Cele doua saptamani in care el e acasa sunt marcate de isterie. Intai isteria ca vine. Aoleu, vine, sa ne pregatim, sa luam mancare, sa facem, sa dregem. Nu stiu exact ce, nu e ca si cand as muta mobile in vederea venirii lui. Apoi asteptarea din ziua aia. In ziua aia Mara e ca o capritza saltareatza. Ma intreaba, fara exagerare, din cinci in cinci minute cand ajunge tati, unde e si cat mai are.
Apoi intra pe usa tati si ea sare, eu sar, el ne pupa, noi il tabaram mai ceva ca hoardele tatarasti. Dupa ce ne tragem oleaca sufletul, mancam, bem, ne veselim... Incep treburile. Tre' sa ma duc sa fac aia, aia, aia, aia...poate si aia. Tre' sa luam aia, aia, aialalta ca sigur mor daca n-o iau, aia, aia, aia...si poate si aia! Tre' sa cautam (prin casa, pe la tara, prin masini, prin alte case) aia, aia, aia, cablul de la AIA care imi trebuie sigur, mor daca n-am, fir-ar al dracu' unde p#$%$ l-oi fi pus, tu stii, arata-mi tu!!!, aia, aia, aia, aia, aia, sosete, aia, aia, aia, poate si aia!
Apoi trebuie sa mergem. Sa luam, sa facem, sa rezolvam, sa mutam, sa schimbam, sa futem si ras-futem obiecte, oameni, lucruri si locuri. Si inca un drac peste. Totul e ca un fel de iures, eu simt ca obosesc de cand clipesc dimineata sa deschid ochii si imi aduc aminte ca aia, aia, aia, aia si poate si AIA nu-s rezolvate, facute, fierte, cumparate, aduse, gasite si impletite. Alergam ca disperatii. Si normal, ca in orice moment in care te dai de ceasul mortii, timpul zboara, zilele se duc una dupa alta si apoi ajungem la ziua in care el tre' sa plece. Si in care eu gatesc aia, aia, aia, aia si poate si aia ca stiu ca-i place... impachetez o valiza intreaga de mancare, chestii, lucruri, am mereu impresia ca uit ceva si evident ca intotdeauna ceva se uita intr-unul sau altul din locuri. Si uite asa mai trec doua saptamani si el pleaca iar si apoi mai trec sase saptamani si el vine iar si acum toate aceste saptamani zboara undeva intre isteria de "vine tati" si aia de "tre sa luam AIA", incheiata cu "pleaca tati", urmata de isteriile zilnice produse de copil creierului meu batran si obosit.
Ce vroiam sa zic? Nu mai stiu, am uitat! Azi am fost pe o caldura sinistra in patru hipermarketuri d-alea de bricolisti, ura vietii mele, voma creierului meu. Daca vrei sa ma omori cu zile, ma duci intr-un Brico, Bau, Dede si alte d-astea pline de "specialisti" si "mesteri". In patru am fost azi. Cautand de berleuzi marchize pentru terasa de la 2 Mai. Cuvantul "marchiza" i-a incurcat teribil pe destui functionari-specialisti intr-ale bricolatului. Deh, greu.
Asadar si prin urmare... cele doua saptamani sunt un iures, o invarteala, o tornada de lucruri, oameni, locuri, obiecte si sentimente. Da-s ale noastre si le iubim. Crampeie si franturi, fericire si bucurie, alergaturi si distractii, prieteni si treburi. De toate. Aia, aia, aia... si poate si AIA!
Asa a fost si la noi perioada in care sotul meu era in Germania si noi in Ro. Dar acum suntem toti in Germania si dupa 1 an jumate am inceput EU sa ma linistesc. EL mai repede pentru ca stresul era doar in Romania. Nu stiu cum e cu munca la sotul tau, dar al meu avea timp in weekend sa mearga prin magazine (lui ii si place la nebunie asta) si gasea tot felul de oferte, asa ca multe chestii cumpara din Germania. Am vazut niste oferte la marchize de nu-mi venea sa cred 50 euro si era de 2-3 m pe 1.80 m. Daca are timp merita sa cumpere din strainatate.
RăspundețiȘtergereIti doresc nervi de otel pentru ca e greu, stiu.
Carmen
Multumesc, Carmen. Nu le poate cumpara de acolo pentru ca el vine cu avionul acasa de la munca, asa il trimite compania la care lucreaza.
ȘtergereAm trecut si eu prin asta, cand era al meu sofer de cursa lunga. La alta scara, pentru ca nu aveam copii inca, dar eu nu eram buna de nimic in ziua venirii lui, apoi cat era acasa fugeam amandoi sa rezolvam tot, stateam toata noaptea la povesti sa recuperam zilele cand nu ne vedeam si apoi ma trezeam ca trebuie sa plece inapoi si ma lua o disperare... Ma bucur ca au trecut anii aia, a fost destul de complicat... Bafta si rabdare multa si voua!!!
RăspundețiȘtergereChiar nu e disperare de nici un fel. Dar e la muncaaaaaa...:))))))
ȘtergereLa mine era disperarea :-)))) Mie imi face placere in compania lui, e prietenul meu cel mai bun si ma bucur ca dupa atata amar de ani asta nu s-a schimbat. Nu ca voi n-ati fi, dar stii tu, fiecare isi traieste situatia in felul lui. Mie imi venea sa plang de dorul lui, chiar daca ne sunam ca prostii de 15 ori pe zi si venea factura la mobil cate $400... :( De aia ma bucur ca s-a terminat :-) De munca era mai frate gramada... dar pe aia n-o mai tin minte asa, tin minte doar ca tremuram in ziua aia ca o frunza si (pentru ca trecea cu tirul pe langa geamul biroului meu in drum spre casa) eram toata ziua cu ochii in drum sa-l vad si sa-i fac cu mana... ca la 14 ani ;-)
Ștergere:)))) D-alea cu tremurat ca frunza nu mai am, dar emotii ca vine am. Acum cand a venit, culmea la venire, am plans. Nu stiu de ce dar m-am pus pe un plans d-ala de copii mici. Cand ai copil si treci prin asta tie iti e mai usor pentru ca incerci mereu sa manageriezi trairile copilului iar ale tale devin "semintze" :))). Ia sa plece Danu acu' in cursa sa vezi ca tu nu mai tresari insa tresari la toate trairile copiilor legate de asta :)
ȘtergereAbsolut, cred ca asta e :-)
ȘtergereStii, uitandu-ma la poza asta, imi intareste impresia ca Mara e cea mai serioasa si matura dintre voi trei! :)))))
RăspundețiȘtergereNea, nici macar ea nu e serioasa, suntem toti trei niste maimutzoi :))))
Ștergere