Estivale

  De abia astept sa se termine vara. Da, stiu, tocmai ce a inceput de fapt, dar astept cu nerabdare sa nu-mi mai fie cald. De cateva zile e cald rau chiar si aici. Si evident, cand e cald rau vine lumea. Cu miile. Nu-mi mai vine sa calc pe plaja pentru ca e prea plina. E ochi. In sat e plin, la Petya nu mai prind nici un capat de ciorba de burta si nici un loc la masa sa dau cu tunu'. Ceea ce e bine. Pentru el. Io as vrea o ciorba da' parca n-as vrea. 

  As vrea sa mananc ceva da' nu pot decat pepene. Care nu merge cu ciorba de burta. Se vede logica, da? Urasc caldura cu o pasiune totala. Nici bere nu-mi mai trebuie. Ceea ce e absolut tragic. Astept toamna. Sau macar o ploaie mare!

Mara prin ploaie acum vreo 2 saptamani

"Ce buna eeeee!"

Imagini si emotii

  In 7 ani si 4 luni n-am avut emotii "sa iasa" o poza. O fotografie. Nici la nastere (presimteam ca n-o sa apucam sa o pozam), nici la asa-zisul botez adica bataia de joc a bisericii asupra bebelusilor, nici la prima zi de gradinita sau de scoala. Ma gandeam mereu ca macar o poza o sa fie "buna" si ca oricum putem sa zicem merxi ca azi avem aparate care nu necesita film. Alaltaieri am mers la Delfinariul de la Varna. Din tara aia naspa numita Bulgaria. Am decis sa fac asta brusc si dintr-o data pentru simplul fapt ca vroiam sa o duc la delfinariu si cand am dat cautare pe net am aflat ca exista si la Varna. Pe langa cel de la Constanta. 

  Am decis sa merg la 115 km de 2 Mai in loc sa merg la 50 km pentru ca am dedus eu ca o muiere ce sunt ca ar fi mai usor, mai repede si mai lipsit de nervi sa ajungi acolo. Si asa a fost. Acolo a fost fabulos, bulgarii au fost la mare, mare inaltime, delfinii...oh, well, delfinii sunt... DELFINI, adica nu mai au nevoie de nici o descriere. Mi-a venit sa plang pe toata durata spectacolului, nu stiu de ce. Poate din cauza energiei delfinilor, poate din cauza energiei Marei care mi-a zis "vrrrrreau sa ma bagggg ACOLOOOO" si apoi se batea cu pumnisorul ei mic in piept si striga "eu, eu, eu, vrrrreau sa FIU delfin!". Am tot incercat sa-i surprind emotiile cu aparatul foto si intr-o secunda am reusit. Insa nu stiam daca poza e clara pana nu o vedeam pe laptop. Acum am vazut-o. Este cea mai frumoasa poza cu ea din cei 7 ani si aproape 4 luni ai ei. Cea care o descrie perfect. Este poza in care e ea atat de ea. Ea cea intensa si plina de emotii. Ea. 

copil si delfini

Pe alta planeta

   Azi vroiam sa scriu despre altceva insa cum am avut aroganta de a merge pe plaja in plin sezon simt nevoia sa impartasesc ce-am auzit azi pe plaja. M-am socat atat de rau incat simt nevoia sa intreb si pe altii daca si ei dau peste specimene din astea de pe alta planeta.

  So...m-am dus sa fac o baie, ne-am pus prosopul in mod civilizat la vreo doi metri de cei care erau mai spre mare. Urasc sa ma inghesui. Plaja plina ochi, nenorocire. Lumeeeeee peste lume, in brate la lume, in cap la alta lume. O minunatie. In fata mea o tipa, la un...40 si ceva sa zic de ani. Fara sutien, pe burta, labartzata de craci la 90 de grade. Probabil avea impresia ca se poate bronza si in anumite locuri facute sa nu le ajunga soarele. Cand am plecat spre apa nu m-am uitat prea bine la ea, am perceput doar ca e o ea si ca are si o copila langa. 

  La iesirea din apa ne-am asezat pe prosop si eu am inceput sa tusesc deoarece trasesem niste apa pe tzeava incorecta si cum am si o ramasita de raceala am inceput sa tusesc fara sa ma pot opri. Cu mana la gura si cu tricoul lu' fi-mea peste, tocmai ca sa nu deranjez lumea din jur si sa nu-mi imprastii eventualii carcalaci din bot pe toata plaja. La un moment dat cand incercam mai abitir sa ma abtin, printre cearceaful meu si al cucoanii trece un nene cu un copilas. Au trecut absolut civilizat, fara sa ridice nisip, doar ca suficient de capul ei incat ea sa bage de seama. Si-odata incepe... "de ce, Doamne, de ce? si tampita asta behaie aici langa mine...si-ala a trecut cu tot nisipul in capul meu"....

  Ma uit la ea, e la un metru juma' de mine. Ma gandesc ca as putea sa ma ridic si sa-i trag una peste ochi, imi imaginez asa pret de o secunda cum ar fi sa fac asta si ma bufneste rasul. Ma uit atent catre ea, copila ei ma vede si realizeaza ca am auzit-o. Se uita jenata la ma-sa, se uita la mine si asteapta. Probabil astepta sa spun ceva. Mara a auzit si ea, se uita cu ochii mari cat cepele la mine, se apleaca spre mine si spune in soapta "mami, ce are doamna aia?". Ca si cand aia ar fi bolnava :)))) Eu ii zic ca presupun ca e bolnava la cap si radem amandoua. 

   N-am apucat sa-mi treaca uimirea, o studiam, ma uitam sa vad ce reprezinta cele doua tatuaje cu care era mazgalita pe-o mana si-un omoplat, sa ma lamuresc daca scrie Satana, Iubesc Ferentariul sau ceva care s-o descrie corect... cand o aud iar vorbindu-i fetei ei. Fetita avea un...cred ca 12 ani asa. Incepe ma-sa: "stai dracu' jos (fetita statea in fund) sa-ti bronzezi si curu' ala nu numai umerii! stai jos". Fata nu se aseaza si spune ca ar vrea in apa. "Daca mai zici odata ca vrei in apa te omor, stai dracu jos si nu ma mai enerva!" Fata ii spune ca se plictiseste. "Pai intinde-te si gandeste-te la ceva, la cartea aia de-ai citit-o, fa calcule la matematica in cap. fa ceva cu creierul ala ca de aia te plictisesti, idioato!" Fara o intreaba calm de ce o face idioata. "Pentru ca esti idioata si nu-ti folosesti creierul, te-am adus la mare, profita de soare, ca de aia am venit". 

  Fata ii spune ca e soare si in Bucuresti. Ca in Bucuresti nu e apa si ar vrea sa profite de AIA. "Vezi ce proasta esti, ce, in Bucuresti e acelasi soare?". Fata o asigura ca e fix acelasi soare. "Nu e, tampito, ala din Bucuresti trece prin poluare, nu e acelasi lucru, vezi ca esti proasta? Nu-ti folosesti creierul ala deloc! N-o sa ajungi nicaieri in viata daca nu gandesti. Ai toate posibilitatile si nu le folosesti. Nimic n-o sa faci in viata pentru ca esti nesimtita si proasta. Si lenesa."....Sta un pic si apoi subliniaza...."Esti de o lene si-o nesimtire si n-o sa ai nimic in viata!". 

  Ma uit la fata. Baga nisip intr-un papuc si apoi il scoate. Pentru o secunda am impresia ca isi imagineaza cum ar fi sa ia papucul ala si s-o trozneasca peste gura pe ma-sa. Vad sclipirea din ochii ei. Fara sa auda peroratia ma-sii spune calm si relaxat ca ea ar vrea sa se duca in apa. In urmatoarea secunda am crezut ca aleia ii explodeaza capul chiar acolo, in fata noastra. Tipa la ea ca o sa o omoare daca mai cere in apa. M-am gandit sa-i spun fetei, asa de la distanta, sa n-o creada pe vaca care intamplator i-a dat viata. Ca nu e asa si ca la un moment dat o sa creasca si-o sa scape de ea. Apoi mi-am dat seama ca e inutil sa fac asta. Si probabil si periculos. 

