Placerea prieteniei

  E o placere speciala. Necesita oameni speciali. Si oricat ar fi de complicat sa-i gasesti, sa-i cultivi, sa-i ingrijesti, sa fii mereu acolo pentru ei... totul merita pentru ca in final ai oameni. Oamenii tai. Si poate una din cele mai mari placeri ale prieteniei din lume e sa-ti vezi oamenii cum fac alti oameni mai mici. Oameni mici care se joaca cu omul mic produs de tine. 

  Pentru mine sunt rare momentele astea. E foarte greu sa intrunesc toate conditiile astea. Adica sa fie si oamenii mei si oamenii Marei, si in acelasi loc in acelasi timp. Pentru ca oamenii mei traiesc in alte orase decat mine. Asta e, nu putem decide de cine ne indragostim si nici cat o sa dureze. Oamenii mei sunt care la Bucuresti care la Buftea, care pe la Mangalia-2Mai in functie de anotimp. Unii din ei sunt peste ocean, unii in SUA, altii in Canada, nu i-am vazut niciodata dar as putea paria ca daca ma intalnesc maine cu ei si cu copiii lor totul va fi armonie si veselie. Ca na... uneori asa e, se leaga lucrurile. Alteori oricat ai munci ca sa se lege ele se tot dezleaga si nimic nu mai are sens. 

  Ieri am fost in vizita la probabil-cea-mai-buna-prietena-a-mea. Pun probabil inainte pentru ca mi-e frica sa nu mi se sparga blidele alea de care vorbeam acum cateva zile. Mereu mi-e frica sa mai zic "asta e un prieten, il cunosc, stiu cine e si ce vrea"... pentru ca am zis si am patit. Am patit mult si am patit rau asa ca ieri ma uitam asa la noi toti si ma gandeam "aoleu oare o sa se termine?"... Da, sunt o pesimista. Sa-i zicem ca sunt un optimist cu experienta. Nevermind traumele mele, ieri am fost sa mancam un tort de mare exceptie pentru omul Marei. Omul mic al oamenilor mari, omuletzul care urmeaza sa faca doi ani.

  Doi ani... nu stiu cand au trecut, pe de alta parte nu stiu cand au trecut cei sapte ai Marei asa ca... doi par putini. Dar nu-s. Cand le vezi pe amandoua impreuna nu mai sunt deloc putini. Sunt acum doi omuleti, unul mai mare, unul mai mic, doi omuleti mititei care ieri o zi intreaga s-au distrat impreuna. Fara sa se certe, fara sa se supere, fara sa se loveasca (stiu eu de ce subliniez acest cuvant, am trait niste parcuri!), fara sa fie absolut nici o secunda de frustrare. Doar eu le frustram, cand incercam sa-i zic Marei sa o mai astepte si pe Sof cand alearga. Ca aia mica de doi ani e cat un dop iar capra asta fugeee ca disperataaaa :)))). Pentru ca sunt cinci ani diferenta intre ele. Cinci ani. Si cu toate astea s-au jucat ca si cand se cunosc de o viata. Se si cunosc de o viata :) 

  Adevarul e ca si eu cu mama ei m-am jucat ca si cand ne cunoastem de o viata din prima secunda in care ne-am intalnit. De atunci pana acum mi se pare o eternitate. De atunci pana acum ne-am povestit multe. Ne-am spus tot. Ne-am intors pe fata si pe dos una pe alta ne-am si contrazis dar ne-am iubit asa cum suntem. Asa si piticele ieri si mereu cand se vad. Mara a fost mereu capabila sa se adapteze si la copii mult mai mari ca ea si la copii mult mai mici ca ea. Ea n-are discriminari. O auzeam ieri cum incerca sa o invete pe mititica sa se dea pe trotineta, cu cat patos explica, cum o invata ea unde si cum sa puna picioarele... Ma faceam ca n-aud dar respiram fiecare clipa. Sa n-o uit! Cand iti vezi copilul invatand alt copil esti cu un pas aproape de a fi bunica! Jur! Am avut asa un flash despre Mara si copilul-ei-nepotul-meu. 

  Ziua de ieri s-a incheiat cu noi toti adormind prea tarziu nu din cauza ca am facut vreo "petrecere", nu din cauza ca am ajuns tarziu acasa ca la 8 juma' eram acasa. Ci din cauza ca am fost atat de fericiti incat n-am putut adormi de excitatie, de fericire, de momentul frumos si de oboseala zilei cu cel mai bun tort pe care l-am mancat in viata mea. Ze best! Ziua de ieri a fost asa:

                                                                         Doua, in sarpe