vineri, 18 aprilie 2014

Dor

  De curand s-au facut 9 luni de cand el e pe drumuri si eu aici. Si ieri m-a lovit dorul. Dorul ala care mie nu-mi place. Senzatia aia coplesitoare ca n-ai aer, ca ceva ti s-a asezat pe piept si ca daca nu-l strangi in brate in urmatoarele cinci secunde o sa mori. Doar ca nu mori. Continui sa traiesti. Noua luni mi-a luat. Ca m-am abtinut pana acum ca sa nu contaminez copilul. Ea acum e adaptata. Asa ca m-am putut relaxa. Si cand m-am relaxat m-a lovit. 

  Urasc senzatia de dor. O urasc. Cand eram mica imi era dor de mama. Un dor sfasietor. Cred ca de aia urasc fumatul, pentru ca statea in bucatarie cu usa inchisa si eu n-aveam voie acolo. Si mi-era dor de ea pentru ca oricum n-o vedeam destul. Si ma asezam pe cimentul rece langa usa de la bucatarie (pe sub care oricum iesea tot fumul de tigare) si stateam acolo cu capul lipit de usa si o asteptam. 3 sau 4 luni pe an eram trimisa la 2 Mai iar ea muncea la Ploiesti. Venea cu trenul de sambata (12 ore facea trenul atunci, ca si acum dealtfel, intre Ploiesti si Mangalia) ca sa ma vada si sa se intoarca cu cel de duminica. Problema e ca eu nu-mi aduc aminte. Era atat de putin incat eu nu tin minte cum venea ea asa. Si-mi era dor de ea. Si la 14 ani eu dormeam la 2 Mai cu camasa ei de noapte in brate ca sa-i simt mirosul.

  Apoi am crescut si pentru ca petreceam verile la mare acolo au inceput primele iubiri. Ambele din alt oras. Un an am iubit un bucurestean, alt an am iubit un constantean. Si m-am ars de dor. Apoi l-am cunoscut pe Marius si dupa doi ani ne-am despartit. 3 ani am fost departe si-mi era dor de el zilnic. N-as fi recunoscut pentru nimic in lume asta. Mi-a mai fost dor si de altii, dar putin si scurt, ca o parere trecatoare. 

  Acum mi-e dor si de Nora. Dupa relaxarea initiala, aproape un an mai tarziu de cand a plecat la Mosia Bunicilor, a inceput sa-mi fie dor de ea. Am si inceput sa o visez frumos, asa cum era ea inainte, vie. Pana acum aveam doar cosmaruri. Acum mi-e dor de ea. Mi-a fost dor si de Mara cand n-a fost langa mine insa aia nu s-a intamplat pentru multa vreme si n-a apucat dorul sa devina sfasietor. Mereu ma intreb cum mai traiesc mamele care isi pierd copiii. Copiii cu care-au trait niste ani. 

  Acum mi-e dor de el. Dor din ala coplesitor. O fi de la vreme, de la luna, de la ploaie. Sau o fi ca-l iubesc mult si-l simt, e in creierul meu. Stiu ca n-am voie sa-mi fie dor, ca vine inapoi. Mereu ma gandesc ca n-a patit nimic, e ok, totul e bine. Si mai respir odata ca sa-mi prind dragostea din urma. Sa nu cumva sa-mi fuga cand gafai de dor. Of ce-l mai iubesc. Si ce ma mai enerveaza uneori! Si eu pe el! Si of ce bine e sa ai un om langa tine. Unul bun, al tau, unul pe care-l cunosti atat de bine ca pe tine. Strangeti-va oamenii in brate, lume! Aveti grija de ei si pupati-i pana se bulbuca! 

  

4 comentarii :

  1. Dar faptul ca Nora este bine acolo unde este, ca ea se simte bine si nu s-ar mai intoarce acasa cred ca tine loc de tot dorul pe care il simti pentru ea. Nu mai este mult si se va intoarce si sotul tau, din pacate sunt sacrificiile vietii, este greu dar nu imposibil, esti puternica. Capul sus si gandeste pozitiv, ia fetita in brate si strange-o tare la piept si poate maine mergeti sa o vedeti pe Nora. Incercati sa va faceti program pe urmatoarele zile, sa iesi impreuna cu Mara la plimbare daca este cald, vizitati locuri interesante de prin apropierea voastra, vei vedea ca timpul trece...va fi totul bine!!:) Simona

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asa e! Chiar imi doream sa imi fie dor de Nora, ma simteam cumva "vinovata" pentru ca dupa ce initial o cautam prin casa sa-i dau de mancare si ma duceam noaptea sa verific o camera goala (da, am facut si asta din reflex niste luni de zile), dupa aia m-am linistit. Iar acum am visat-o frumos si mi s-a facut dor de ea. O sa o vedem maine iar poimaine mergem la prietenii de la Buftea si o sa ne simtim bine. Multumesc din suflet pentru gandurile bune!

      Ștergere
  2. Dorul asta, desi e nasol, e un sentiment bun. E sentimentul ca ai in jur oameni iubiti. Dar stiu cum e, si al meu a fost sofer de cursa lunga niste ani, si simteam uneori ca n-am aer pana nu ajungea acasa, parca abia atunci incepeam sa respir ca lumea... Si de taica-meu mi-era dor in secunda in care nu-l mai vedeam, l-am iubit ca pe aer, l-am idolatrizat si de cand ma stiu mic copil ma rugam la Dumnezeu sa nu mi-l ia ca il iubesc tare (ganduri cam nefiresti la un copil de 5 ani, stiu), parca atunci cand tot copil fiind, am ramas fara el, a murit o parte din mine, care n-a mai invatat sa respire apoi... Stiu cum e cu dorul asta, dar pe undeva trebuie sa iei partea pozitiva, ai atatia oameni de care sa-ti fie dor si care merita dorul tau...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Of, Simona, ce greu! Nu vreau sa ma gandesc la moarte ca ma ia cu spaima!

      Ștergere