  M-am ridicat sa plecam, am luat prosopul de doi pe doi pe care statusem si care era plin de nisip ud, l-am ridicat si cu o miscare brusca i l-am scuturat in cap. Fata a inceput sa rada in hohote, tinandu-se cu mainile de burta, i-am facut cu ochiul, i-am zambit si-am plecat lasad cucoana de Bucuresti sa vocifereze cu trei kile de nisip in cap. Da, in cap! Pe cap n-avea decat vreo 250 de grame. 

Copii in apa

  Ia sa vedem acum ploaie de cacao in capul meu. Post cu opinii personale, unele chiar avizate din cauza traiului pe langa balta, in domeniul mare-plaja-copil. Vii cu un copil la mare si copilul e mic. Mic-mic-mititel. Si tu vii cu el la mare in ideea ca mama ce-ti place tie la mare, ce frumos e sa inoti, sa te bagi in apa, sa stai pe plaja pana la arsura de grad doi spre trei. Buuun. 

  Vii cu copilasul la mare si el are sfanta varsta de 1-2-3-4-5 ani. Si el, pentru ca lui nu i-a zis nimeni ca apa e ceva frumos si romantic dar i-au zis genele din dotare ca e ceva periculos... ca sa vezi, culmea... nu vrea sa se apropie de Marea Neagra care da din valuri. Si e mare. Si uda. Si rece. Iar tu, parinte responsabil...ce faci? Aaaaa pai cum ce faci? Il iei si-l bagi cu forta! Nu e zi sa nu vad cate 2-3-5 cazuri din astea pe plaja. Parinti cu copil mic in apa, copilul urland cu frica mortii absolute. Iar ei spunandu-i ca "uite ce frumoooos eeeeeee"...

  Nene, esti tampit? Acu' pe bune? Ii e teama de apa. Ok, zi mersi. Inseamna ca n-ai nascut o musca ci un om cu creier in cap. El stie de ce ii e teama, teama e justificata, apa e una din marile calamitati care exista pe lumea asta pentru om. In codul nostru genetic ne e scris sa ne fie teama de apa, foc, inaltimi, intuneric, viteza in miscare, straini, etc. E absolut normal. A, pardon, credeai ca al tau prunc e un pic mai special... si mai credeai ca daca il inmoi tu in apa el o sa zica imediat "aaaauuu ce mistooo e manca-ti-as....pffff, ia sa ii dau eu repede un crawl in apa asta mare si plina de valuri". Gresit! Sunt extreeem de putini copiii care intra in apa marii (precizare: Marea Neagra e altceva decat o cada sau un lac) de la varste mici si continua sa intre relaxat mereu. Adica sa-l duci la 1-2 ani si sa nu-i fie teama si sa nu ii fie nici la 3-4. Aici ajuta lectiile de inot pe care le-as dori oricui. Dar nu cu profesori idioti, aia e alta poveste pentru un alt post. 

  Te uiti asa la ei si te intrebi ce-o fi in capul lor? De ce sa faci asta unui copil, chiar nu te gandesti ca nu faci decat sa-i creezi o spaima mai mare de apa si bagatul in ea? La fel si cu apa mai rece sau mai calda. Ii tot aud pe parinti strigand la copii "cum sa fie baaaaaa rece, e caldaaaa, iete ce calda eeee". Pai da ma, o fi calda pentru tine, pentru el nu e, lasa-l in pace. Eu am aflat de diferentele dintre oameni pe cand var-miu ala mai mic nu reusea sa stea in apa cat mine fara sa se invineteasca pana la culoarea prunei. Atunci am zis ca e el defect da' aveam vreo 10 ani si ulterior am aflat ca fiecare om are un termostat. Care nu e reglabil.

  Marius si Mara impart aceleasi gene din extrem de multe puncte de vedere. Pe langa felul in care seamana exterior, Mara a preluat de la ta-su frigul in apa. Adica i se face frig foarte repede chiar daca e apa "calda" pentru noi astialaltii. Adica nu eu...ci toata plaja. Mara nu poate sta in apa mai mult de 8-10 minute la ora asta cand apa e "calda" pentru mine. Cred ca ar reusi cam 15 in ciorba din aia de august. Ii e repede frig. Si e foarte ok ca se cere afara singura imediat ce ii e frig. Nu sta in apa nici o secunda in plus pentru ca de fapt ea nu suporta sa simta apa aia "rece" pe ea cand ea percepe ca ii e frig. 

  Asa ca nu are sens sa bagi un copil in apa cu forta! Daca ii e frica ii va fi SI MAI frica. Daca ii e frig idem. Nu, faptul ca ii spui tu ca e "fraier" sau ca apa "e calda" nu are nici o insemnatate pentru el. El simte ca ii e frica si ca apa e rece. Si atat. Iar tu il iei si-l bagi in apa. Iar el urlaaaaaaa. Urla intr-un fel care si in ziua de azi ma face sa mi se scoale pielea pe mine. Urla cu frica mortii. La fel de stupid e sa il scoti din apa cu forta. Pentru ca, dupa cum am zis mai sus, omul are un termostat. Nu va pati absolut nimic daca sta in mare desi e violet la piele. Si daca il vezi ca clantzane din dinti dar se bucura de apa, lasa-l acolo. Nu, te asigur ca nu va "raci" din cauza ca a stat in apa si i-a fost frig. El o sa stea in apa pana la limita suportabilului, ca nici un copil nu-i prost sa stea in disconfort. Deci el daca sta acolo inseamna ca inca nu-i e asa frig cum ti se pare tie ca i-ar fi. 

  Un exemplu bun e tot fi-mea care nu se face vinetie. Ca nu se face. Arata perfect normal si odata o vezi ca se cere afara urgent. Ii e frig real, i se inclesteaza dintii de frig. Deci culoarea nu e importanta deloc. Daca omul zice mi-e frig il scoti si daca zice "mai stau" il lasi si daca tremura. Daca tremura inseamna ca produce caldura, deci e ok! Va constata foarte curand ca tremuratul ii cam strica distractia si o sa iasa singur. Nu are sens sa urli si sa strigi si sa-l scoti din apa. N-a racit nimeni din apa de mare, toti se imbolnavesc dupa ce ling oarece din nisipul de pe plaja. Mai bine in apa!

  Si inca ceva... nu mai cumparati utilaje extinse numite "colac pentru bebelusi"(o chestie care arata ca o masa mai mare combinata cu un spatar de fotoliu dar care are si chilotzi!) ca o sa rad de voi pana o sa lesin. Pana acum n-am vazut copil sa nu urle cand e plasat in asa ceva. Oameni buni, doar pentru ca un colac a ajuns sa fie cat o roata de tractor nu inseamna ca bebelusul vostru de un an juma' o sa doreasca sa fie plasat acolo. Ala mic e cam mic, el vrea in brate. Lui oricum i se pare apa ceva deosebit... are sens sa-l lasi din brate, in apa, intr-un "utilaj" de trei ori cat el? Ce crezi, o sa vrea asta? 

  Sfat nesolicitat de om trait pe malul marii: ia-i "aripioare" mici de bebe sau un colacel mic-mic sau nu-i lua nimic si baga-te tu cu el in brate in apa. Pentru mamele care isi poarta copiii in diverse carpe, slinguri, chestii, oare de ce naiba nu le da prin cap sa intre cu ala in apa marii? Copilul e invatat acolo, ii e cel mai comod, daca vrei sa nu se streseze intri cu ala ca-l usuci dupa aia ma gandesc. Lasa-l sa descopere ca apa aia e ca aia din cada, lasa-l sa dea din picioare in apa simtind ca mainile tale protectoare sunt ferm legate de el. O sa ai surprize placute! Bebelusii stiu sa inoate. Totul e sa nu fie incurcati de adulti care ba ii baga ba ii scot din apa aiurea. Lasati copiii sa inoate cum si cand vor ei. 

