sa conduc o chestie de niste tone printre niste oameni din carne. Si mi-am bagat picioarele si am plecat la facultate.

  N-am mai condus de atunci decat odata cu mama pana la Metro cu ea zbierand "franaaaaaaaaaa" in dreapta mea, si inca odata acum vreun an cand am incercat sa merg spre Drajna cu masina noastra si cand am ajuns langa o intersectie si mi-am dat seama ca imi creste pulsul am considerat ca ma pun in pericol si pe mine si pe ceilalti oameni din masina si din trafic. Si iar mi-am bagat picioarele.

  Pentru ca, am realizat, in secunda aia ca nu e asa de important. E irelevant daca conduc eu sau nu. Vroiam sa fac asta pentru ca vroia el sa ma vada conducand, si eu inca ma simt fetita de 18 ani care eram cand m-a cunoscut, si vreau sa il impresionez. Vroiam asta pentru ca atunci prietena mea cea mai buna era gravida si urma sa fie o mama singura, asa ca mi-am pus tot efortul in a face asta pentru ea. Apoi mi-am dat seama ca de fapt pentru ea nu contez, si cu atat mai putin conteaza carnetul sau abilitatea mea de a conduce o masina. Ea oricum nu ma vroia acolo, pentru ca ea isi propusese sa se descurce singura, asa cum eu imi propusesem sa nu conduc vreodata. 

  Iar el, el-ul meu, oricum ma iubeste si asa...proasta...pentru ca pentru el sa nu conduci o masina inseamna ca esti prost. Si eu sunt singura pe care o sa o ierte ca e asa de tolomaca incat nu numai ca nu isi doreste, dar chiar ii e frica enorma sa conduca o masina. Pentru ca eu urasc masinile. Urasc din tot sufletul masinile. E ok ca ele ne duc mai repede unde avem treaba, insa eu urasc masinile pentru ca omoara oameni. 

  Cele mai mari crize de spaima le-am avut in masina, cand era Mara mica si eu aveam impresia ca orice alta masina va intra in portiera langa care statea ea si o va face chisalitza...Mi-e rau si cand trebuie sa trec strada cu ea de mana. Urasc masinile. Am nevoie de ele insa am invatat sa le urasc ca pe niste animale salbatice care au vointa proprie. 

   Si am decis ca decat sa fiu o varza la volan, asa cum am vazut eu multe doamne fiind...sa ma scuze doamnele soferite, da' io pana acum la modul sincer n-am prea vazut vreuna cu care sa ma simt in siguranta la volan...mii de scuze doamnelor, dar...nu suntem facute la fel ca domnii. De aia noi facem copii. Si nu nimerim drumul de obicei...

  Asadar eu ma declar invinsa. Am 32 de ani si am decis ca asta chiar nu e pentru mine. Asadar, ori autobuz, ori taxi, ori cand o sa ma imbogatesc maxim, o limuzina. Pana atunci, sotul care o sa ma ia si culeaga de prin diverse locuri si va fi mereu foarte frustrat ca are asa o nevasta talamba. Iarta-ma, iubitul meu!

Capra vecinului

  E animalul preferat al romanului. Ii pasa de capra vecinului. Moare de grija carutului in care vecinul isi cara copilul. Adica niste oameni normali la cap au facut o lista cu ce le trebuie lor pentru copilul pe care il asteapta. Si cum era sa nu se gaseasca o tarla de frustrati care sa comenteze cati bani au ales ei sa dea pentru copilul lor. 

  Asta mi se pare culmea tampeniei: sa ai impresia ca daca intri pe un blog al unui om perfect strain tie, poti sa incepi sa il judeci si sa ai impresia ca tu il cunosti si ca tu, cititorule, fiind mult mai intelept, esti perfect indreptatit sa spui despre el ca e intr-un fel. Si sa incerci sa il "educi" sau sa il "luminezi" ca doar na, mai destept ca tine nu se afla...

  In cazul de fata eu zic ca e vorba de frustrare. Daca eu nu am bani sa cumpar acele obiecte, atunci cel care are banii aia si alege sa le cumpere e un tampit. Si vrea sa se dea mare. Ok, poti sa crezi ca e tampit, da' chiar trebuie sa o spui? Trebuie neaparat sa intri acolo si sa zici ca omul ala vrea sa se laude ca isi ia un carut de 27 de milioane? In conditiile in care suma asta pentru un carut 3 in 1 chiar nu e ceva exorbitant. Exista si mai ieftine? DA, dar de ce ii calculezi TU, un strain, banii omului care a ales ceva? 

  Poti cel mult sa zici aha, ok, am aflat cat costa asta, eu una n-as da niciodata banii astia, sau n-am sa ii dau, sau daca as avea as da dar uite ca n-am sau ...ceva legat de ce ai face tu. Si atat. Cum sa te apuci sa zici ca vaidemineeee ce de bani, extravagantilor, vreti sa epatati, vreti sa speriati lumea sa nu mai faca copii....

  Frate, un copil costa. Costa o parte destul de mare din veniturile tale, oricare ar fi alea. Daca ai 15 milioane pe luna sau daca ai 150, eu zic ca va fi proportional. Pentru ca ala cu 150 nu se va duce sa ia de la piatza de la chinezi biberoane cu bisfenoli. O sa ia ceva din felia de piata Avent. Pentru ca ala ACOLO a ajuns.

