Mosia Bunicilor, un colt de rai (1)

  Batranii sanatosi nu mor brusc. Se desprind. Zilnic se desprind de viata, de lume, de pamant. De la ora la ora li se duce viata din ei. Unii sunt sanatosi si la trup si la minte insa pur si simplu "sufera" de toate etapele degradarii naturale ale acestora. Altii sunt sanatosi la trup insa bolnavi de Altzheimer. Altii sunt bolnavi peste tot. 

  Pana cand nu stai langa un batran care pateste ceva zi de zi, luna de luna, an de an...nu stii. Ai notiunile, ca nu esti retardat, poti sa banuiesti cam cum e, cam cat de greu si de istovitor. Poti sa ghicesti in mod abstract ca e nasol. Daca batranul ala iti e si ruda, poate ai si sentimente pentru el. Sau cum a fost cazul meu, n-ai prea multe sentimente initial insa ajungi sa te atasezi de el fix ca de un copil pe care l-ai adoptat. Pentru ca ai minte si suflet, nu poti sa nu iti pese. N-ai cum sa nu te doara. 

  Stii ca urmeaza sa moara, si pe asta o stii tot asa, la nivel teoretic. Iti doresti sa moara si sa nu mai sufere. Da, suna groaznic. Insa cand un om imbatraneste si ajunge sa faca pipi pe el eu una imi doresc sa moara. Mai ales daca e perfect lucid si are fix toate facultatile mintale pe care le avea si la 30 de ani. Atunci e groaznic. I se ia demnitatea de a ajunge cu bine la veceu. I se ia demnitatea de a putea sa se ridice fara ajutor din pat. Vrea sa moara si se roaga in fiecare seara la un Dumnezeu prea ocupat. Il intreaba la modul serios de ce ia copii si nu vrea sa o ia si pe ea, ca uite, ea nu mai poate si ar vrea sa se duca, sa nu imi mai fie povara. 

  In ultima luna a zis tuturor plangand cum sunt eu "bastonul ei cu suflet". Cum a venit cineva pe la ea cum s-a pus pe plans. O rog sa nu mai planga pentru ca i se face rau. Mint. O rog sa nu mai planga pentru ca mi se rupe mie sufletul. Cand mi-au adus-o de la spital inapoi, acum, dupa atacul cerebral...m-am socat. Am dus om viu si pe picioarele lui si dupa 6 zile mi-au dat-o varza. De abea mergea si nu se mai putea ridica din pat singura cu nici un chip. Trageam de ea, eu sunt mica de inaltime, patul e jos...trageam de ea sa o pun in pat de am crezut ca mi se rupe si mie ceva. Mi s-au rupt mainile, la care am un sindrom de tunel carpian ramas dupa nastere. Nu pot sa car nici o sacosa si acum o ridicam pe ea de zeci de ori pe zi. 

  Intr-o zi, eram si cu mama si ne chinuiam sa o punem in pat...si n-am mai reusit...bunica a ramas semi-atarnata, noi amandoua rosii si transpirate la moaca...ea s-a uitat de jos in sus la noi si brusc, toate trei am inceput sa radem. Bunica a sugerat macaraua, da' i-am zis ca sotul inca nu si-a luat asa ceva. 

  M-am apucat sa caut camine private. Nu stiam ce urmeaza si am zis ca asa nu mai pot. Trebuia sa vina si ziua in care sa zic ca nu mai pot, pentru ca altfel familia tinde sa iti lase grija tie, mai ales cand de doi ani de zile faci asta ca pe balet. Am avut noroc, am postat pe FaceBook intrebarea si mi-a venit raspunsul. Mosia Bunicilor. Niste oameni pe care i-am cunoscut asta vara cand au venit sa stea la noi la 2 Mai si cu care am ramas prieteni, ne-au recomandat locul unde si-au dus ei bunica. Stefan mi-a povestit in ziua aia tot ce au patit ei cu bunica lui si cu alt camin din motzul Bucurestiului, unde batranii erau drogati si batuti cu pampersul murdar peste fata. Pretul era acelasi ca la Mosia Bunicilor. Oamenii si-au luat bunica de acolo si au dus-o pe targa la Nuci, in judetul Calarasi, la 30 de km de Bucuresti. Oamenii de la Mosia Bunicilor au pus-o pe picioare la propriu in cateva zile. 