  Asta de la un om care a invatat singura sa inoate in ciuda unor frici si a unor introduceri in apa care ma mai bantuie si azi. Mara azi face primele brate de inot singura. Exact ca si mine ii era o frica teribila de apa, am lasat-o in legea ei si la 7 ani a aflat, fara traume, ca apa te tine la suprafata. Inoata ca o broasca perfecta. Mai ramane sa capete increderea ca apa o tine si mai mult de 3-4 brate si e acolo. Si totul a fost o placere pentru ea. Lasati copiii sa descopere apa cu placere. Sau sa o deteste. E chestie de gust. 

  

Ziua de azi n-are titlu

  E clar ca vara asta se incapataneaza sa fie una din cele mai misto veri din viata mea. Credeam ca am trecut de momentul in care mai exista asa ceva. A fost doar o iluzie cum ca totul s-a terminat pe frontul Doimaian se pare. Dincolo de locul frumos de aici, dincolo de munca uneori extrem de grea pe care o presupune primitul de musafiri la foc continuu (azi era sa ma ia cu lesin de oboseala la un moment dat, am vazut punctuletele alea premergatoare lesinului care-mi sunt atat de dragi..not!)... dincolo de toate astea casuta noastra s-a aliniat intr-un mare fel printre oamenii misto care se tot perinda pe aici de mai mult de o luna. 

  Azi am avut o zi, azi adica ieri ca deja azi s-a facut maine, chestie care mi se intampla cam prea mult pe aici si cand ma gandesc prea mult la asta imi vine sa dorm brusc...iar am luat-o prin patrunjel...deci unde eram? Aha, da...azi. Adica ieri. Adica azi. Azi intai am fost intampinata cu chiote la iesirea din camera pe sistemul "la Mangaliaaaa, la Mangaliaaaa" pentru ca azi noapte pe la ora 1 radeam cu prieteni de-o viata despre "la Mangaliaaaaa" da' aia e pentru alta poveste. Am ras pana am lesinat apoi cand am incercat sa dorm am constatat ca ma scol brusc si repede cu o durere in gat, nas, urechi, asa un inceput de raceala care m-a tavalit prin pat pana pe la 5 dimineata.

  Dimineata eram zombi. Ziua se anunta a fi nefasta. Ada si fetele plecau si de cate ori pleaca oameni dragi imi vine sa plang. Ma simteam ca o musca proaspat pleznita de parbrizul autocarului. Adica prin cap imi trecea curu'! Simteam cum mi se infunda urechile si imi pica omusorul din gat. N-a picat. I-am dat repede o cafea in freza si m-am pus pe treaba. Cand m-a luat frisonul ala mare de la febra am avut mare noroc ca tocmai spalam o baie, eram cu posteriorul in sus aplecata in cadita de dus asa ca sangele n-a mai nimerit sa se duca sa produca si febra. Am zgaltzait usurel si m-am concentrat sa nu dau cu dintii de cada, nu de alta da' daca dadeam iar se futiza sifonu' si curgea apa cine stie pe unde. Dupa ce m-am mai concentrat oleaca am plecat la Mangalia (la Mangaliaaaaaaaaaaa) la cumparaturi. La intoarcere am facut niscaiva mancare ca pentru un batalion mai maricel asa....

  Cand sa ma linistesc a inceput de fapt ziua asta. Adica pe la ora 6 dupa amiaza pe cand asteptam niste oameni care se anuntasera. Cand au venit am aflat ca doamna a fost o prietena de-a maica-mii acu' 30 de ani si ca mi-a gasit blogul cautand numele ei, m-a recunoscut din niste fotografii si ma citea de mai demult, s-a cerut la noi fara sa-mi zica cine e si-a venit incarcata de cadouri sa ma pupe. I-am recunoscut chipul si zambetul dar habar nu aveam de unde sa o iau. Am ramas socata. Si-mi zicea ca ce de emotii a avut. Pe bune? Adica chiar mai exista oameni frumosi in felul asta? 

  Am plecat cu intrebarea asta in minte catre plaja pentru ca micul delfin din dotare e pe cale sa invete sa inoate fara "aripioare ajutatoare" de una singura si vrea neaparat sa exerseze. M-am tarat ca un melc cu dureri de cervicala pana pe plaja unde prietenii de-o viata cu care ma hlizisem cu o seara inainte m-au informat ca mai avem niste musafiri in seara asta. Analia Selis cu familia. Ca deh, Tudor chitaristul (Tudor Anghelescu, il gasiti la Hanul lui Manuc si inca in niste locuri din Bucuresti) ar mai trage o cantare pe terasa si ca sa vina si ei... 

  Cu o mana tineam de copil sa nu se inece si cu aialalta ma gandeam profund daca toate astea chiar se intampla. Si da. S-au intamplat. S-a intamplat Analia pe terasa cantand tangouri. Si s-a intamplat sa-i placa asa de tare la noi ca s-ar putea sa mai vina. S-a intamplat o zi de pomina pe care o sa mi-o aduc aminte cat oi trai. Vara asta se incapataneaza sa fie cea mai misto. Si culmea, nu ma mai doare in gat!

Momentul ala

  Aseara tarziu, cum e si acum cand scriu dealtfel... aici ma apuca noaptea tarziu pana ma adun si ma bag la culcare... deci cum ziceam, aseara tarziu, dupa ce am maturat si spalat pe jos in living, dupa ce am pus toate cele pe la locurile lor, dupa ce am maturat si spalat si podeaua camerei in care locuiesc, dupa ce am strans rufele curate...de fapt in timp ce faceam toate astea ma gandeam ce seara frumoasa am avut. 

  Pe langa oamenii care sunt la noi de aproape o luna, pe langa fantastica mea prietena de-o viata, au mai venit niste oameni la fel de misto. Cu care m-am lungit serile in povesti. Am povestit si am ras cu lacrimi, am impartasit lucruri, experiente si informatii intr-un fel care m-a facut sa-mi amintesc ce bine e sa fii viu. Iar aseara, pe la 2 noaptea cand am terminat de pus toate pe la locul lor... cand m-am asezat pe pat am avut un moment de "vai ce frumos a fost in seara asta" urmat de un moment de realizare. Momentul in care am realizat cu fiecare celula din corp si din creier cat de greu, cat de infinit de greu mi-a fost in ultimii ani, de acum 3 ani incepand. 

  Cat de cumplit de greu e sa stai cu frica ca moare cineva din casa. Cum am trait doi ani cu ea in casa si cum n-am dormit de spaima ca ea ar putea pati ceva si eu n-as auzi. Ai impresia ca e greu sa ai copil mic? Oooo, sa vezi ce-ti trece daca ai un batran pe moarte in casa! Caruia oricand ii poate sta inima. Nora e de un an si ceva la Nuci la Mosie iar eu de abia in vara asta dorm. Dorm asa cu creierul deconectat. Dorm cu spaima ca maine s-ar putea sa nu mai dorm. De abia aseara am simtit ca am RAS pentru prima data in trei ani. Adica ca am ras asa uitand de mine, de tot. Am ras. Am ras si in seara asta...trag aer adanc in piept si rad cu lacrimi. Uitasem si sa rad. 

  Aseara m-am asezat pe pat si am avut pentru cateva clipe o rememorare atat de vie si de puternica a lui "nu-mai-pot"-ul trait in anii astia incat m-a coplesit. Abia acum am realizat cat de greu mi-a fost, cat de mult n-am mai putut, cat de mult m-am luptat cu mine ca sa mai pot. Si cat de mult am luptat cu niste oameni deosebiti din familie ca ea sa fie bine. Si stiu, acum stiu, ca n-am invins si ca de fapt tot greul meu a fost degeaba dar ca trebuie sa ma ridic deasupra. Si am simtit o usurare, am simtit ca pot sa respir. M-am gandit ca Nora e bine in secunda asta, ca Mariana are grija de ea acum, ca totul o sa fie bine pana la urma, ca am facut tot ce am putut pentru ea si datoria catre familia mea si ca am trecut. Am trecut dincolo. Dincolo de un prag care era pentru mine de netrecut. Dincolo de pragul in care iti faci rau tie ca sa faci bine altora.