  Cum a ajuns e fix treaba lui. Daca a furat banii aia, sa ii fie de bine. Te oftici ca tu n-ai furat? Te oftici ca si tu ai muncit si n-ai bani de Avent? Te oftici pur si simplu ca tu n-ai? Ok, dar asta e treaba ta. Nu e vina celui care are ca tu n-ai. Dar tu esti un romanas jmecher care daca el n-are vrea sa n-aibe nici altu'. Ca asa ai fost invatat de-a lungul vremii. Inainte  ii invidiai pe securisti. Acum ii invidiezi pe cei care au. Si mai ai si tupeul sa ii privesti de sus si sa ai impresia ca tu esti ala superior. 

  Da' n-ar fi mai bine sa nu te intereseze si sa nu duci grija altuia? Nu te-ai simti mai confortabil fara frustrarea asta? Evident ca te poti simti perfect egal cu cel care are. Tu iti cresti copilul cu ce ai tu, el si-l creste cu ce are el. Care ar fi problema ta? Ca eu una n-am prea auzit lume care are sa zica "esti un bou daca n-ai carut de 27 de milioane".

  Eu una am luat acum 5 ani tot ce a fost mai ieftin. Pentru ca atata aveam si pentru ca am avut rude care sa imi poata aduce din SUA ce cumparam eu de pe ebay. M-am descurcat cu resursele disponibile si n-am simtit nici un moment ca nu mi-e bine. Mie imi plac chilipirurile. Nu stiu ce as fi facut daca faceam acum primul copil. E simplu ca dupa ce ai trecut de perioada aia sa dai lectii. Sa zici vai da' aia nu iti trebuie, aialalta nu iti trebuie. Dar de fapt tu vrei sa zici MIE aia nu mi-a trebuit. Asta nu inseamna ca lor nu le va folosi nu stiu care acaret pentru bebelus.

  Propun sa lasam capra vecinului sa traiasca linistita. Si sa se plimbe in ce carut sau masina doreste ea. Si cand nu va convine ce gasiti pe un blog e foarte simplu: in dreapta sus e un x mic. Folositi-l cu incredere!

5 ani cu EA

   Ieri a implinit 5 ani. Nu stiu cand au trecut. N-am idee. Uneori ma ingrozesc, alteori sunt nostalgica, de cele mai multe ori ma bucur ca EA a iesit asa cum mi-am dorit. E cuminte. E inteleapta. E profunda. Isi pune probleme mult prea mari pentru varsta ei mica. E empatica. E atenta la ce simt cei din jur. 

  Iubeste pisicile. Adora Ciocolata, desi Ciocolatei ii e o frica uriasa de EA, pentru ca EA se bucura cu tot glasul si o strica "pitzicaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa" din toti bojocii. Si pisicii ii pica instantaneu un kil de par de spaima ca EA o sa o transeze. Cainii nu-i plac. Deloc. Decat cei foarte mici pe care ii vede ca sunt "copilasi de caine" si despre care banuieste ca nu ii pot face rau. Am mai zis, e inteleapta.

  Cand EA a venit pe lume am plans. Am plans de fericire. Nu plansesem pana atunci niciodata de fericire pentru ca nu simtisem niciodata o fericire atat de mare incat sa ma faca sa plang. EA era mica, avea 3 kile si 48 de centimetri, si doi ochi mari cat doi sori. Cu care ma privea foarte serioasa si atenta. Clipea incet, alene, si de cate ori se trezea din somn se uita la mine si parea sa zica "ah, tu erai, te miros, esti a mea, te stiu eu de undeva".

  Cinci ani mai tarziu m-a facut mandra de ea duminica asta cand i-am facut petrecerea. Si cand dupa ce a mancat s-a ridicat frumos de pe scaun si a plecat sa isi duca farfuria la bucatarie. Bucataria era la alt etaj insa asta nu conta. S-a dus frumos sa puna farfuria langa chiuveta. Mi-a venit din nou sa plang de fericire. Pentru ca asta inseamna ca am reusit sa o invat cum sa se poarte frumos oriunde ar fi. Si cu oricine i-ar iesi in cale.

  Ne bucuram de EA in fiecare zi si ne-am promis ca o sa ii facem o viata mai buna prin alte locuri din lumea asta mare. Pentru ca EA merita tot ce e mai bun in viata. 

   

Domnule Volosevici, un caine a sarit la copilul meu!!!

    Inevitabilul s-a produs! Pentru ca in Romania, daca ai un copil, intrebarea nu este DACA, ci CAND o sa iti vezi copilul atacat de un caine comunitar. Adica al comunitatii? Comunitatea l-a lasat pe strada, ce e drept. Prin comunitate, la ora asta eu inteleg primarul Andrei Volosevici, tanarul primar din generatia noastra, care a spus ca impreuna vom schimba Ploiestiul. Apai domnule Volosevici, io n-am aruncat gunoi pe strada, matale ai lasat caini "comunitari" pe strada???

   Sa revin...eram IN PARC. In parcul de copii de vis-a-vis de Kaufland Vest. Mara s-a dus alergand pe aleea din spatiul pentru copii cu leagane...din peretele de gard viu care desparte parcul de strada Cantacuzino (apropo, o strada cu pretentii in acest oras) a sarit un caine. Da, DIN PERETE , adica din acel gard in care el statea si se odihnea sau io stiu, isi numara purecii din blana....

