Doi ani

  Acum doi ani pe vremea asta era culmea, tot 1 iunie. Nimic special. Ne mutasem inapoi la mama de 5 zile zile. Contractul pe firma al chiriei in care am stat 2 ani se incheiase. Si alti bani cum ar fi 300 de euro pe luna...nu aveam. Incepeam sa nu mai avem deloc. Tot ce avusesem, tot ce am strans in anii cand am avut, incepuse sa dispara ca prin farmec. Ne-am mutat. 

  Am impachetat singura toata casa. O luna mi-a luat. Din 4 aprilie pana in 28 aprilie eu SINGURA am demontat mobilele din cele 3 camere, am strans tot ce aveam intr-o casa de om, am pus in cutii, in baloturi, in....Marius avea treaba. Erau ultimele luni in care a mai avut de munca constant. Deci...am dezmembrat singura o casa. Atunci am pus prima data copilul la desene. Prima data in viata ei. Nu stia ce-s alea...atunci, ca sa nu ii scap vreo scandura pe ea, mi-a fost frica...am lasat-o la calculator...la desene cu Mihaela si Tom si Jerry :)

  Tin minte fiecare zi...tin minte cum plangeam de deznadejde si de durere de maini si de spate. Ma asezam jos, plangeam, ma ridicam si o luam de la capat. Dadeam la copil sa manance, o luam de la capat...mai puneam niste rufe la uscat, mai darmam un dulap. Atunci mi s-a parut ca e crunt. M-am inscris si la scoala de bucatari, m-am dus si la cursuri la Bucuresti. 

  Si ne-am mutat. Am rasuflat usurata, am zis ca o sa imi gasesc eu lucrurile dupa alti doi ani din pachete...au trecut 2 si inca multe sunt la tzara la Drajna unde le-am depozitat. Nu poti muta 3 camere pline in alte 3 camere pline. Matematic nu iese :) Ne-am mutat si am rasuflat. Am zis oh, acum pot sa suflu oleaca...nu stiu ce va fi dar in sfarsit s-a terminat greul.

  Fix 5 zile mai tarziu era 2 iunie. Dimineata viata mea era aceeasi. Faceam de mancare pentru oamenii mei, cu o seara inainte o vizitasem pe Nora care venise de la Bucuresti unde isi pusese un cristalin nou la un ochi. Era obosita dar era ok. I-am dus mancare, am stat de vorba...totul ok. Acum o sunam. Era ora 11 si o tot sunam sa vad ce face. Nu a raspuns. M-a sunat mama de la 2 Mai si a zis ca a sunat-o si nu raspunde. Am sunat-o pe sora ei, nici ea nu vorbise cu ea. Am sunat....am sunat...am sunat....Marius era plecat din oras cu treaba. Pe la 12 fara ceva l-am sunat si i-am zis ca trebuie sa mearga urgent la Nora.

  Nu am avut curaj sa ma duc cu copilul acolo. Eram singura aici cu Mara. Si mancarea in cuptor. Ok, mancarea o aruncam, nu aia era problema...dar ce faceam cu copilul? Am avut minute intregi de gandit si razgandit. Ma gandeam ca o vom gasi moarta. Mara atunci nu statea "aici" fara mine, oricat i-as zi zis "tu nu intri in casa"...Nu puteam sa risc. L-am chemat pe Marius, a venit, a luat cheia de la ea...s-a dus acolo...a bagat cheia in usa si a constatat ca femeia lasase cheia din interior bagata in usa. Usa nu se putea deschide. 

  Intr-un moment de liniste Marius a auzit-o cum se vaita din interiorul casei. M-a sunat si mi-a zis "nu pot sa deschid usa dar o aud CUM SE VAITA din casa". In secunda aia, toata viata si sufletul meu...s-au prabusit. Ma asteptam sa o gasesc moarta, eram perfect pregatita pentru asta. Insa sa imi spuna ca o aude plangand si nu poate intra la ea...........pentru mine asta a fost cumva prea mult...a fost puscaria vietii mele momentul ala. A urmat 112, Smurd, spart usa, dus la spital....si restul il stiti de pe aici. 

  Maine sunt doi ani. Maine o sa ma duc la ea, la Mosia Bunicilor...si o sa sarbatorim. Nici ei nu ii vine sa creada prin cate am trecut. Nici mie. Viata mea s-a schimbat acum doi ani. Am intrat intr-o saracie foarte mare, intr-o ingrjire de batran care a inclus pampersi pe alocuri, care a inclus colapsuri din cauza de puls 40 si cazut in lesin pe alte locuri, atac cerebral si operatie de polip...A inclus multe, multe zile in care o durea spatele de nu mai putea sa respire, tensiune mare la orice problema si tot asa. Acum urmeaza sa iesim din toate astea. Intai a fost Mosia, acum urmeaza sa ridicam capul si din problemele financiare. Asa speram sa fie...Si azi, de ziua copilului, o sa ii zic Norei "sa mai traiesti cate zile vrei tu, dar bine"....ca daca ii zic "la multi ani" imi raspunde inevitabil "anii multi nu-s buni, mama, asa mi-a zis mie tatal meu". Tatal ei a murit de batranete, de moarte naturala, la 93 de ani. 

  Asadar...acum doi ani a inceput sa imi fie greu. Acum sper din tot sufletul ca o sa ne fie mai bine tuturor. La Multi Ani, copii! La Frumoase Zile, bunici!