  Rad turistii de mine ca dorm dimineata pana la 9. Rad si eu. Daca nu trage Mara de mine dorm. Dorm. Ma scol, ma uit la ceas, ma intorc pe partea cealalta si dorm. Apoi rad si eu de ei pentru ca si ei dorm cand vin aici. Si copiii lor dorm bine si mananca bine si sunt fericiti. Si azi ne-am despartit de Familia Perne de Alaptat (devenita Deabusilea) de mai aveam putin si lacrimam si eu si Maria. Pentru ca ne-am simtit bine impreuna. Si pentru ca ei iubesc balariile, iarba si nisipul. Iar noi iubim oamenii civilizati, simpatici, voiosi si cu copii fenomenali. Deh, ii zice chimie. Si e buna. 

Drumul spre Vama

  L-am facut azi pe jos pe tot cu Mara. Da, mi se pare ceva special ca un copil de oras sa mearga prin nisip si scoici si pe pietre circa 4 kilometri. Fara sa se opreasca. Dar ea a numarat ca "m-am oprit de doua ori" pentru ca s-a asezat pret de 10 secunde de doua ori pe cate o piatra pentru ca nu mai putea. E greu sa mergi prin nisip. Poate cel mai greu mers din lume. In papuci pe nisip si pe scoici. 

  Au fost foarte incantate ele trei. Adica ea, Gabriela si Bia, iubitele noastre. Le-am dus la Vama. Desi ne-a fost un friiiiig... ne-am limpezit mintea in patru kilometri de plaja pustie. Iar acum e chiar plaja, nu ca anul trecut cand de abia am razbit pe o potecuta cat palma mea. Acum se merge usor iar ziua asta plina de nori ne-a facut sa ni se para foarte simplu. Desi cu cele doua pitice am facut cam doua ore pana-n Vama.

ele

ele trei

cand vad pietrele astea mi se face liniste in suflet

norii aia erau ireali, eu n-am vazut niciodata asa ceva

aici e ca in filme doar ca asa era!

golf dupa golf de liniste

si mana omului agatata in radacina naturii :)

  Eu la Vama n-am mai fost de cativa ani. Mai mult de 3 cred, dupa calculele mele de baba ostenita ce ma aflu. M-am dus acum si mi-a venit sa plang. Intai mi-a venit sa vomit si apoi mi-a venit sa plang. La propriu. Ma uitam in stanga si in dreapta ca un pui de gaina. Nu ma intrebam cand a trecut timpul ci ma intrebam de ce in tara asta de mare, mare, maaaaaaare penibil (ca sa nu zic cacat ca se supara oarece lume anonima)... de ce oare nu se poate "construi" si frumos. 

  Am ajuns in Vama pe jos si nu stiam unde sunt. Jur. Ma uitam in stanga si vedeam marea, ok, deci e bine, am mers pe drumul corect, marea e in stanga! Ma uitam in oricare alta parte si-mi venea sa vomit. Pai intai e o "cherhana". Unde eu n-as intra sa mananc decat daca mi-ar zice ca imi dau ei mie o suma enorma de bani. Cum adica? Sa intru acolo? Sa si mananc ceva de acolo? Sa ii dau copilului meu ceva sa manance.......acoloooo? Oh boy, nu, multumesc. Lasa ca avem acasa, mama, am zis printre dinti copilului care mersese doua ore pe jos si cerea mancare. 

  Am purces mai departe, am trecut pe sub o sfoara data cu ulei-vaselina care lega "o barca" de mal asa, alene, adica bre, asta "ie barca de la cherhanaua"...mwoooaaaaaahahahaaaa! mi-a venit lejer sa zic eu in gura mare. Da' n-am zis ca n-avea sens. Da, acolo, in locul ala, isi ancorau astia, cum le zice...a, da, pescarii, asa le zice... acolo isi puneau ei barcile pe vremuri demult apuse cand ei scoteau peste din baltoaca a' mare. Da' acu' era asa o barca la misto trasa acolo cu o sfoara cu manivela, sfoara neagra data cu smecleu duios care mi s-a lipit de rucsac cand am trecut eu frumos pe sub dansa. Caci ea, sfoara era pe toata plaja cum ar veni. La impresia artistica!

  Trecem de cherhanaua cu miros de hoit si sfoara cu smecleu si ajungem la....bai jur, nu stiu unde am ajuns! Era asa... Era o tristeteeeeeeeeeee!!! Era asa... ca cum ar veni dupa un razboi. Sau in timpul. Trecuram de o chestie care se chema cu "pura" de-ti venea sa citesti eronat si avea cele mai kitchioase lumini-roz-in-forma-de-stea ever (aprinse in miezul zilei) alaturea de un ceva de la Kent aprins frooomooos....ajunseram la alte si alte "terase si blocuri" ca nu pot sa le zic altfel. De fapt le-am zis. Oameni la borcan.

  Mancau in niste localuri din sticla, ca niste sere. Ca niste borcane cu oameni in ele. Oameni care fumau. Si erau inchisi acolo in borcanu' ala maaaaare si "papau mancarica". Pareau fericiti. Cred ca lipsa de oxigen ii ajuta la asta. Am numarat un borcan mare cu doua etaje de sticle si altu' mai mic, "dupe" coltz. Doua chestii se chemau cu "papa" si de aia zic ca poate oamenii in Vama nu mananca ci "papa" ca bebelusii. La "papa lu' ardeleanu'-bucurestean" se dadea cu matura la ora 14 azi. Deci mai slab cu mancare sau oameni caci nu functiona. La celalalt care zicea "papa bun" sau cam asa ceva... n-am vazut ca ierea mai dosit cumva si oricum nu ma mai interesa cam nimic. Mancasem o pizza mediocra pe care dadusem prea multi bani si o asteptasem mult prea mult pentru un moment in care nu eram decat noi si inca o masa acolo. M-am intrebat amuzata cum o fi in sezon cand e plin :))))))

  Groaznic. Da, stiu, lumea nu intelege ce sau cum era sa fie vorba despre Vama "aia" de pe "vremuri". Adica prin anul 2001, o era demult apusa :). Erau numai masini de Bucuresti acolo deci mi-e clar de unde porcaria imensa intamplata cu locul ala. A fost un "trend" care a creat niste blocuri pe o plaja care in anul 2000 era doar cu oameni. Azi era cu blocuri, masini parcate pe nisip si un hectar de umbrele si paturi puse la distanta de mirosit-bashina unele de de altele. Am vazut o cucoana cu pantofi de lac. Pe bune! Era in toace din lac! S-a suit intr-un Range Rover de capitala imediat dupa ce si-a fluturat traista de firma agale in directia vantului. Vantul batea din nord! E bine! Se incalzeste apa!

Multe, mici si scurte

- In premiera pentru noi avem cei mai misto turisti din lume care stau de trei saptamani la noi si vor si a patra! Eu cand m-am pornit la drumul asta la asta ma gandeam, asa vedeam lucrurile. Nu pot sa exprim in cuvinte bucuria de a-i fi intalnit in viata asta plina de nebuni pe oamenii astia buni, blanzi, civilizati si simpatici! N-am cuvinte! Alina si Mihai, va multumim din suflet ca ne-ati calcat pragul. Iar bebe Teo eu sper din suflet sa vina la 2 Mai si cand o avea el copiii lui!

- Lumea a venit in acest iunie mega-super-ploios de n-am cuvinte. Am avut casa plina. Oamenii din anii trecuti ne trimit prieteni pe aici iar asta spune multe. Prieteni vechi ai casutei si-au antamat cate doua sejururi in luni diferite in vara asta la noi. 