  A sarit, adica a inceput sa alerge catre Mara latrand tare si aratand coltii. Desi mie una imi e frica mare de caini, stiu sigur cum arata un caine care vrea sa se joace cu un copil (asta ca sa nu cumva sa se scoale careva iubitor de caini sa imi explice ca ala vroia sa se joace) si cum arata un caine care sare la atac.

  Mara a pus o frana brusca....ala a continuat sa alerge catre ea. In aceste clipe despre care zic, eu eram pe o banca la circa 6-8 metri de Mara. Nu pot sa explic cam cum am sarit. Urmatoarea etapa a fost eu alergand si zbierand cat ma tineau si anume bojocii din dotare...ea fugind in directia opusa, ca fugea de caine, cainele fugind catre noi si inca aratandu-si coltii...cand am ajuns aproape de el si am mimat gestul de a lua ceva de jos sa arunc dupa el tipand in tot acest timp....a fugit ...cu inca doi prieteni de-ai lui pe care nu ii observasem.

  Pana am intors capul Mara era la banca pe care statusem eu, suita si cu picioarele sus. Eu...eu am crezut ca mor de inima acolo. Pe cuvant. Cainele cu pricina, stand in patru labele lui, avea capul cam la pieptul Marei. Nu era un caine mic. Si nici jucaus. 

  Avea insa cercel. Un cercel nou, proaspat pus in ureche. Si ceilalti caini pe care ulterior i-am numarat la fata locului si erau cinci acolo in parculetul de copii, erau frumos inscriptionati. Cine i-a lasat pe strazi? De ce nu ii aduna nimeni? Sa ma mai apuc sa zic ca io i-as eutanasia si pe cei care le dau de mancare printre blocuri? Pe acei "iubitori de animale" care nu inteleg diferenta intre cainele din casa si ala liber pe strazi?

  Traim intr-un oras european, domnule Volosevici? Vreti sa schimbati Ploiestiul? Sau asta era doar un slogan de doi bani facut de o firma de publicitate pentru campania electorala?

  Sa mai raspund la intrebarile astea? Sunt retorice. Traiesc pe un mare bulevard care nu are TROTUAR, dar are caini "comunitari" in libertate. Oare domnul Volosevici are copii? Oare are curaj sa mearga cu ei zilnic in parc? 

  Io sincer de azi...nu prea mai am. 

     Semneaza cetateanca Alexandra Albu

       O proasta platitoare de taxe. 

Generatia de azi

  Ieri in troleu in drum spre parcul nostru. Era ceva lume, chiar multa, insa dupa prima statie s-a mai debarasat situatia. Nu stiu insa din ce cauza, doua domnisoare de circa 15-16 ani bucata (sau poate erau mai mici insa erau asa de machiate ca nu imi puteam da seama exact) vin gramada peste mine.

  Io de obicei cand ma urc cu Mara in mijloace de transport in comun, daca nu e loc de stat, refuz categoric orice "oferta" gen "veniti si stati aiiiici, dar vai luati looooc etc" si le spun politicos ca noi avem PICIOARE. Cum ar veni am plecat de acasa pe jos, deci nu vad de ce in troleul ploiestean care merge maxim 20 de minute de colo colo unde am io treaba, trebuie neaparat sa ma asez jos cu copilul. Nu inteleg de ce copilul meu nu trebuie sa inteleaga, chiar si mic fiind, doi sau trei ani, cum e cu mecanica statului in picioare intr-un autobuz care se misca. Mie una mi se pare foarte important sa invete asta de mic pentru ca peste mine au tot picat de-a lungul vremii niste handicapati oameni adulti prin 369 din Bucuresti in cele 6 luni in care am avut marea nefericire planetara de a frecventa acest autobuz acu' multi  ani cand eram io la facultate. 

  Revenind din scurta mea trauma bucuresteana...mda, nu consider ca trebuie sa mi se dea locul in autobuz cand ma urc cu un copil de 5 ani in el. Whatever. Toate babele isi proiecteaza frustrarile asupra mea si dau sa sara de pe scaune. Le refuz politicos. Revenind la domnisoare. Domnisoarele, desi era loc in partea lor dreapta mai mult....au venit calare pe mineeee si pe copilul care era cocotzat ca de obicei pe o chestie ca o margine de sub geamul troleului...ala e locul ei preferat. Se tine de bara si vede pe geam si nu o calca nimeni in picioare. 

  Acu' daca ele au venit peste mine gramada...una tinandu-se cu mana de aceeasi bara ca Mara, cu bratul prin fata mutrei mele...am putut sa constat ca deodorantul nu mai e o prioritate pentru noua generatie de lume care traieste la oras in anul 2012. Sau daca o fi, poate e d-ala "eco" sau ceva, d-ala de putzi mai rau cand il dai decat daca nu te-ai dat. Maiculitzaaaaaaa....intorc capul si ma uit la ea....foarte aranjata, machiata, accesorii jmechere...te durea capu'. Doar ca te durea nu din cauza ca era asa frumoasa, ci din cauza ca emana o putoare de tractorist care tocma' s-a dat jos de pe utilaj in luna lu' august. Fuck! 

  Intorc capu', dau din nas mai incolo...si numa' ce le AUD. Acum sincer nu stiu ce a fost mai rau: MIROSUL de transpiratie sau AUZUL celor ce ieseau din gurile domniilor sale. 

