Ma uit la ea

  Stau pe fotoliu si o privesc. Se uita la televizor si nimic nu ii mai poate perturba realitatea. Din profil...e mai nimic...e o creasta de par alb, o piele atarnata si un trening mov. Ii place mov. Da din buze ca pentru a citi traducerea de la filmul la care se uita. O citeste insa imi spune mereu ca "nu o inteleg, mama"...creierul nu mai e la fel de rapid ca ochiul operat de cataracta...mintea e acolo insa nu are viteza necesara.

  Stau pe fotoliu, imi fac masaj cu husa pe care ei i-am luat-o si pe care nu o foloseste ca sa faca economie la curent...mmmmbine...lasa ca pe mine chiar ma ajuta...Stau pe fotoliu si ma gandesc cum a fost in ziua aia in care...n-a raspuns la telefon. Ziua in care omul ala, din om independent, om perfect auto-constiincios...om-ducator-zilnic-la-piata...si om care facea totul si pentru altii in plus...omul ala nu a mai raspuns la telefon. Poate eu am un delay, o intarziere...momentul ala a fost pe 2 iunie 2011...deci cu mult timp in urma. Eu cumva am ramas agatata acolo. 

  Pentru ca am fost singura. E vina mea. Nu trebuia sa ma cert cu el cu o zi inainte! Ne-a prins porcaria certati tocmai pentru ca el si-a pus viata in pericol si a venit acasa cu hainele si nasul rupt. Nu trebuia sa fac altceva decat sa urlu cu glas tare...ajutati-ma! De cateori ma uit la ea, ma vad in vidul ala. Cum zic astia ca e intr-un stat vid de putere, asa a fost in capul meu atunci...vid de orice. Asa a fost in familia mea atunci. Toti "adultii" au dat bir cu fugitii....Prietena mea cea mai buna...idem. Mare noroc am avut ca la ora aia incepea sa se contureze in viata mea alt om, care m-a ajutat. Ca a fost Marius care e ca un stalp in orice, si chiar daca l-am lasat sa plece la mare distanta desi NU trebuia sa fac asta, el era cel care ma auzea, ma asculta si care putea sa fie alaturi de mine in spirit...asa cum trebuie sa fie oamenii iubiti. 

  A fost Alice, care cand a aflat a stiut ce sa imi zica si apoi a stiut sa ma cheme la munte cand eram total la pamant!. A fost Gabi care stie mereu ce sa zica si cum sa faca sa imi fie bine. A fost Radu care a zis "bai, imi pare rau"...si asta a contat mult, mult de tot...Nu trebuie mai mult...nu trebuie sa zici decat ca vrei sa fii ACOLO pentru un om. A fost Ioana care ma suna mereu si ma intreba din tot raul ei...cum imi e mie, cum suntem si ce face bunica...Mare, mare lucru asta...nu imi imaginam CAT de mare poate fi un gest ca asta! Pentru ca momentul ala s-a propagat mult...n-a fost doar ziua aia...a fost pana in noiembrie, cand ea-cea-cu-par-alb a avut ultima criza memorabila...din anul ala. 

  Ma uit la ea...m-am uitat acum la ea pret de 15 minute in continuu. Ma uit la ea si nu stiu cat o sa o mai avem in preajma. Nici nu conteaza "cat" ci conteaza "CUM"...Noi ne traim vietile pe langa ea...iar ea vrea doar sa plece. De dimineata se ruga la Dumnezeu sa o ajute...sa plece dintre noi. Sa fie asta ultima zi. Eu cand am auzit-o...mi s-a facut rau. Apoi i-am pregatit cafeaua, i-am facut patul, i-am aerisit camera, i-am pregatit pranzul, i-am dus gustarea de la ora 4. La ora 4 dormea. Neobisnuit. Si la 4.30. Si  la 5. si la 5.30 n-am mai putut si am incercat sa o scol.. Pentru ca am crezut ca a murit. 

  Si cam asa imi trec mie zilele.