- Azi a venit un domn care era in delegatie la Mangalia, familia din Bucuresti cu doi copii, ar vrea sa vina in concediu iar el a venit sa vada cum e casa si cand a razbit prin iarba de pe drum mi-a zis "Doamne, IARBA LA MARE, nu credeam ca mai exista asa ceva, ce frumosss eeeeeee!!!". Da, la mare exista "pavele". Multe. Si ciment. Mult. E pentru...mdeh, bucuresteni. E pentru oameni care nu inteleg ca atunci cand aici a plouat tone de apa toti vecinii cu "pavele" erau inundati in curte pan' la usa casei iar noi astia cu iarba si nisip n-am avut nici macar o "baltoaca" in curte. Deh, e greu sa gandesti si pricepi unele lucruri, e greu sa fi in ton cu natura. Erau case cu saci de nisip puse in fata portilor. Case care au in curte ciment si pavele. Oh, well... Bucuria mea e una majora: exista inca multi, multi oameni care isi doresc natura, iarba, nisip, tzarana pentru ei si mai ales pentru copiii lor. Jos palaria! 

- Mi-e frica de vara care o sa vina dupa tot acest frig ciudat. Stiu, suna dubios. Mi-e teribil de frica de ce urmeaza pentru ca am impresia ca o sa vina si reversul medaliei si ca o sa ne cocoseze cu vreo caldura. Sunt eeeextrem de recunoscatoare naturii pentru racoarea acestui iunie, n-am trait niciodata asa ceva, savurez din plin! Eu sufar crunt de caldura, in alti ani eram in suferinta de la mai incolo. Anul asta pot sa zic ca nu mi-a fost cald inca. Ceea ce e minunat!

 - Am luat cele mai dragute luminite solare de la Lidl. Din cele de pus prin curte. Am umplut gardurile si curtea si locul cu 20 de luminite care se aprind cand se face seara. Minunat! Am luat cele mai misto umbrele de soare pentru terasa de sus care au infruntat cu brio furtuna cea mare. Minunat!

- Mi-am vazut copila jucandu-se cu copiii satului. Vreau sa fac un post separat despre copiii satului. Cei care-s liberi cu adevarat, care cresc in curti si pe strada, pe garduri si pe plaja. Cei care sunt atat de frumos crescuti incat isi ajuta parintii la treaba. Cei care nu stiu ce-i aia "ma plictisesc" si care o invata si pe Mara ca "plictis" nu exista cand ai lumea si gradina la dispozitie. 

- Mara e in transformare. O vad cum evolueaza, cum are grija de pui ca Teo, cum trage mai degraba catre alergare decat catre tableta cu jocuri. Cum stie sa se joace frumos, cum interactioneaza politicos cu oamenii, cum se bucura de vara asta aici mai mult ca oricand. Cum ma ajuta la treaba. Si cum ma toaca la cap ca pe frunze. Si cum ma bucura mereu chiar daca eu sunt tot timpul cu gura pe ea :)

  Cam asta ar fi darea de seama pentru luna asta. Cu drag, de la mare, Albuletzii.

Furtuna

vreau sa vad valurile mari

iote-le!

aolica, ma face sa vreau sa fac pipi! :D

io iau un cataroi cadou pentru Nana!

Ze end

Ganduri despre libertate

  Acest post contine opinii personale. A se trata ca atare.

  Mama mea m-a invatat de mica un citat. "Libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea altuia". E un citat din John Stuart Mill, un filozof britanic care si-a batut capul prin anii 1800 cu chestii din astea dubioase cum ar fi libertatea, regulile sociale si normele de buna maniera. 

  Libertatea asta a noastra in cadrul societatii a luat multe forme de-alungul istoriei. Toti vrem libertate cat mai multa insa pe de alta parte cand cineva ne da in cap nu vrem ca acel cineva sa mai fie liber printre noi. Makes sense. Ce mi se pare mie personal uluitor este faptul ca aud din ce in ce mai multi parinti cum vor ei sa-si creasca copiii "liberi". Si prin liberi nu se mai intelege lasa-l sa danseze in balta, sa manance tzarana, sa haleasca furnici si sa mangaie limacsi. Sa guste nisip si sa se cocoate cat mai sus. Nu. Sa creasca liber adica sa faca absolut tot ce doreste, cand doreste, fara nici un fel de idee ca in preajma lui mai sunt si alti oameni.

  Fara nici un pic de respect pentru libertatea celuilalt. Care poate e si el liber sa zicem... sa doarma. Si pentru ca celalat sa doarma noi astialaltii trebuie sa ne auto-limitam libertatea de a urla spre exemplu. Sau libertatea de a merge calare pe el in pat sa-l tragem de nas sau de urechi. Pentru ca omul de langa noi, oricine ar fi el, sa aiba libertatea de a trai in lipsa durerii noi trebuie sa ne limitam libertatea de a-l pocni cu pumnul in ochi in clipa in care ceva nu ne convine. Pentru ca pe noi adultii ne pedepseste cu inchisoarea daca il troznim pe nea Costica de la scara doi pentru ca ne-a iritat. 

  Pe copii nu ii baga nimeni la parnaie pentru asta. De ce? Pentru ca societatea a decis ca el, copilul mic, pana in varsta adolescentei, atentie, nu este responsabil pentru faptele lui. Asa. Deci sa urmarim firul logic al discutiei: copilul nu are discernamant. Atunci noi ii acordam libertate de decizie despre orice? Mai mult, ii acordam libertatea absoluta, cea fara-de-consecinte? Ii lasam lui decizia? El decide sa-l pocneasca pe altul in cap sau sa distruga orice ii iese in cale. Care e consecinta faptelor sale? Cum intelege acel copil ca nu-i tocmai social acceptabil sa faca asta? Nu, nu zic sa-l bati, doamne-fereste. Dar care este consecinta faptelor sale? Eu doar intreb.

  Aud tot mai des de copii "crescuti liber". Din pacate ii si vad tot mai des ajunsi la varste mari, tot mai mari... ii vad la fel de "liberi". Si ma uit si la reactia oamenilor din jur. Ei bine, oamenii din jurul acestor copii nu-s liberi. Deloc. Incepand cu parintii lor care sunt frustrati dincolo de cuvinte si simt clar ca ceva nu-i tocmai in regula, continuand cu cadrele didactice si terminand cu partenerii de joaca sau cu ceilalti oameni care le ies in cale si care se simt agresati si fizic si psihic de "libertatea altuia". Ca deh, mi-e cam greu sa ma simt libera si fericita cand un "copilas liber" imi arunca un cataroi imens in cap pe o plaja. Sau cand "decide" el ca e cazul sa urle la ora 23 sub geamul apartamentului meu. In care copilul meu doarme. Ca vorba aia, e liber sa doama noaptea. Sau nu e? Si nu discut de copii de un an. Ci de pusti maricei care n-au nici un fel de notiune despre "hai sa nu deranjam ceilalti participantii la viata". Ca poate or fi si ei liberi sa respire pe langa noi. Sau nu sunt?

  Copilaria e minunata. Este era descoperirilor. Da, ea nu trebuie umpluta de reguli si interdictii stupide sau inutile. Insa, cata vreme traim printre oameni... libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt. 

O aud. O ascult.

  S-a culcat din nou tarziu. Prea tarziu pentru programul ei obisnuit. Cand suntem la 2 Mai nu putem sa ne urmam programul. Prea multi oameni, prea multe distractii, prea mult balamuc. Nu putem adormi la 8 sau 9 ca la noi acasa. 

  S-a culcat pe la 10. Doarme lemn iar eu o ascult. O ascult si in somn cum o ascult si pe trezie. Aud cum respira si stiu ca e bine sau nu. O aud si cand n-o aud, mi se pare ca o aud, am halucinatii auditive cu copilul care ma striga. Sunt setata sa o aud. Si cand dormeam in alta camera decat ea o auzeam si rupeam usi ca sa ajung la ea. Ca sa constat ca nu o auzisem pe ea ci imi auzisem fricile mele din cap. Sau ca sa constat ca auzisem bine si era o problema. 

  Acum pot dormi cu ea in aceeasi camera. Desi dorm ca un iepure. Am dormit real-lemn-dusa in astia sapte ani doar cand ea n-a fost in aceeasi casa cu mine. Si cand nu era nici bunica semi-moarta in camera alaturata. Adica anul asta pret de cateva zile cat am fost la Ploiesti eu si ea aici la mare cu mama. Iar cand ma trezeam ma simteam brusc vinovata ca am dormit si extrem de ingrijorata ca ea a patit ceva. 