  Pitzi 1 - Bai deci io iti zic, Moldoveanu e tare de tot

  Pitzi 2 - l-am vazut cu masina prin oras are o super masinaaa....fata stii ce misto era, da' era cu o parasuta dupa el, n-am putut sa ma bag. Fata ala cumpara numa tzoale de Armani, si e pe bune, nu fake-uri!( io stiu cum sa scriu, da' ea ma indoiesc ca stia, deci feicuri)

  Pitzi 1 (vazand pe geam o colega intr-o masina cu mama ei) Ahhh uite-o pe urata dracu'....ete e cu ma-sa...

  Pitzi 2 - fata, ce fatza de ren are (WTFFFFF reeeeeeeeeeeen????, ma uit repede...era o domnisoara ca oricare alta cu o mega doamna la volan, ma uit la asta de langa mine...zic puii mei, de ce aia e ren si asta nu???)

  Pitzi 1 - aoleu si ma-sa uite ce fatza de ren are, fata, sa nu ne vada ca vorbim despre ele! (da fa' proasta clasei, aia iti citeste pe buze, ea in masina, tu in troleu)

  Pitzi 2 - fata da' l-am vazut pe fra-su e frumos foc!

  Pitzi 1 - nu e ren?

  Pitzi 2 - nu fata, e frumos de pica, sa mor io!

  Pitzi 1 - fata, asta e statia noastra? (WTFFFF sunt 10 statii cu totu' in tot orasu')

  Pitzi 2 - da, hai, fata jos ca ramanem aici ca proastele (noooo kiddding!!!!)

  Mie imi place mult de Mircea Badea. El e un om ca si mine, care a incercat ca si noi sa isi faca o afacere in tara asta de cacat si care a fost infundat de "sistem". Dar, mai mult decat atat, Mircea Badea e un om foarte inteligent, care a pus cu multi ani in urma o intrebare cheie pentru aceasta tara: "astia sunt cei care o sa imi plateasca mie pensia?"....Acestea fiind spuse....ce sa mai zic. Decat sa o intreb pe Corina Albu, sora lui Marius Albu, aka cumnata...acum intelegi, "fata", ce vroiam eu sa iti zic acum 8 ani? Ea a inteles pe parcurs...insa ce vine din urma generatiei ei...e tragic de tot. 

Masterchef in depozit

  Sau cum romanii pot distruge orice format de televiziune. Asta imi e clar demult, de cand am vazut alea cu dansul, stelele, vocile si alte asemenea pe la altii si apoi le-au "facut" si romanii nostri talentati. Le-au facut praf. Pentru ca in Romania intai si intai e prostie. Apoi e saracie. 

  Sa detaliez. Aseara m-am uitat cu mare interes la Masterchef Romania. Uau, mi-am zis eu acu' vreo saptamana cand m-a sunat sotul sa imi zica ca a vazut promo...au luat baietii formatul? In secunda doi eu m-am intrebat daca cumva a trecut saracia din tara asta, pentru ca Masterchef e un format scump. Adica cum ar veni care necesita bani multi sa il "pui in scena" si sa il duci la capat onorabil. Numa o sala d'aia cu 30 sau mai mult de posturi de lucru si te rupe la bani...d-apoi restul. Urmatoarea intrebare din capul meu a fost oare cine va fi in juriu. Nu e ca si cand traim intr-o tara cu restaurante reale. Sau cu "chefi" sau lume care stie sa faca meseria asta la nivel international. 

  Aseara intrebarile mele si-au gasit raspuns. Raspunsul a fost un hohot de ras din toata inima. Pentru ca Masterchef Romania se tine intr-un depozit. Cred ca a lu' Metro, da' n-as paria. Drumul concurentilor pana la juriu se intampla printre paletzi de marfa. Sau un "decor" care seamana uluitor cu niste paletzi de lemn pe care se tine marfa in depozit. Adica cum? Faci o ditamai productia de atatia bani si nu ai bani de niste...pereti falsi din altceva decat paletzi? 

  Plasarea de produse se intampla aproximativ la orice ingredient folosit de concurenti...hahahahaaa...jenant nene. Tipic romanesc. Juriul...juriul nu stiu cine e. Am cautat informatii, am incercat sa aflu. Revin, nu traim intr-o tara in care bucataria high-end e ceva care sa existe. Traim intr-o tara in care nici macar n-a adus nimeni la tv vreo alta editie Masterchef de prin lume, ca sa stie romanul ce e aia cand se apuca sa se uite la Protv. Concurentii, in marea lor majoritate, mi-e clar ca habar nu aveau ce e aia Masterchef si nici nu ce se mananca. Si ca nu e despre mamaliga. Sau tocanita. 

  Azi am cautat sa vad cam ce comentarii au aparut online despre emisiune. Foarte multa lume ofensata de atitudinea juriului. Deci clar nimeni n-a vazut editiile internationale. Asa e formatul, oameni buni. Juriul le-a vazut, pentru ca incercau sa imite cu o stangacie fantastica juratii din strainatate. Era ca la desene animate aproape...ma uitam si incercam sa vad daca nu cumva o sa scape si vreun tic verbal in engleza al celor de prin SUA sau UK. Ideea show-ului este ca se cauta nu  un "bucatar" ci un "maestru bucatar" sau "chef" cum ii zice pe la altii. Ori ala nu e un bucatar oarecare, ala trebuie sa fie la capatul de sus de tot al grilei culinare. Unde pe la altii exista niste standarde fenomenale. La noi exista carnati cu muraturi. 

