Pierderea inocentei

  Pe masura ce inaintezi prin viata asta dubioasa inveti lucruri. Pierzi inocente. Le scapi cumva din brate pe drum, cad si se sparg cu zgomot de caldaramul vietii cu un zgomot asurzitor. Din unele mai raman cioburi, le iei cu grija, le strangi in brate si mergi mai departe cu lacrimi pe obraz, lacrimile se usuca in vant, cioburile devin la un moment dat prea grele si daca esti destept le arunci la gunoi pe drum. Iti ingreuneaza mersul prin viata, n-au sens, tu ai aflat insemnatatea lectiei primite. Ai pierdut halca aia de inocenta. S-a dus. Ai inteles ca s-a dus si unde s-a dus... ai inteles ca ai mai imbatranit cu o zi. Sau cu un om. 

  Mie oamenii imi sparg in cioburi "inocenta" ramasa in mine. Eu imbatranesc cu fiecare om care vine si imi sparge blidele inocentei mele. Inocenta de a gandi ca oamenii totusi sunt buni si ca un om oarecare nu vrea sa iti faca tie rau, ca nu ar avea de ce. Adica de ce? De ce sa vrei sa ranesti intentionat un om? Ok, daca afli ca l-ai ranit din greseala, iti ceri scuze sau cumva incerci sa te justifici, sa-i explici lucrurile, sa inteleaga ca tu esti un om bun si nu ai vrut sa-l ranesti. Da' daca el din senin vine si iti da un branci de scapi dracului inocentele pe caldaram? Scapi blidele, bre! Se sfarama ceva in tine...

  Si te uiti la copil. Si stii ce multe blide are la ea. Acum le are pe toate. Si multe se vor sparge. Si stii ca nu le poti prinde. Sunt ale ei, trebuie sa si le sparga singura si sa-si auda cioburile cazand cu zgomot pe jos. Trebuie sa isi intalneasca suma de oameni care o vor lipsi de inocenta ei. Ma gandesc mereu, oare o fi o suma fixa de oameni care m-ar putea rani foarte rau in viata asta, sau e un numar nelimitat? Eu sper ca e un numar fix si ca incepe sa se cam termine pentru ca de curand am fost prabusita cu toate blidele in brate de un om pe care il credeam aproape. Si bineinteles am ramas uimita. Si zgomotul cioburilor a fost asurzitor iar mie mi-a venit sa rad ingrozitor. Si m-am gandit ca-s proasta. Rau. Ca-mi vine sa rad cand un om imi sparge inocenta. Inocenta aia care imi tot sopteste in ureche: daca cineva te iubeste atunci te respecta. Atunci comunica cu tine. Nu ti-o trage cand ti-e lumea mai draga. Sau poate ca da. 

  De fapt da. Si de fapt n-am cum sa ii spun copilului ca toti oamenii sunt buni si ca n-o vor rani. Ar insemna sa o mint si n-are sens, mi-am propus sa nu fac asta niciodata. Mami, oamenii sunt buni fix pana in momentul in care nu mai sunt. Fix pana in momentul in care iti pun piedica atunci cand tu iti tii toate blidele mai abitir la piept si te gandesti aoleu sa nu ma impiedic. Fix pana atunci. Si atunci o sa cazi, o sa spargi niste cioburi, o sa te aduni si-o sa te ridici si o sa mergi mai departe. Si o sa iti pierzi din inocenta din ce in ce mai mult. Si o sa afli cum oamenii apar si dispar din viata ta, vin si pleaca, iubesc si-apoi dispar ca magarul in ceata. Si da, trebuie sa te inveti cu asta, si sa te inveti sa ii deosebesti pe cei buni de cei care-ti vor da branci. Eu pana acum n-am reusit. Inca mai sper...