  O ascult cand vorbeste ziua, o ascult cand respira noaptea. Mi-e drag de mor. In ultimele zile mi-a fost si mai drag de ea, mi-a demonstrat ce e aia intelepciunea, i-am zis cat sunt de mandra de ea. Au fost prieteni langa noi, vor mai fi curand alti prieteni, din aceia noi si proaspeti, crocanti si numa' buni de strans in brate si pupat. Si ea numara zilele pana joi cand vine Irina si apoi pana lunea urmatoare cand vine Bia. Iar eu o aud. Si o ascult. Si sunt mandra de ea. Pentru ca merita!

Home alone

  Intai fi-mea pe care ne-am facut curajul sa o lasam singura acasa pentru 1-2 ore pe cand noi ne-am dus la cumparaturi in aceste doua saptamani cand Marius a fost acasa. Am ales sa incep "experimentul" cand era si el acasa ca sa fie cumva "vina" impartita la doi. Si responsabilitatea. Desi stiam sigur ca ea nu face tampenii, ca nu umbla la prize si alte chestii... am instruit-o cu glas tare inainte sa plec: "mami, sa nu umbli colo, colo..." iar ea a parut total siderata! Mi-a zis "DAAAAR MAAAAMIIII! stii ca eu nu umblu niciodata acolo si acolo si etc". :) Da, eu stiu in mod teoretic da' tot mi-e frica! 

  Si-am plecat! Si ne-am tot zis pe drumuri (ca am avut multe, multe drumuri in astea doua saptamani) ca noi stateam singuri acasa, mergeam singuri pe strazi, eram cu cheia de gat si multe alte aberatii pe care ni le ziceam doar ca sa ne simtim curajosi. Pentru ca in spatele creierului, acolo in usa de-din-dos... acolo erau ele, negrele. Acolo erau "se taie, se spanzura, o fura cineva, sare pe geam, se ineaca, lesina, sare in pat si cade!". Acolo erau toate. Dar astora toate stiu ca trebuie sa le dam drumul sa zboare din NOI pentru ca in ea nu prea sunt. Ea e un copil extrem de responsabil si de intelept.

  Si totul a fost ok. Am facut asta cateva zile la rand si ne-a prins bine noua pentru ca alergam ca dementii sa cumparam chestii pentru casuta de la 2 Mai, ei pentru ca ea si-a dorit asta (imi spunea de cateva luni ca vrea sa o las singura si sa merg la cumparaturi deci era ea pregatita sa faca asta) si pentru ca a capatat incredere in ea, cum e si normal.

  Acum sunt eu home alone la Ploiesti. Am dus-o pe ea cu toate catrafusele la mare, am lasat-o acolo pentru ca aveam aici nunta unui bun prieten, niste dentinst de revizitat si niste om de dus cu mancare catre avion. Am mers duminica la nunta unde m-am distrat copios, o sa ramana de pomina felul in care am ajuns acolo cu o sanda rupta si dusa in alta parte de un taximetrist bucurestean extrem de priceput. Am stat la masa cu niste oameni eeeextrem de misto cu care s-au legat niste conversatii si niste rasete incredibile. Am lacrimat puternic cand Iasonul si-a luat proaspata nevasta la primul dans iar cand m-am revazut cu mama lui dupa mai bine de o decada si am vazut-o pe ea cat de mult se bucura ca-s acolo... astea sunt clipe extraordinare! Sunt momente din alea de bagat in borcanel pentru retrait mai tarziu.

  Si apoi m-am intors acasa. Si acasa e casa goala si pustie iar eu tot strang, adun, fac ordine, mai fac niste bagaj pentru joi cand ma intorc la 2 Mai. Si ma mir ce liniste e, incep sa vorbesc singura dupa doua zile de liniste si de nimeni care sa ma strige, fara exagerare, din 2 in 2 minute "maaaaaaamiiiiiiiii" prin casa. Noaptea ma scol, tresar si ma uit spre patul ei. Nu e acolo. Ma uit spre locul lui Marius, nici el nu-i acolo, ma intorc pe partea cealalta si adorm. Adevarul e ca dormi intr-un mare fel cand esti singur acasa. Dormi lemn, dormi adanc, dormi printre episoadele de "aoleu, unde e, e bine?"... dormi lemn, nene!

  Home alone e bine. Doar pentru 2-3 zile pe an. Si mi-e dor de ea. Stam impreuna de 7 ani zi si noapte... ne e mare dor una de alta acum. Dar e bine ca stim ca citez "mami, joi o sa te iau in brate si-o sa te straaaaaang, tare, tare, TAAAAAAAAAAAAREEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE!!!".  E bine, joi voi fi melc! Ma bulbuca micutza. Ceea ce va doresc si voua!

Numele tau

  Dana Nalbaru a facut o chestie foarte misto la care am participat cu mare placere pentru ca mereu ma gandesc ca relatiile speciale dintre oameni nu prea mai au mare cautare in societatea zilelor noastre. Si ca totusi mai exista oameni care se iubesc frumos si adevarat, care nu-si fac magarii si care duc casnicii frumoase pret de multi ani. So...a iesit ceva foarte emotionant iar melodia e fantastica. Poza cu mine e facuta evident de Mara care nu pricepea de ce imi scriu numele lu' taxu cu dermatograful pe mana :))))

Prima tura de 2 Mai. Prima tura la Petya!

  Normal ca am plecat intai sa venim inapoi in aceeasi zi, apoi sa venim inapoi a doua zi, dupa care am stat inca o noapte pentru ca joi munciram ca la balamuc sa aranjam si terminam si ordonam chestii, corcoatze, lucruri, umbrele. Pentru ca vineri au venit primii clienti. De care mi-e cam mila la ora asta deoarece s-a cam pus pe ploicica azi si la 2 Mai. 

  Am ajuns aseara amandoi acasa dupa ce am lasat copilul semi-inlacrimat cu mama la 2 Mai. Of. Nu vrea sa se desprinda de mine (desi ea a cerut sa ramana acolo!), mi-a zis ca nu vrea sa plec pentru ca eu sunt cea mai buna mamica din lume si citez "tu stii mami sa ai grija de mine". I-am explicat ca si Nana (mama) stie la fel de bine, ca doar uite eu ce mare sunt si Nana m-a crescut. Logica asta a convins-o oarecum. I s-a parut corect. A mai stat acolo fara mine insa mi-a si zis acum ca "eram CU TATI, mai mami!". Deci daca e macar unul din noi in preajma, e ok. Acum insa am plecat pentru prima data in viata ei amandoi de langa ea. Si desi e mare era extrem de trista din cauza asta, aproape ca mi s-a rupt sufletul daca nu mi-ar fi venit s-o troznesc deoarece, dupa cum i-am si spus, eu eram lasata acolo 3-4 luni pe an cu niste matusi perfect indiferente la nevoile mele de om mic. Nici macar cu bunica-mea, ca aia era prea ocupata sa viziteze neamurile din SUA decat sa vada de nepoata-sa. Iar nepoata-sa n-o avea decat pe ma-sa ca taxu' nu exista. Deci era cam complicat. 

  Dar iata ca si daca stai cu ma-ta toata viata ta tot e complicat sa o lasi sa plece de langa tine pret de 4-5 zile cat dureaza pana ma intorc. Asa ca ajung la concluzia ca oricum o dai tot ca un cacat iese iar copiii sunt oricum nemultumiti din principiu :))))) Glumesc, desigur. 

  Ei bine am oarecum invins sa facem ordine la mare. Am pus niste umbrele frumoase pe terasa de sus, am pus acoperis anti-ploaie la casuta copiilor, am una, am alta. Cand zic "am" adica domnu' Albulete. Care s-a cracit si cocosat de cat a tras saracu' doua zile. Cred ca i s-a facut dor de camion, ca atata "vacanta" a avut in astea doua saptamani de l-a luat cu dureri de shale :))) Pupe mama pe el de baiat harnic! 