  Juratii aratau ca niste domnisoare de pension care vor sa fie motociclisti tatuati. In prima jumatate de ora a fost groaznic, apoi cred ca le-o fi zis regizorul sa nu mai incerce sa para altceva sau altcineva, si s-au mai repart un pic. Am realizat inca odata imposibilitatea adultilor din tara asta de a vorbi liber coerent intr-un mediu public. Si juriul si concurentii se comportau ca niste copilasi care isi recita poeziile la serbarea lu' Mos Gerila. 

  Eu una o sa ma uit la emisiunea asta cu un mare interes. Le-am vazut pe cele internationale de factura englezeasca pe toate. As vrea tare mult sa le gasesc si pe cele din Europa si sa le vad. Emisiunea e una foarte misto cand e facuta cum trebuie. Pe mine m-a captivat si am invatat foarte multe chestii de tehnica culinara din cele vazute pe la altii. Asa ca sunt extrem de curioasa ce o sa invat din cea romaneasca. Ieri am invatat ca paletzii sunt utili. Si ca exista trei maestrii bucatari pe care ii cunoaste doar mama lor, dar care sunt "de top" pe meleagul mamaligii. Astept continuarea. 

  

Atentia la detalii

  Dimineata. El se grabeste. Baga capul in sertarul cu sosete. Ale lui toate. Ia una, o priveste, trage de ea. Mai ia una, o priveste, trage de ea, o pune langa cealalta. E cu doi centimetri mai scurta. Injura. Scurma mai adanc in sertar. Gaseste alta. O pune langa prima. Injura direct. Nu e aceeasi culoare. Il intreb cu candoare "ce faci acolo, iubi" ...imi raspunde scurt "iar n-am sosete". Ma mir un  pic in gand in ideea ca ieri i-am pus eu acolo un morman de sosete curate. Nu am stat sa i le imperechez, dar asta doar pentru ca aveam impresia ca a depasit varsta de 5 ani. Mara si le face singura.

  "Cum sa n-ai mah, sosete?"....si incepe "ca n-aaaaaaam, ca niciodata nu le gaseeeeesc ca uite nu-s aiiiiici, nu sunt perechi, unde dracu' e perechea lu' asta ca nu e aici...nu eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee". Ma ridic de pe canapea, ma duc pe la spatele lui, arunc un ochi, bag doar varfurile degetelor in sertar de unde pescuiesc doua sosete. Pereche. Tace si si le vara indesat cu draci in picioare. 

  Reversul medaliei. Alexandra si masinile. Bun, deci masinile sunt...ca niste masini. Au patru roti. Si o culoare. Cam atat. Nu, degeaba imi zici, iubitule, ca ai parcat langa marca x modelu y de masina. Cand ies din Kaufland sunt ca o gaina decapitata. Daca am venit singura, e simplu: aia galbena pe care scrie preturi si ii zice taxi e a mea. S-a rezolvat. Dar daca am venit cu masina noastra iar eu tre sa ma duc la ea...ghinion. De cativa ani avem una mai inalta ca a tuturor, asa ca am inceput sa ma descurc mai bine, ma uit peste toate si unde vad portbagaju' lu' a noastra...ma duc. Dar daca mergem cu una mai mica, cand iesim din magazin, inevitabil Marius o ia intr-o directie (despre care stim sigur ca e cea corecta) iar eu fix in cu totul alta parte. De aia de cate ori iesim dintr-un hipermarket io tre sa ma agat de mana lui cu mare angajament. 

  El are impresia ca eu stiu unde e masina. De multe ori nu stiu nici cu ce masina am venit, ca la noi in familie sunt cam multe masini, asa ca statistic pot gresi repede. El mai are si impresia ca eu as avea vreun fel de idee despre unde a parcat el masina. Eroare. Habar nu am. Deloc. De nici un fel. Asa ca el o ia repede si avantat intr-o directie, eu dau sa ma duc in oricare alta, el striga "u'n te duci fata?"...io ii zic ca nu stiu unde ma duc, ca daca stiam eram acolo deja...si tot asa.

  Daca merge o singura data intr-un loc, nu numai ca a doua oara stie sa ajunga acolo, dar stie si tot ce scria pe toate casele, reclamele si probabil pungile din mainile trecatorilor de pe traseu. "Pai cum, n-ai vazut, acolo la intersectia unde era stalpul de la stop ciobit pe dreapta"....wtf da' sosetele nu le vezi!!! Da drumul la gps numa'ca sa faca misto de tanti aia care ii zice "in 50 de metri virati la dreapta" si el "du-te fa ca esti proasta, e mai repede pe aici"

  Dar daca ma duc acum si inversez prosoapele in baie, el vine si se sterge cu ce prosop gaseste el pe ceea ce numeste "cuiul meu"...habar nu are de fapt care prosop e al lui. Si nici unde tinem sapunul. Cand se termina sapunul de la cada e in stare sa isi ia pielea de pe maini frecandu-se cu un milimetru de sapun ramas acolo, pentru ca nu stie unde e sapunul in casa. De fiecare data cand aterizeaza in dus si gaseste acolo doar o frimitura de sapun, o ia si se freaca super-constiincios cu ea. Ce e drept, dureaza mai mult sa faca dus, da' banuiesc ca satisfactia e mai mare!

Extremismul scutecului

   Sau unde s-a ajuns cu exagerarile in materie de nastere si crestere a copilului. Eu una nu sunt adepta extremelor de nici un fel. Nu e bine sa fii niciodata intr-o extrema. Mai ales atunci cand ai un copil. Insa se pare ca de la o vreme au aparut niste curente de crestere a copilului care mie una mi se par cel putin bizare. Sa o luam pe rand, incepand cu nasterea.

