Eu si marea

  In fiecare an cand vine primavara incep sa ma gandesc la mare. Relatia mea cu marea e una de lunga durata. Ne cunoastem demult, de cand eu eram foarte mica si imi petreceam fiecare vara la 2 Mai in casa bunicilor de pe malul marii. Initial nu imi placea sa ma var in domnia sa, marea, deoarece sufeream de o teama incontrolabila de apa. Constatasem eu ca apa te cam ia pe sus. Nu imi placea sa fiu luata pe sus nici macar de alti oameni in afara de mama mea, asa ca sa ma ia pe sus un lichid care da din valuri...era exclus. 

  Cand aveam 4 sau 5 ani am fost bagata in apa de mama, la ea in brate, ca sa incep sa ma obisnuiesc cu apa. In loc sa fac asta am prins o frica si mai mare de apa, si ulterior n-a mai fost posibil sa ma prinda si sa ma bage in apa. A trebuit sa invat sa fac asta singura. Pentru ca eu iubeam marea. Iubeam mirosul ei, as fi stat o mie de ani sa ma uit la mare. Asta se aplica si in ziua de azi. Daca am o apa la care sa ma uit, nu imi mai trebuie nimic.

  Pe la 7-8 ani cand verii mei cu care cresteam acolo si erau mai mari ca mine deja inotau, sufeream. Vroiam si eu sa inot ca ei. Insa imi era teama. De cate ori trebuia sa ridic picioarele din nisip si sa ma las in voia apei...ma apuca o panica de nedescris. Diversi adulti incercau sa ma "tina" sa ma invete sa inot, insa aia ma speria si mai rau, pentru ca sa fii tinut de burta cand ai capul mai greu decat posteriorul...duce inevitabil  la scufundarea capatzanii in apa. Asa face gravitatia asta, lua-o-ar naiba...

  In vara in care mi-am facut curaj...am luptat singura cu mine si cu frica. Nu am mai lasat pe nimeni sa ma "tina" sau sa imi "explice" nimic pentru ca nu faceam decat sa ma enervez. Ma uitam insa la Ana, vara-mea, cum inoata. Nu stiu de ce dar corpul ei in apa avea sens. Asa ca o studiam de cate ori aveam ocazia. Am decis ca e cazul sa imi fac curaj, m-am relaxat fix ca o scandura, si am incercat sa fac pluta pe spate. M-am scufundat grabnic. Am tras aer si am incercat sa fac pluta pe fata. In mod uimitor, dupa ce stateam cateva secunde plutind, cracii se duceau la fund cu veselia unui topor aruncat in garla. 

  Nu intelegeam. De ce sa se duca cracii la fund? Apoi am avut un moment de iluminare cand am realizat ca atunci cand imi dispare relaxarea si ma agit, ma duc la fund. Acela a fost momentul in care am invatat de una singura sa inot printre valurile unei mari de iunie la 2 Mai. Atunci am invatat ca marea te tine la suprafata daca ai suficienta incredere in ea. 

  Si atunci, in vara aia, uimita de faptul ca am invatat sa inot singura, am realizat ceva care m-a urmarit mereu in viata: daca nu esti pregatit sa faci un lucru, nu il poti face nici cu cele mai bune indicatii din lume. Si daca iti este teama, poti sa lupti cu teama aia. Insa lupta e una grea, pe care s-ar putea sa o pierzi de cateva ori. Insa cand castigi lupta cu teama, e bine. In anul 2000 m-am dus la epava de la Vama si m-am aruncat de pe ea. Frica de inaltime o am dintotdeauna. Nu la modul patologic, insa o am. Am stat o jumate de ora sa imi fac curaj sa sar de la o inaltime apreciabila in apa. Desi stiam ca teoretic nu pot pati nimic...practic nu puteam sa imi conving creierul sa ma lase sa sar. Var-miu striga din apa "hai maaaa" io tipam "mi-e frica maaaa" ....pana cand el a zis o chestie pe care am repetat-o de atunci de multe ori "e normal sa iti fie frica, da' nu e normal sa nu iti treaca, hai sari!"

  Si am sarit. De atunci am mai "sarit" de cateva ori in viata mea, facand chestii de care imi era teama. Nu prea des pentru ca nu imi place sa ma simt mereu cu frica in san. Nu imi place adrenalina, roller-coasterul sau orice joc periculos. Dar stiu ca uneori n-ai incotro, trebuie sa iti iei inima in dinti si sa sari. Pentru ca dupa ce am invatat sa inot...am continuat sa fac asta cu o placere inimaginabila. Deci pot veni si lucruri bune din sarit. Alteori cand sari nu faci decat sa faci ce trebuie. Pentru ca aia trebuie sa faci atunci ca sa fie bine. Pentru tine sau pentru altii. N-ai incotro, trebuie sa iti inghiti teama si sa sari. 

  Relatia mea cu marea va fi una pe viata. In fiecare an astept vara sa o vad, ca pe un prieten vechi care e mereu acolo si ma asteapta. Cand ma uit la valuri uit de tot. Ma relaxez si respir. Si Mara iubeste marea, pentru ca am lasat-o sa o descopere singura. Nu am insistat cand ii era teama. Asa ca la 3 ani a decis ca nu ii mai e teama si s-a indragostit de apa si de inot. Curand o sa invete sa inoate si cred ca o va face tot singura. Oricum ea e mult mai curajoasa decat mine.