Visarea

  Mi-a trimis zilele trecuta o doamna un mesaj. Ca un fel de scrisorica de o frumusete si o caldura uluitoare. Ca sa imi spuna ca ii place cum scriu. Imi spun oamenii ca le place "cum scriu" iar mie imi vine de fiecare data sa zic, multumesc, dar eu nu "scriu". Eu transcriu. Imi transcriu gandurile fix asa cum vin ele, aici, in calculator. 

  La un laptop cu capacul rupt, care sta sprijinit cu grebla de plaja a Marei. Mi se pare foarte potrivit lucrul asta, pentru ca blogul a pornit pentru ea. Ca sa ramana gandurile, situatiile, zilele astea...undeva scrise. Timp de povestire si de visare.

  O visez cum o sa fie cand o sa fie mare. Deja e mare. Peste doua luni face sase ani. Iar eu nu stiu cand au trecut. Stiu cum, imi amintesc fiecare zi alaturi de ea. Dar nu stiu cand. Parca ieri, sau parca acum o mie de ani...veneam cu ea acasa. Visez cu ochii deschisi ce o sa fie in continuare. Mi-am propus sa visez frumos pentru ca viata noastra in momentul asta e foarte grea...asa ca visez cum o sa fie cand nu o sa mai fie grea. Sau poate o sa fie si nu o sa mai bag eu de seama. 

  Azi ma duc sa iau un cadou pentru o femeie speciala. Visez ca o sa il gasesc pe cel perfect. Pe ala care o sa ii aprinda scantei in ochii ei verzi. Ala care o sa o faca sa zambeasca ulterior de cate ori va vedea obiectul ala. Mara intreaba inca de cand era foarte, foarte mica "asta de unde il am"...vroia mereu sa ii spun ce obiect e de la cine. Dupa aia a inceput sa tina ea singura minte, si acum imi spune mereu, uite asta il am de la Ioana, asta il am de la Cutarica, asta il am de la Nana, pe asta mi l-a dat Mamaua...

  Universul ei de obiecte e plin cu chipuri de oameni dragi care i-au dat ei lucruri. Parca ar fi o multumire ascunsa in fiecare din replicile astea ale ei. Apreciaza mai mult lucrul ala, pentru ca e de la "cineva"...n-a aparut asa din neant. Ea ii tine minte pe toti. Si pe cei care au fost si au plecat, si pe cei pe care nu i-a mai vazut demult, si pe cei pe care tocmai i-a intalnit. 

  Visez la o excursie. La o evadare. Am mai fugit cate o zi pe ici pe colo...dar nu prea mult. Nu mai putem prea mult. Sambata ma duc la Bucuresti sa ma vad cu fata cu ochii verzi. Saptamana cealalta o sa mergem la teatrul de papusi...mai visez un pic si se face primavara. Si apoi vine 2 Mai-ul. Mi-a zis Mara ieri brusc si din senin ca ei ii e dor de 2 Mai. Ca mie nu imi e? Zic uite, fix aceleasi reactii ca si mine si ca si mama mea...cand a dat un pic de miros de primavara, incepem sa ne visam la 2 Mai. E in gene!