  1. Nasterea acasa, neasistata, Lotus. Acasa ar fi bine, daca n-ar fi groaznic in ideea unor pericole. As face asta insa nu neasistata de macar o asistenta de specialitate. Aia cu Lotusul, adica lasat copilul cu placenta atarnata de el pana cand ii cade cordonul de la buric...mi se pare cel putin aiurea. Inteleg ca acum s-a demonstrat ca e mai bine sa nu tai cordonul decat cand acesta inceteaza sa mai pulseze, si e foarte logic sa faci asta (nu, nu o sa faca spitalele romanesti asta nici cand mi-or creste mie aripi) dar de ce sa lasi placenta acolo? Dupa ce ala nu mai pulseaza, toata jmecheria moare. Care e logica sa lasi copilul atarnat de o bucata de tesut mort niste zile? Eu cred ca tre' sa fie cel putin incomod daca nu si periculos.

  In partea cealalta a nasterilor e cezariana "la cerere" si eventual "la rece", adica fara ca travaliul sa fi inceput macar. Pentru ca pleaca doctorul in concediu. Sau pentru ca nu lucreaza cand te apuca pe tine. Sau pentru ca ti-e frica sa nasti. Sau pentru ca...orice alt motiv in afara de pericol iminent asupra mamei sau a fatului.

 2. Alaptarea pana cand se intarca copilul singur. Adica pana cand isi ia singur ghetele, ghiozdanul, gagica de mana, si pleaca la scoala pe jos....sau ceva. Din punct de vedere al evolutiei omului, eu una zic ca daca omu' are dinti, merge si denumeste obiecte...e cam gata cu laptele. In momentul in care incepe sa iti zica cum se cheama partea aia de corp a ta devine cel putin ciudat sa il mai alaptezi. Dupa varsta de 2 ani copiii incep sa aibe amintiri permanente. Deci acel om isi va aduce aminte toata viata cum sugea la mama lui. Eu nu cred ca e ok sa se intample asta. Nici pentru baieti nici pentru fete. E aberant. Da, copilul trebuie alaptat macar pana la 6 luni, da, laptele matern este cel mai bun lucru pentru copilul tau, insa nu e cazul sa credem orice "studiu" ni se flutura prin fata ochilor pana nu stim cine l-a platit, cum a fost facut si in ce fel. Da, se poate intampla ca un copil alaptat sa fie mai destept ca unul hranit cu sticla, insa se prea poate sa nu fie asa. Da, se poate ca un copil alaptat sa nu aibe alergii, insa depinde cu cine comparam. Comparam cu unul care bea cola de la 1 an si nu a fost alaptat, sau comparam cu unul care e hranit foarte sanatos si nu a fost alaptat? 

  Un corolar si mai misto al ideii de alaptare perpetua este acela al "alaptarii in tandem" adica mai faci unu' mic si ii alaptezi pe amandoi deodata. Unul de 2,3,4 ani si unul nou nascut. Eventual in acelasi timp. Si eventual ala mai mare iti si spune ce trebuie sa faci si cum, ca deja el e om mare...si stie. 

  In partea opusa alaptarilor de orice fel este ideea ca "nu alaptez pentru ca mi se lasa sanii" sau oricare alt motiv in afara de lipsa laptelui sau boli care te impiedica. Insa nici martiriul alaptarii nu mi se pare ok, adica sa ajungi sa plangi in continuu ca te doare si sa iti urasti copilul pentru ca trebuie sa il alaptezi. Mai bine o mama cu mintea la locul ei decat un copil alaptat cu stres si nervi. 

3. Co-sleepingul, adica dormitul in pat cu sugarul tot pana se cere el afara. Adica pana cand se duce singur si isi cumpara un pat. Ca altfel nu vad cum sa se hotarasca el singur ca nu mai vrea cu parintii. 

 Ideea opusa e sa il nastem si sa il punem in alta camera. O alta exagerare, dupa parerea mea, pentru ca s-ar putea ca monitorul sa ramana fara baterii fix cand copilul pateste ceva. Iar sindromul de moarte subita in primele 6 luni de viata e o chestie chiar demonstrata pe numaratoare, nu doar asa cu "studii". Eu nu zic sa dormi cu el in pat, dar nici sa il pui in alta camera cand e foarte mic nu mi se pare o idee buna. 

4. Purtatul in brate e un alt trend. Da, adica purtatul NUMAI in brate. Tot timpul si tot pana cand se cere el singur jos. Eu cred sincer ca cei care au zis ca e mai bine asa nu aveau hernie de disc. Sau aveau un magazin d-asta de wrap-sling si alte asemenea acareturi care vad ca se vand pe o gramada de bani. Da, copilul trebuie luat in brate cand e mic, ca are nevoie de afectiune si de atentie si de ajutor. Insa sa il duci numai in brate mi se pare o exagerare teribila.

 In toate trebuie o cale de mijloc. Nici o extrema nu e buna. Nu mai bine alegi o cale de mijloc, ceva cat mai bun pentru copilul TAU, decat sa alegi o extrema? Compromisul face parte din viata. Ce mi se pare bizar e ca cu cat extrema e mai la margine, cu atat adeptii sunt mai infocati, mai frenetici, mai plini de sine si de ideea ca ai lor copii vor fi "altfel" sau "mai buni" atunci cand vor fi mari. Ori eu una nu cred ca avem de unde sa stim acum ce vor alege ei sa faca atunci cand o sa fie oameni mari. S-ar putea sa ne uimeasca. 