  La 2 Mai era liniste si frumos. Eu n-am mai fost in luna mai acolo de cand eram extrem de mica. De 1 Mai cocalaresc eu nu "servesc" mers la mare si la manelizare. Nu merci. Las' sa se duca bucurestenii linistiti ca asa e moda. Acum era asa frumos, a fost foarte cald si miercuri si joi, apa marii era dubios de calda, nu mi-a venit sa cred ca fac baie cu fi-mea in luna mai. Cu balaceala si toate cele! Apa era linistita si limpedeeeeee, cam cum e in alte tari la alte mari. Din pacate marea noastra nu prea e politicoasa cu bietii turisti. Ea e frumoasa si limpede in primavara, cand vin turistii incepe si scoate alge, da din valuri, face numa' prostii! 

  Satul era gol-golut. Plaja goala si frumoasa. Curtea verde si plina de flori. Din fericire Petya a deschis la ora asta asa ca ne-am dus calare pe ei cu catel cu purcel si-am mancat extraordinar de bine ca de obicei. Preturile sunt cam aceleasi de anul trecut, doar icrele si palinca au cate un leutz in plus la portie. In rest in toata partea asta de sat pana in centru nu era nimic! 

  Inteleg ca Dinamo era deschis ca el asa e mereu insa n-am apucat sa ajung acolo. Cand o sa ma duc o sa merg sa mananc si sa fac poze cu preturi si tot la toti cei care mai au carciuma in sat. Anul trecut am fost injurata ca mi-am zis parerea, ba chiar si acuzata ca primesc foloase necuvenite de la bietul Petya. Nu primesc domle nimic, doar ca atunci cand vad o mancare buna si bine facuta tin mortis sa anunt lumea. Am eu ambitia asta. Poate din cauza ca in tara asta nu prea exista oameni care sa stie sa gateasca bine. Drept pentru care nici clienti care sa stie sa aprecieze o mancare bine facuta. E normal ca daca la tine acasa tu faci cartofi prajiti in acelasi ulei de 365 de ori sa nu stii care e diferenta intre un ulei ars-ranced si unul proaspat. Deh... am eu pretentii prea mari!

  Si acum niste pozeee! Cu ce sa incep? Casa, curtea, marea sau mancarea? :)))))) 

causta copiilor pe cand era in proces de curatare, montat acoperis, etc. n-am apucat sa fac poze dupa :)

noile achizitii...I love them!

floricele in roaba si alei de piatra de la mare

gura leului

macii

  Si acuuuum mancarea lui Petya, de fapt a Alinei, sotia lui. Fata asta gateste cu un drag si cu o pasiune pentru mancare pe care doar la mine am mai intalnit-o! :D 

intai "medicamentele" din partea casei, palinca de la un nene de la Oradea

midii pane

ceafa cu mamaliga si mujdei

saramura de sardine, pretul e la suta de grame, poti cere cat vrei! nu iti baga pe gat portii din capul lor! normal ca Albuletele a cerut 400 de grame :))))

cele mai bune icre din lume!

ciorba de peste. culmea, cu mult peste! 

sarmalute in foi de vitza, au fost FENOMENALE!

si evident ceatal cu mamaliga si mujdei...bunnnn!!!

  Cam asta a fost pe tura asta. De saptamana viitoare ma mut si eu acolo asa ca o sa transmit starea vremii live :))) Daca va paste vreun gand de vacante la 2 Mai ne gasiti pe site-ul Casei, pe contul de FB al Casei sau pe la mine pe aici. V-am pupat! Ma duc sa mai fac patrujdoo de chestii de mancare, maine dimi la ora 4 sotul din dotare se intoarce in Elvetia. 

Noaptea dinainte

  De cand ma stiu nu pot adormi in noaptea dinainte de a pleca la 2 Mai. Poate pentru ca am fost dusa cand eram foarte mica fie cu trenul care pleca la ora 12 noaptea din Ploiesti, fie cu cate o masina-horror-inghesuiala-vietzii pe la un 4 sau 5 dimineata. Altfel ne prindea caldura pe drum si cum babele si mosii familiei credeau ca exista "curent" nu se putea merge cu geam deschis. Deci scularea inainte de adormire cum ar veni. 

  Cand imi zici "drum la 2 Mai" nu mai dorm. Imi aduc aminte perfect si excitatia ideii ca mergem si o sa vad marea, o sa pun picioarele pe nisip si toata viata mea o sa capete sens. Mirosul marii cand scoteam capul pe geam pe la Eforie unde se si zareste un coltz de mare de pe sosea... si in ziua de azi deschid geamul acolo, chiar daca am aer conditionat in masina. Iar cand masina ajunge in 2 Mai sunt ca un catzel cu limba scoasa, calare pe geam chiuind. Dar cu o noapte inainte nu dorm. Deloc. 

  Imi miroase a tren. A Gara de Sud, a sine, a mizerie si a asfalt incins. Imi miroase a somn. A somnul ala de ti-e rau de somn, iti vine sa vomiti de somn. Mereu ma gandesc ca traiesc intr-o epoca minunata, nu a trebuit sa-mi scol copilul din pat si sa-l duc la gara la ora 12 noaptea ca apoi trenul sa faca 9 ore pana la Mangalia. Asa facea cand aveam eu 7 ani ca ea. Azi face 7 ore jumate! :))))))))))) 30 de ani mai tarziu au reusit sa faca "doar" sapte ore juma un tren cale de 350 de km. 

  Imi miroase a mare. Visez ca ajung acolo, ca pun piciorul in apa recisoara de iunie si ca ma uit la covorul de apa frumoasa. Si ca simt ca o sa fie bine orice ar fi. Si acum o vad pe Mara cum trepideaza. Doar ca ea acum doarme, e tarziu, e ora la care ar fi plecat personalul Ploiesti-Mangalia acu' 30 de ani. Ea doarme. Ea o sa plece maine cu noi doi pe langa ea, cu multe bagaje si cu un congelator de carne pregatita de mine in pachetele mici-mici ca pentru ea. De cate ori ma duc la 2 Mai intru in isteria "n-am de mancare". Cele mai crunte momente de foame din viata vietilor mele le-am avut acolo, in verile in care stateam pe mana rudelor care ma hraneau cu loboda. 

  Am luat azi spre 10 kilograme de diverse carnuri gandindu-ma la ea, la cele 3 luni care urmeaza si in care n-o sa avem masina de dus la Mangalia. Am luat azi mancare cat pentru de azi pana in septembrie. Am facut iar mii de bagaje, am cumparat iar mii de lucruri pentru Casuta de pe Malul Marii. Plecam iar cu un camion plin de ma rog sa nu ploua maine ca sa ne inmoaie chestiile din bena descoperita. Marea relocare de vara incepe maine cand ne ducem cu bagaje si lasam copilul acolo. Noi doi ne intoarcem ca eu sa apuc sa-l trimit pe om inapoi la Elvetia cu un geamantan de mancare duminica cand pleaca. Si ca eu sa ma prezint ca o duamna tot duminica la nunta unuia dintre cei mai buni prieteni pe care mi i-a scos viata in cale pe lumea asta. 

  Deci in noaptea asta nu dorm. Ma duc sa mai adun niste tzoale sa mai indes in niste papornitze. Ceea ce va doresc si voua! 

Stai jos, vaco!

  De obicei imi cer scuze dinainte cand urmeaza sa troznesc sentimente de oameni firavi la suflet si la minte. Bag un disclaimer d-ala, zic o duda, o dau pe "moale", doar-doar nu m-or scuipa anonimii cu flegmele bine plasate din plamani. Azi nu. Azi vreau sa spun ca orice femeie care merge la o toaleta publica, fie ea de restaurant, gara, scoala, parc si nu se aseaza jos pe colac dar se urca degraba cu picioarele pe colac si apoi se pisa pe jos, pe colac, pe langa veceu... e o vaca. Nu stiu ce am cu vaca, poate doar faptul ca o vaca face pipi din picioare cu un jet puternic ne-directionat corect catre nimic (am vazut eu la mamaia lu' Marse la tzara cum face vaca pipi!), poate doar asta ma face sa spun: doamnelor, sunteti niste vaci!

