89

   S-a nascut in 1924 pe 6 ianuarie. De Boboteaza. Era a doua fata a strabunicului meu si cum el isi dorea un baiat si cum era si foarte frig afara, n-a declarat-o la primarie decat pe 20 ianuarie. Pe cea de-a  patra fata pe care urma sa o aibe n-a mai declarat-o deloc de suparare ca e tot fata. A pus functionarul de acolo o data si un numele tatalui ei pe certificat. 

  Om aprig tatal ei. Mama ei, o rusoaica orfana crescuta de o familie de romani din Basarabia, din judetul Soroca. Asa l-a cunoscut pe strabunicul meu care era acolo cu regimentul. S-au casatorit si s-au instalat in comuna parintilor lui, Ologi, Teleorman. A lucrat, a facut rost de bani si s-a facut negustor. A deschis o carciuma si s-a instarit. 

  In 1928 statul roman a decis sa colonizeze Dobrogea care pana atunci fusese la bulgari. Doua judete: Kaliacra si Durostor. Tot atunci statul roman propunea cetatenilor sa emigreze in America, insa strabunicul meu n-a vrut sa faca asta. Asa ca a ales Kaliacra, mai precis si-a mutat familia din Ologi la Shabla. Unde a primit de la statul roman zece hectare de pamant arabil, loc si materiale pentru a-si construi casa. Strabunicul a deschis si acolo o carciuma, a cumparat alte pamanturi, treieratoare si tractor. 

  La 10 ani au trimis-o la internat la Balcic, la 30 de kilometri distanta. De atunci nu mai vrea sa manance fasole. Tot de atunci sora ei nu mai vrea sa vada cartofi. Si probabil ca atunci si-a pierdut orice idee despre a fi copil, si chiar si despre a fi blanda. Ruptura a fost prea mare pentru ea. 

  In 1940 Romania a cedat Bulgariei cele doua judete colonizate cu romani. Tratatul prevedea sa se faca schimb de populatie. Adica au fost ridicati cu totul si mutati in Romania, iar bulgarii invers. Cand li s-a dat ordinul de parasire a caselor au avut o saptamana sa isi stranga boarfele si sa se organizeze...cu catel cu purcel cu magar si ce mai aveau...si sa plece spre nicaieri. Au ajuns la Mangalia, unde strabunicul a inchiriat o casa si a devenit din nou negustor. In 1941 a decis mutarea la 2 Mai, in casa unui bulgar care plecase de acolo. 

  In '44 au intrat rusii peste ei si a venit nationalizarea. Parte din pamanturi le-au fost luate, 5 hectare au ajuns parte din IAS Mangalia. Au ramas cu cei 6500 de metri de langa casa de la 2 Mai. Ea a fost trimisa la Bucuresti pentru a-si face liceul. In '49, considerati chiaburi, parintii ei au fost dizlocati din 2 Mai si au venit la Poiana Campina (Prahova) unde era stabilita bunica mea si sotul ei. Strabunicul a fost "bagat" la Uzina din Poiana pana in 55-56 cand li s-a dat "voie" sa se intoarca la casele lor. 

  Strabunica a murit inainte sa ma nasc eu...el a trait 94 de ani si pana in ultima vara dinaintea mortii a lucrat gradina cea mare de la 2 Mai. Producea legume, struguri si vin si le vindea. 5000 de metri patrati de gradina erau munciti in totalitate. Nu era decat o poteca ce ducea spre plaja care nu era acoperita cu legume. 

  Bunica mea a facut trei copii. Primul a murit la doua saptamani de la nastere. Nu se stie de ce, ea zice ca l-au spalat cu apa rece imediat dupa nastere si ca s-a imbolnavit. I-a fost rau dupa aia si a vrut sa moara. N-a mai vrut sa manance. Apoi a mai facut doi sanatosi. Insa viata pe care o avusese pana atunci, razboiul, foamea, ascunsul in pod cand veneau rusii peste ele in case...si-au spus cuvantul. Nu a apucat sa stie cum sa aibe sentimente profunde. Nu a apucat sa invete cum sa fie mama...cum sa fie blanda si cum sa isi asculte copiii. 

  Azi ea face 89 de ani. Acum un 1 si 7 luni a facut o aritmie intr-o noapte, a lesinat si a cazut la ea acasa...si-a rupt 7 coaste si a stat 12 ore pe jos fara sa poata sa se ridice. Ne-a asteptat rugandu-se sa moara. N-a murit. Am luat-o la noi acasa dupa 2 saptamani de spitalizare la Terapie Intensiva. Era ca un copil. O spalam si o schimbam. Trei luni de zile mi-am pus ceasul sa sune sa ma duc cu ea noaptea la baie sa faca pipi. A mai facut caderi aici. Mi-a lesinat in brate, i-a fost rau...luni de zile am trait in teroarea ca astept sa moara. Teroarea nu era moartea in sine ci asteptarea ei. Am fost terorizata. Atunci mi-am selectat si oamenii apropiati. Atunci am vazut cui ii pasa de mine si cine e prea preocupat de sine ca sa inteleaga prin ce trec eu in lunile alea. Pentru ca mi-a fost crunt. 

  Azi face 89 de ani iar eu o cunosc doar de 1 an si 7 luni. Dupa iesirea din spital am pus-o sa imi povesteasca. Am stat si am intrebat-o toate lucrurile care imi veneau in cap. Am stat cu Marius intr-o seara cand tocmai ce venise acasa...si ne-a povestit lucruri amuzante despre cum era in razboi. Pentru ca ea povesteste ca si cand nu i s-ar fi intamplat ei. Cum o fugarea un soldat rus ca se indragostise de ea, cum le ascundea mama lor in pod noapte de noapte luni de zile pentru ca rusii dupa ce luau o vodca se duceau la violat prin sat...multe, multe chestii la care noi am ras cu lacrimi. Marius a inregistrat-o cu telefonul la un moment dat pentru ca eram amandoi speriati ca o sa o pierdem si nu mai apucam si alte amintiri. 

  I-am zis de dimineata "la multi ani" si a zis "multi sa aveti voi, mama, ca mie mi-au ajuns!" Ne miram amandoua ca a reusit sa isi revina. Ne miram si acum. Am capatat o complicitate pentru ca doar noi doua stim cum ne-a fost in vara aia. Imi este recunoscatoare si eu sunt bucuroasa ca am apucat sa aflu lucruri despre ea, chiar si acum, in al 13-lea ceas. Sau al 89-lea ceas...