Non-stop

  Scot dopurile din urechi dimineata. Instantaneu, un cap ciufulit apare la 5 centimetri de nasul meu. Isi ia avant, trage aer si...incepe inca o zi: mami, mami, mami, te-ai sculaaaat?! ce bine imi pare, acum imi dai sa mananc? te rog, mi-e foame rau, mor de foame, mami! ce imi dai? imi dai? Nora (bunica mea) vrea cafea. am auzit-o la bucatarie. mami, m-am speriat de ea. da' azi la 12 ce mancam? ma duc sa ma spal pe dinti. aoleuuu fac pipi pe mine...ma duc. (pauza circa 20 de secunde...zgomot de picioare goale si mici tropaind pe gresie, buf usa) mami, ma imbrac repede si imi dai sa mananc? azi nu e razvan si dani? de ce nu e? da' io ce mai desenez? literele astea sunt bine? unde e papusa mea? da' tati cand vine? da' vine? de abea astept sa vina! pot sa dau drumu la televizor? 

  Da' diseara ce mancam? mami ai niste bube pe tine! da' tati de ce are par pe picioare? tati n-are bube. mami te iubesc mult da' cand mancam? nu e ora? mie mi-e foame. mor de foame. nu vrei sa mergem la un restaurant? vreau sa te ajut io. strang io rufele astea. tai io maslinele? auzi mami, da' maine la 12 ce mancam? vreau un mar. vreau o banana. vreau afara. vreau acasa. vreau un creion. mi-ar placea o maimutzica mica. mami da' mos craciun de unde stie ca pe mine ma cheama mara albu? mami, incruntatul pentru ce e? da' ce inseamna razna? ce e aia celebritate, mami? 

  Mami, nu ii dai lu Nora sa manance? da' Nana (mama mea) cand vine? Da' unde e? da' de ce nu mai vine, ca eu vreau sa ma joc cu ea? vreau eu sa intind rufele. si ce daca nu ajung la sarma? pot sa matur si eu cu tine? vreau iaurt. vreau branza. vreau prune uscate. auzi, mami, da' diseara ce mancam? da' Horia Varlan e de-adevaratelea? mie imi place de Horia Varlan. mami fata aia de ce nu stie sa gateasca? ce e aia pitzipoanca? (aici publicul adult poate deduce logica discutiei)

  Se aude usa...a venit tatiiiiiii!!! mami, azi am fost cuminte? auzi tati ca nu prea am fost. nu stiu de ce. maine o sa am o zi mai buna. tatiiiiiiiiiiiii...(din carca lu' ta-su) ce fericita sunt ca ai venit acasa! tati sa stii ca Nora a umblat la bucatarie. si Nana a fost la Kaufland si a luat iaurt. si branza. si banane. te joci cu mine? bine, te las sa mananci. hai joaca-te cu mine. da'de ce nu vreeeeiiii....mami n-a inceput Cireasa de pe Tort? n-a inceput? nici acum? da' acum? 

  Bine, ma dezbrac, da' ma spala tati si ma duce cu calu' la baie, da? da mami? da? mami de ce nu imi raspunzi? mami imi pune pijamaua, ca tu nu stii! vreau apa. iar vreau apa. mai vreau niste apa. vreau perna invers. inveleste-ma. pot sa ma dezvelesc? da' ma invelesti tu mami dupa ce adorm? da? 

  LINISTE. 

Jap-jap

  Mie imi place comunicarea. Imi plac mult oamenii care au ei o parere. Despre ceva. Tu le zici ceva, si ei incep propozitia cu "da, pai cam asa e" dupa care urmeaza "da' tu de fapt esti un idiot, si stai sa iti zic eu ce trebuie sa crezi" Jap-jap...nu cu cuvintele astea, ca ar fi prea simplu. Incep sa peroreze condescendent despre subiectul in cauza, spunandu-ti din doua in doua cuvinte ca ce crezi sau faci tu e gresit si ca tu ar trebui sa crezi sau sa faci altceva. 

  Ok, pana aici nimic nou. Toti putem avea alta parere. Da' de ce mama naibii nu incepi cu "eu nu sunt deacord"? Aia nu pricep. De ce nu spui INTAI asta, si apoi de ce tu nu ai fi deacord cu x lucru? De ce incepi intai cu ceva care se vrea a fi pozitiv gen "daaa, si eu ma gandeam la asta dar....jap-jap". De cele mai multe ori condescendentii sunt asa de ocupati cu propria lor gandire pe care ei o considera mirifica, incat nici nu aud de fapt ce ai tu de zis. Le zici "imi e rau azi" si ei zic "SI MIE, iar mie mi-a fost odata si mai rau, iar tie iti e rau pentru ca oricum tu esti un idiot"...si tu incerci cu jumate de gura sa te scuzi si ca iti e rau si ca esti un idiot ca iti e rau...si persoana face "da' las' ca stiu eu ca oricum iti e rau din vina ta"...jap-jap...