  M-a convins. Am trimis-o pe mama sa vada despre ce e vorba, a aranjat si cu prietena cea mai buna a bunicii mele (medicul pediatru despre care va povesteam intr-un alt post mai demult) care acum are Altzheimer, sa fie si ea dusa acolo. Si am purces marti la relocare. 

  Bunica-mea a fost usor speriata, nu ne-a zis nimic, a acceptat perfect linistita sa o ducem undeva, i-am explicat ca nu e "un azil" si nici "un spital" si ca poate sta acolo cat doreste, nici o clipa mai mult. Si ca peste vara i-ar fi mai bine la aer si soare. Oamenii astia au niste hectare de pamant unde au construit special in acest scop un centru rezidential asistat pentru oameni mai batrani sau mai tineri, oameni care acolo sunt ingrijiti 24 din 24 cu o mega atentie. Asistentul medical e permanent acolo, au si medic care vine odata pe saptamana, au posibilitatea sa iti aduca si sa iti faca absolut orice iti doresti, de la masaj la orice altceva. Patronii sunt o familie care a fost plecata in Israel si ulterior s-au intors in Romania. Mama patroanei a facut Altzheimer si cand doamna Melinger a cautat in Romania un loc ca asta nu l-a gasit. 

  O cred ca nu l-a gasit pentru ca ea cauta ceva civilizat, cu gradini, iarba, flori, leagane, spatiu, aer, animale, gradina de legume...unde era sa gaseasca? Asa ca l-a facut ea. L-a facut si cu cap si cu suflet. Isi tine mama acolo alaturi de ceilalti oaspeti. Asa le spune, oaspeti. Nu-s "mamaie" nici "tataie" nici "mamaitza"...fiecare oaspete e strigat pe numele sau, cu o maxima reverenta. Fiecare oaspete primeste 5 mese pe zi absolut oricat doreste sa manance. Camerele sunt ca intr-un hotel super-civilizat doar ca gandite pentru batrani. Fara trepte, praguri, cazi de baie. Cu bare de sustinere la baie cu sonerie langa pat si in baie. Suna la cabinetul asistentului care alearga imediat sa vada despre ce e vorba. Stiu pentru ca am sunat eu din greseala, am zis ca aprind lumina :)))

  Mult suflet iti trebuie ca sa faci si sa tii un loc din asta. Mult. Patroana munceste cot la cot cu ingrijitoarele, sotul ei le face de mancare la oaspeti. Ne-au pus la masa alaturi de toti si am mancat meniul lor. Mult mai bun si mai bine gatit ca in multe restaurante pe care le-am intalnit eu. Fiecare camera are televizor si terasa proprie. Unele sunt cu baia lor, altele sunt cu mai multi in camera, depinde ce alegi. Noi am ales sa le faca celor doua bunicute un apartament propriu si oamenii au tras un perete si au despartit un spatiu ca sa ne acomodeze. Acum au un hol, doua camere si baia lor. Si asta au facut in cateva zile de cand i-am anuntat ca noi asa vrem. 

  Marti am dus-o pe Nora acolo. De abea se plimba prin casa cate doua ture. Acum am sunat-o si mi-a zis ca a mers pana spre poarta si inapoi. Poarta e la vreo 300 de metri de locul in care sta ea. Pentru azi atat, o sa tot povestesc despre locul asta, pentru ca merita. Si pentru ca vreau sa povestesc discutia avuta cu Doru, asistentul medical care are 2 metri si pupa bunicii altora zilnic. Si ii mangaie. Si stie cum sunt batranii trimisi acasa cu retete pline de porcarii inutile care le fac mult mai rau. 

   Pana una alta, o poza cu Nora si bunica lui Stefan imediat ce le-am facut cunostinta. Si-au parcat cadrele de mers pe laturi si s-au pozat. Stefane, tanti Florica a cerut sa le tragem in poza imediat ce a vazut ca avem aparatul la noi :) 

   Revin cu poze si alte detalii. Va doresc tuturor sa nu aveti nevoie de Mosia Bunicilor. Insa daca cumva aveti nevoie, va doresc din suflet sa aveti cum sa va duceti oamenii dragi acolo. Acolo e mai bine decat acasa. In primul rand pentru ei. Eu una umblu ca o gaina decapitata prin casa, o caut, ma gandesc ca am uitat sa ii dau de mancare si multe altele asemenea. Si mi-e dor de ea. Si acum mi-am dat seama cat de dor o sa imi fie cand Dumnezeu nu va mai fi ocupat cu copii.