Mosia Bunicilor, 6 luni mai tarziu (4)

   Mosia Bunicilor. Pe 7 noiembrie vor fi 6 luni de cand bunica mea a fost dusa sa locuiasca la complexul pentru rezidenta asistata a varstnicilor numit Mosia Bunicilor din satul Nuci, judetul Calarasi. Am mai povestit cum si in ce situatie am ajuns cu ea acolo. Cand am dus-o acolo nu credeam ca o sa mai apuce alte sase luni de viata. Cu mana pe inima, dupa ce in aprilie a facut si un atac cerebral minor peste toate celelalte facute pana atunci...la cei 89 de ani...nu credeam ca o sa mai alegem ceva de ea. 

  De abea mai mergea. Nu mai avea putere sa se ridice singura de jos. Exclus sa mai poata iesi afara de aici din blocul cu trepte. Se tara prin casa, plangea si imi spunea ca vrea sa moara. Ca aia nu e viata. Cum sa pateasca asa ceva, gata, s-a terminat, ea vrea sa moara. Cand i-am spus ca o ducem la recuperare stiu sigur ca in sinea ei a crezut ca o ducem undeva ca sa moara. Intr-un spital isi imagina ea. Nu avea putere sa zica nu dar nici nu mai vroia sa ne fie "povara". 

  Nici ea nu isi imagina ca 6 luni mai tarziu va da cu grebla pe pajistea ei personala din fata camerei de hotel de 4 stele pe care o are la Mosia Bunicilor. Nu isi imagina ca va merge pe bicicleta stationara, ca va face gimnastica si ca se va plimba in fiecare zi multe minute prin curtea frumoasa de acolo, insotita fie de asistenta fie de prietenele pe care si le-a facut la Mosie. Nu isi imagina ca prietenii si familia vor merge in vizita de la Ploiesti si Bucuresti, in nici un caz nu isi imagina ca va fi mult mai sanatoasa ca inainte, ca i se va regla si pulsul si tensiunea, ca va manca bine si va lua in greutate desi in ultimii 2 ani slabise in continuu. 

la 5 luni de cand a mers acolo a cerut si ea o grebla!

  Nu mi-am imaginat. Nu stiam ca exista oameni ca Mariana Melinger, patroana "stabilimentului". Adica nu in Romania. E drept, doamna nu a trait in Romania ci in alta tara, s-a intors aici pentru mama ei care a facut Altzheimer. Mama ei este si ea rezidenta la Mosie. Mosia a fost construita pentru ea si cei asemenea ei. Pentru parintii si bunicii care ajung in toamna vietii si nu mai pot avea grija de ei. Pentru ca sunt bolnavi sau slabi, pentru ca n-au pe nimeni alaturi sau pur si simplu pentru ca cei pe care ii au nu mai pot sa se joace de-a "azilul de batrani" pana la final. Eu n-am mai putut. Nu mai puteam sa o vad cum dispare sub ochii mei si sa ma vad pe mine cum nu am forta fizica sa o ridic si sa o pun in pat. Nu mai puteam. 

  Mi-a fost ciuda ca n-am mai putut. Am fost trista si speriata ca trebuie sa o las pe mana altora, a unor necunoscuti. Insa intre asta si "o femeie la domiciliu" cum propunea cineva...trebuie sa fii extrem de naiv ca sa crezi ca in Romania poti gasi o femeie care sa iti ingrijeasca bunica asa cum o faci tu sau cum ar face-o niste oameni specializati cum sunt cei de la Mosie. Sub indrumarea unei familii care a facut din locul ala o adevarata familie. Personalul, rezidentii, patronii si copiii patronilor, oamenii din management....toti lucreaza ca si cand ar fi la ei acasa si si-ar ingriji bunicii.

de ziua domnului coleg rezident impreuna cu ingrijitoarele, asa sunt sarbatoriti cu totii!

  De aia ei au fost mai eficienti decat mine care eram de una singura si fara posibilitatea fizica de a face tot ce trebuia pentru bunica mea. Acolo sta la parter, iese direct pe iarba. Faptul ca a stat toata vara afara la aer a facut diferenta intre viata si moarte. In prima noapte acolo a dormit bustean cum nu mai dormise de ani de zile. Acum doua zile m-a sunat si dupa ce am schimbat impresii si evenimente a zis "bine, hai ca te las, ma duc sa stau la soare!". Imi povesteste amuzata cum fac ei lucru manual, activitati diverse pentru care Mariana isi bate capul de ceasul mortii...si care ii ajuta cu pastrarea coordonarii si acuitatea vizuala. 

cu prietena ei, doamna Petcu

  Cam asa e bunica mea. Ne e dor de ea, mergem sa o vizitam de cate ori putem, suntem cam departe (cam 100 de km de Ploiesti) insa asta e un sacrificiu minor in schimbul bunastarii ei pe care aici, acasa, n-ar mai fi avut-o niciodata. Pentru ca eu n-am mai putut. Si pentru asta ii voi multumi Marianei Melinger pentru tot restul vietii mele: pentru ca m-a ajutat sa imi salvez bunica si sa fac ca oricat timp ar mai avea ea de trait pe aici sa fie unul bun si bland, plin de demnitate si de ideea ca "uite, mama, pot merge singura pe afara!"....

  Multumesc, Miri!