  Imi mai plac mult oamenii care nu sunt deacord cu tine AZI si iti comunica asta peste doua saptamani, peste o luna, doua, sapte. Brusc. In mijlocul unei discutii despre fierberea bobului de fasole se aude brusc...jap-jap....pentru ca ai zis si ai facut si ai dres...Si tu ramai blocat. In noua cazuri din zece nici nu ai vreo amintire clara despre lucrul x la care se refera. Si stai si incasezi jap-jap...si incerci sa iti aduci aminte cand, ce, cum, cu cine, de ce ai facut, dres, zis...Moment in care evident e mult prea tarziu sa incerci sa mai afli de ce tu esti un idiot iar persoana in cauza e o minune a planetei. O revelatie a omenirii in materie de umanitate, gandire, stiinta, dragoste de aproape....ce mai, se caca aur!

  Si de obicei iti vine sa razi. Dar nu poti sa razi, pentru ca se aude prea tare sunetul de jap-jap...si stai si te intrebi ca prostul...oare omul asta e de-adevaratelea? Oare el exista sau e o plasmuire a imaginatiei mele bolnave? Oare el se aude pe sine? N-are cum, zgomotul de jap-jap e prea mare. 

   Si normal, inzapezitii sunt niste betivi. Si probabil niste curve, da' nu puteau aia sa ne zica la teveu ca nu da bine.

4x4=?

   Acum cateva zile s-a intamplat imposibilul. Raspunsul la intrebarea cat face 4x4 s-a modificat! Sa detaliez. Exista niste oameni care iubesc masinile mai mult decat pe ei insisi. Un astfel de om este sotul meu. Acesti oameni, iubesc masinile in general, insa pe cele zise 4x4 in special. Asa ca ei cred despre aceste utilaje ca sunt imbatabile. Ba mai mult, le-ar lua de nevasta. Le-ar pune in casa la loc de cinste, s-ar inmulti cu ele daca ar putea (cred ca unii chiar incearca), si ar aduce pe lume multi, multi puiuti de 2x2.

  Mai exista pe lumea asta oameni care vor sa salveze omenirea. Sotul meu, din nou, este un astfel de om. Omu' ar face el tot ce nu vrea primaria sa faca, si este chiar ofensat de ideea ca nu poate sa pocneasca din degete si sa nu mai fie zapada in oras. Si cand combinam ideea ca el are o masina care poate orice cu ideea ca EL e ala care trebuie sa faca lucruri...ce rezulta? Pai s-a dus in parcare sa plece cu soacra-sa la Metro, si pentru ca doamna a uitat ceva acasa, in cele doua minute in care ea a urcat pana sus...ce era sa faca el? Sa stea linistit sa o astepte? Nuuuu....lasa ca mai bine dau io cu masina mea cea mare uite peste mormanu asta de zapada beton d-acilea, ca sa fac io, voluntarul planetei, loc sa parcheze cineva. 

  Trebuie sa precizez ca noi in spatele blocului avem o tarla de parcare in care s-a facut dezapezire dupa cum urmeaza: a venit in prima zi cu zapada mare un utilaj, a luat o cupa si a plecat. Jur. Apoi au mai tocmit unii pe unu' cu un utilaj d-ala mic, care a venit si a facut un pic de poteca asa, dar cam nimic. Apoi mai venise unu' alaltaieri  si a scarpinat poteca primului pret de 3,5 minute, dupa care s-a dus acasa la el. Asa ca masinile sunt ingropate intre mormane de zapada de 2 metri, iar pe multe din locurile libere s-a strans zapada multa, prin bunavointa cetatenilor care si-au cautat masinile zilele astea. 

  Dar sa revenim: a vrut sa faca loc de parcare. Asa ca sa suit pe un morman de zapada si a ramas acolo cu mareata 4x4. Cu zeul Mitzubishi si sfintele rotzi degeaba-invartitoare...Si cu soacra-sa racaind cu o lopata pe sub masina. Asta da imagine: m-am uitat pe geam si am vazut femeia cu pardon dosu' in sus incercand sa gadile mormanul care tinea ditamai masina de cateva tone oarecum in aer....

  Intrebarea e...io ce fac acu? Ca imi vine sa rad rau de tot...Problema e ca, din nou, il cunosc pe Yeti asta al meu ca pe sosteta mea dreapta: daca o sa indraznesc sa zic "aaahahahaahaaaa de cate ori ti-am zis ca 1.masina e doar o masina si ca 2. nu tre sa ai momente de voluntariat pionieresc" o sa se supere. Rau. O sa tipe si o sa zica ca soacra-sa e de vina ca a vrut la Metro. Si ca eu sunt de vina ca oricum din cauza mea a ramas el acolo impotmolit. Nu ma intrebati de ce dar cam asa decurge orice discutie in contradictoriu intre noi. 

  Vad scenariu asa: 

EU: hahaha ce ai facut maaaa...rusinicaaa! 

EL: daca nu erai tu nu se intampla asta! 

EU: cum asa? io te-am pus sa te bagi in zapada?

EL: ma-ta a vrut la Metro!

EU: pi, si te-am pus io sa te duci? Da' de ce te-ai suit pe zapada aia? Ti se pare ca esti jmecher? Inca mai ai impresia ca masina aia poate face orice?

EL: tu esti de vina! Nu masina! Sa nu indraznesti sa dai vina pe masina mea 4x4! Am zis! Ma-ta a vrut la Metro!!!! 

EU: auzi iubitule, da' parca zilele trecute le dadeai la astia lectii prin parcare despre cum sa iasa din zapada. Azi de ce invarteai rotile alea in gol asa?

EL: esti de-a dreptu' nesimtita...tu n-auzi ca ma-ta a vrut la Metrooooooooooo????