In casa e liniste. Nu mai e nimeni decat eu. Nu am mai fost doar eu intr-o casa de 9 ani. Frigiderul e gol. Gol pusca. Il deschid din cand in cand dar tot gol e. Am constatat ca daca am oua, branza, ceapa si usturoi...viata merge inainte.
Sa ajungi acasa la 9 jumate seara si sa nu gasesti pe nimeni e trist. E asa de trist incat ma face sa iubesc viata pe care o am. Trenurile de navetisti pe care le-am vazut de 8 ori saptamana aceasta, m-au convins: viata e casa si familia. Viata nu e drumul si chinul. Viata e sotul si copilul si rasul...viata nu e un tren care pute a picioare, un metrou care pute a metrou si un troleu care merge ca ochii mortului intr-un oras de 4 kilometri...
Viata aia buna, miroase a bebelus. Miroase a cap de copil de o luna si a lapte scuipat pe parchet. Miroase a mama care tocmai a putut sa faca un dus si e curata dar ea tot a lapte miroase...si iti vine sa o iei si sa o faci tablou de frumoasa ce e. Si ea nu stie. Nici ca ii pasa. Viata aia cea mai frumoasa e cand bebelusul pare beat mort si adoarme semi-inchinzand ochii si ranjind uneori asa...doar pentru ca acum poate...
Momentul frumos al zilei e cand tati descuie usa. Si intra. Si e total bulversat pentru ca dupa o zi cu cretinii din afara vietii frumoase...a ajuns acasa. Insa acasa asta ii e oarecum ciudata. Acum e aici o jivina mica...si animalutzul ii pune pe sarma pe toti adultii care se uita ca prostii la el si se minuneaza in continuu despre cat de frumoasa e viata.
Imi e dor de Mara foarte mult, dupa doar 5 zile. Anul trecut cand a stat plecata doua luni, eu nu am avut timp sa aflu ce mi se intampla. Nu am percutat. Si nici ea. Insa acum cand tocmai isi dorea sa vada 2 Mai-ul...tocmai acum sufera. Pentru ca acum are o varsta anume la care copiii devin brusc constienti ca e mai importanta mami decat orice altceva. Si cand am auzit-o cum sufera m-am intors in copilaria mea in care eram lasata la 2 Mai cate 4 luni sau 3 luni pe an, fara mama...si stiu cum era. Stiu cat de mult am suferit de dorul mamei mele cand eram mica, foarte multi ani. Si mai stiu ca mi-am promis sa nu fac asta copilului meu niciodata. Si acum, cand am auzit-o plangand ca ea "vrea la mine mai repede"...m-am rupt.
M-am rupt in doua, pur si simplu...apoi mi-am dat seama ca o sa stea putin plecata si nu o sa fie asa o drama cum era pentru mine asta. Deci ca ce ni se intampla noua in copilarie nu trebuie totusi sa ne ghideze asa de rau incat sa clacam cand suntem oameni mari. In unele momente vrem sa fim total opusul celor care ne-au crescut, in altele total imaginea lor...dar cel mai bine e sa ne ascultam copiii nostri. Ce vor ei, ce pot ei, ce le trebuie lor...
Zilele astea m-am indragostit de un pui de om. Si mi-am adus aminte cum e cand puiul de om ghideaza vietile celor care cred ca sunt "oameni mari" si ca au totul sub control. Cand de fapt, viata incepe sa fie solicitanta de abea cand ai un specimen de pui de om care are opinii foarte precise despre tot si despre orice i se intampla sau se intampla imprejurul sau. E frumos, e genial, e natura pura. E un sac de celule si chimicale care stie sigur ce si cand sa faca ca sa primeasca tot ce ii trebuie!
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu