7 ani cu spiridusa

  Cand am plecat de la maternitatea din Bucuresti si m-am urcat cu ea in masina mi-am spus in nesfarsita spaima care  ma inconjura ca orice ar fi, oricate zile ar fi ea cu noi o sa fim fericiti. Mi-era teama ca pateste ceva, eram terorizata ca o sa moara de foame de exemplu. Pentru ca eu n-aveam nici un soi de lapte si pentru ca isteria din capul femeii care isi tot vedea bebelusul urland de foame e una mare. Sunt multe "studiile" sau informatiile care iti spun ca nu mananca domle copilu' mai nimic dupa ce se naste. Ha! Copilul meu a plans de foame in nenorocita aia de maternitate de ziceai ca e razboiu'!

  Dupa doua zile de la nastere spiridusa mea manca enorm de mult lapte. Adica de vreo 3 ori mai mult decat imi dadeau doamnele asistente in frumoasele biberoane. In a doua zi m-am prins ca trebuie sa mint. Ma duceam sa cer lapte, sunam la sonerie, venea cucuoana cand se trezea... ma intreba cate zile are copilul. Si minteam. Pentru ca cei 50 de ml pe care mi-i dadeau ele era fix pix pentru spiridusa mancacioasa. 

  Si au trecut zilele. Internata pe 1 aprilie pentru "inducerea nasterii" total nereusita, am nascut pe 3 aprilie si am plecat acasa pe 6 aprilie. Nedormita. As in deloc de pe 31 cand imi fusese prea frica sa dorm. Nedormita, nascuta natural, taiata si apoi abandonata pe un pat de spital care era atat de sus incat imi trebuia un scaun sa ma urc pe el. 

  Foame ca aia din maternitate rar am simtit. Nu aveam mancare si nici de unde sa imi cumpar. Si nici oameni care sa imi aduca, fiind in alt oras. Si imi era foame. Pentru ca scapasem de jumate din sangele din organism eram albastra in jurul gurii. In rest eram alba ca peretele. Cu albastru pe la gura. Nu aveam la vremea aia telefon cu camera sa-mi fi tras un selfie mic dar intens in oglinda din camera. Dar tin minte exact cum aratam. Cand am intrat pe usa casei maica-mea a avut asa o reactie cum nu avusese niciodata in cei 27 de ani de cand ma prestase. S-a speriat. Imi zicea mereu sa ma culc, sa mananc ceva... asa mi-am dat seama ca eram nasol rau.

  Dar eram intr-o fericire absoluta. Ajunsa acasa cu copilul intreg, sanatos (dupa o nastere in care am fost puse in pericol major si eu si ea), oarecum portocaliu dar corect-portocaliu... eram in extaz. In capul meu gandurile erau toate curcubeu. Stiam ce am de facut, muream de placere sa schimb scutece de exemplu. Mi se parea cea mai misto ocupatie ever. Si au trecut 7 ani de atunci. 7 ani de pui mic. Mic dar acum mare, tot mai mare.

  In seara asta stateam si o pupam si o ascultam cum povestea ea chestii si imagina lucruri si ma gandeam ca nimic nu poate fi mai frumos pe lumea asta ca un om mic care se face mare sub ochii tai. Iubita mea Mara, frumoasa si spiridusa mea cu ochii mari si frumosi, esti o minune! Cand te vad ce frumoasa si desteapta esti, cat esti de empatica, cum intelegi tu lucrurile grave si serioase, cum vrei tu sa ajuti, sa faci, sa cladesti lucruri...sunt mandra ca sunt mama ta. E o onoare! La multi ani, iubita mea! Sa fii sanatoasa si vesela mereu!