  Vaca saraca face unde trebuie. Voi nu. Vaca nu are "veceu" adica W.C. care vine de la "water closed" din engleza aia pe care cu toatele pretindeti ca o rumegati de fiecare data cand va dati pe feisbuci si alte asemenea. Ei, ca sa stiti, vine de la "inchis cu apa", adica ca cum ar veni (sper ca stim cu totii ca exprimarea e voit cacofonistica!) canalizarea cand s-a facut ea de muuuult, de foarte mult timp in alte tari, alea vorbitoare de uater-clozer. Pe cand mamaia noastra se pisa in fundu' gradinii precum vaca. Ma rog, mamaia avea si ea un "veceu" si stia sa-l foloseasca, ca nu era tampita precum niste duamne parfumate din ziua de azi. 

  De unde agitatia mea? Apoi m-am dus la restaurant. Am fost azi cale de trei bibani la gratar la restaurantul nostru de suflet din Ploiesti. La care ne-am tot dus la toaleta. Toaleta extrem de civilizata! Oamenii astia se dau peste cap ca totul sa fie foarte frumos la baie la doamne. Nu lipseste niciodata nici hartia igienica, nici sapunul de maini, nici servetele de sters! Jur! Totul e spotless, in toaleta miroase frumos, e curat, e tot ce vrei. Daca toata lumea s-ar aseza pe toaleta sa faca pipi baia nu ar trebui spalata decat odata pe saptamana. Daaaaaar... vacile fac din picioare!

  Eu mi-am invatat copilul de gen feminin (deocamdata doar d-asta am) ca la baie ne ASEZAM pe toaleta. Nu, vaco, nu ne urcam cu picioarele pe colac! Nici pe vasul de toaleta! Pentru ca daca facem asta o sa ne pisam pe jos. Pe veceu si pe langa. Nu suntem in cretacic! Am aflat, intre timp, ca nu poti sa "iei" nici un fel de "boala" doar pentru ca te asezi frumos pe o toaleta pe care in prealabil poti pune hartie igienica, ca nu te-o fi fatat ma-ta in staul sa nu stii ce e aia! Vaco! Nu te pisi pe LANGA! Mi-a zis Mara intr-o zi oripilata ca si la scoala a gasit toaleta plina de urme de noroi, ea a avut mintea sa ridice colacul cu noroi, sa puna hartie pe vas si sa se ASEZE. Sa faca pipi asa cum face orice femeie cu minte in cap. Da' e bine ca noi duamnele radem de barbatii care se pisha in mod constant pe langa buda. Aia, alta natie de idioti penibili, cei care n-au aflat ca, maica, daca n-ai tzinta...STAI JOS, VACO! Sau boule, dupa caz. 

  Nu exista nene loc in tara asta unde sa mergi si sa zici iaca, o toaleta curata. Azi la restaurant a fost curata pana cand au intrat niste duamne foarte parfumate acolo. Cand ne-am dus noi din nou, era pipi pe colac si pe jos. Pe care eu l-am sters ca sa nu-mi  intre in papuci. Cat sa fii de VACA, subliniez, VACA, sa nu STERGI daca ti-ai ridicat tu curu' ala mare din locul unde n-ai facut pipi cum trebuie si vezi ca ai facut pe langa? Cam cata nesimtire sa fie in tine? Aaaa, nu esti la tine acasa, da? De aia? Hmmm, sau poate ca nu. Poate ca tu cum lasi in urma ta baia publica,  la restaurant sau in camera de la hotel, poate tu aia esti si atata poti intr-ale igienei personale. Vaco! 

Cele doua saptamani

  Cele doua saptamani in care el e acasa sunt marcate de isterie. Intai isteria ca vine. Aoleu, vine, sa ne pregatim, sa luam mancare, sa facem, sa dregem. Nu stiu exact ce, nu e ca si cand as muta mobile in vederea venirii lui. Apoi asteptarea din ziua aia. In ziua aia Mara e ca o capritza saltareatza. Ma intreaba, fara exagerare, din cinci in cinci minute cand ajunge tati, unde e si cat mai are. 

  Apoi intra pe usa tati si ea sare, eu sar, el ne pupa, noi il tabaram mai ceva ca hoardele tatarasti. Dupa ce ne tragem oleaca sufletul, mancam, bem, ne veselim... Incep treburile. Tre' sa ma duc sa fac aia, aia, aia, aia...poate si aia. Tre' sa luam aia, aia, aialalta ca sigur mor daca n-o iau, aia, aia, aia...si poate si aia! Tre' sa cautam (prin casa, pe la tara, prin masini, prin alte case) aia, aia, aia, cablul de la AIA care imi trebuie sigur, mor daca n-am, fir-ar al dracu' unde p#$%$ l-oi fi pus, tu stii, arata-mi tu!!!, aia, aia, aia, aia, aia, sosete, aia, aia, aia, poate si aia!

  Apoi trebuie sa mergem. Sa luam, sa facem, sa rezolvam, sa mutam, sa schimbam, sa futem si ras-futem obiecte, oameni, lucruri si locuri. Si inca un drac peste. Totul e ca un fel de iures, eu simt ca obosesc de cand clipesc dimineata sa deschid ochii si imi aduc aminte ca aia, aia, aia, aia si poate si AIA nu-s rezolvate, facute, fierte, cumparate, aduse, gasite si impletite. Alergam ca disperatii. Si normal, ca in orice moment in care te dai de ceasul mortii, timpul zboara, zilele se duc una dupa alta si apoi ajungem la ziua in care el tre' sa plece. Si in care eu gatesc aia, aia, aia, aia si poate si aia ca stiu ca-i place... impachetez o valiza intreaga de mancare, chestii, lucruri, am mereu impresia ca uit ceva si evident ca intotdeauna ceva se uita intr-unul sau altul din locuri. Si uite asa mai trec doua saptamani si el pleaca iar si apoi mai trec sase saptamani si el vine iar si acum toate aceste saptamani zboara undeva intre isteria de "vine tati" si aia de "tre sa luam AIA", incheiata cu "pleaca tati", urmata de isteriile zilnice produse de copil creierului meu batran si obosit. 

  Ce vroiam sa zic? Nu mai stiu, am uitat! Azi am fost pe o caldura sinistra in patru hipermarketuri d-alea de bricolisti, ura vietii mele, voma creierului meu. Daca vrei sa ma omori cu zile, ma duci intr-un Brico, Bau, Dede si alte d-astea pline de "specialisti" si "mesteri". In patru am fost azi. Cautand de berleuzi marchize pentru terasa de la 2 Mai. Cuvantul "marchiza" i-a incurcat teribil pe destui functionari-specialisti intr-ale bricolatului. Deh, greu. 

  Asadar si prin urmare... cele doua saptamani sunt un iures, o invarteala, o tornada de lucruri, oameni, locuri, obiecte si sentimente. Da-s ale noastre si le iubim. Crampeie si franturi, fericire si bucurie, alergaturi si distractii, prieteni si treburi. De toate. Aia, aia, aia... si poate si AIA!

35. El.

  Pentru ca e asa cum e. Pentru ca ne iubim. Pentru ca s-a enervat de dimineata din cauza ca cineva ma chinuia din nou si m-a vazut ca plang. Pentru ca m-a ajutat sa fiu cine sunt. Pentru ca il iubesc de mor. Pentru ca prietenii au venit sa fie cu noi din alte orase ca sa il serbam. 

  Pentru ca 35 de ani. Si pentru ca...

cornutele Taur si Berbec!

uita-te la mami ca iti face pozaaa!

acolo!

aham!

si Pila si Tighi!

doaaaa! 

te ubec, ma!

cine, ma, io?

foto by Gabi! love it!

  La multi ani, iubitule! El doarme acum, post petrecere, Mara la fel... a fost o zi lunga si tare, tare frumoasa cu prieteni buni si minunati care au batut cale lunga sa ajunga la noi. Multumim din suflet!