De ziua mea

  Ieri a fost ziua mea. Joi 13. Tot joi era si in 1979 cand mama a lasat zacusca facuta si a plecat pe jos spre maternitate unde dupa "doar" vreo 13 ore...m-a prestat in glorie pe la un 4 jumate dupa amiaza. Intotdeauna mi-e somn la 4 dupa amiaza. Si-sau foame. De cand ma stiu. 

  Ieri vorbeam cu un prieten din copilarie care venea an de an la ziua mea si il intrebam daca mai tine minte petrecerile de ziua mea pe care mi le facea mama an de an si la care imi umfla multe baloane (trimise de unchiul din SUA, ca deh, aveam pile) care invariabil la sfarsitul serii ajungeau sa bubuie sub diverse funduri de copii de 5,6,7,8,9,10 ani...luni de zile dupa  aia gasea mama bucatele de balon spart prin diverse locuri dubioase ale casei. Casa ce continea 2 camere nedecomandate si o bucatarie de circa 3 metri patrati. 

  In acea bucatarie au intrat in multi ani multi adulti claie peste gramada. Maximul a fost de 11 adulti stocati mai ceva ca obiectele ergonomice de la Ikea. Caci un copil venea cu minim un parinte. Si copii erau multi...mancare era pe saturate, mama se dadea peste cap si ne facea gustari de toate felurile, pateuri cu diverse, imi facea mereu tort si ceva prajituri. Sucuri nu existau. Exista insa un praf din plicuri americane (tot pe filiera pachetelor care ne parveneau) si care se numea Kool Aid, era albastru fosforescent si avea gust de-ceva-dulce amestecat cu acetona. O chimicala ordinara care te facea albastru la bot cu o viteza uluitoare. 

  Intotdeauna imi voi dori petreceri acasa, si pentru mine si ai mei si pentru fetita mea. Pentru ca in capul meu a ramas ideea aia de prieteni, oameni apropiati. Atunci nu era moda cu sa-ducem-toata-clasa-la-Mec-ca-sa-nu-se-supere-vreunul...Atunci oamenii invitau oameni dragi, apropiati, prieteni buni. Ziua de nastere era ceva firesc, bun, drag, cald, cu oamenii pe care ii iubeai nespus si in restul anului. 

  Azi a ajuns o afacere. Un biznis. Oamenii se invita intre ei ca sa se ia la intrecere in carciumi, Mecuri pentru copii si torturi scarboase la preturi ametitoare. Copilul e eventual fortat sa il cheme si pe x si pe y, ca are mami treaba si tati interes cu ei...nimic nu mai este despre copil si prietenie, totul e despre bani, toalete la mucosi de 2 sau 6 ani si haleala de mega fitze si figuri. 

  Prietenul pe care il intrebam ieri (hai sa traiesti, Horjica, si sa fii un tata super misto!) nu numai ca isi aducea aminte, insa o facea cu placere si cu nostalgie. Ma intreba daca mai tin minte cati ani aveam pe atunci. La fel si ceilalti baieti (na, am crescut numa printre baistruci cum le zicea bunica-mea) isi aduc aminte de zilele mele de nastere cu mare placere. Le-a ramas in cap pentru ca era despre noi, prietenii...care la ocazii din astea eram gramada pe snopul de baloane si ne fugaream prin cele doua camere ca bezmeticii o dupa amiaza intreaga. Si la final tort. Facut de mama nu de cofetarie. Cu lumanari corespunzatoare pe care trebuia sa le sting dintr-o suflare. Si cu cantat de "multi ani traiasca"....si cu emotia aia ca lumea e acolo pentru tine.

  Asa ii voi face Marei ziua mereu. Anul asta, la 5 ani, i-am facut prima petrecere adevarata. Pana acum nu mi s-a parut ca e cazul...in primii ani nu pricepe nimic (deci ce faci faci pentru tine nu pentru el, sa fim seriosi), apoi faci mai cu familia asa...la 5 ani cand am vazut-o ca are prieteni de care isi aduce aminte in mod activ si pe care ii iubeste in felul ei...am purces la drum. Nu aveam unde sa facem acasa la noi asa ca ne-am dus la Nasica. Nasica noastra e o super nasica, care desi nu prea ne cunostea cand ne-a casatorit a ajuns sa ne iubeasca intr-un mod atat de frumos si de onest incat ne-a impresionat mereu. Asa ca Nasica ne-a primit la afterschool-ul pe care il au ei la Bucuresti, ca sa nu chemam lumea pe drumuri la Ploiesti. 

  Si...i-am pus pe pitici sa isi faca pizza singuri. Am pregatit aluat acasa, am taiat ingrediente, am pregatit ce imi trebuia pentru tort (tort cu piscoturi, zeama de sfecla si mascarpone, ca un tiramisu :), am luat multe facalete de acasa...si am purces la drum. Nu pot sa descriu in cuvinte incantarea copiilor de 3-7 ani cand si-au facut singurei pizzele cu ce au dorit ei! Mec-uri, carciumi, animatori si alte cacaturi....sunt NIMIC pe langa fericirea copiilor de a face ei cu mana lor ceva "de mancare" pe care apoi sa il manance cu mandria omului care a produs ceva comestibil! Au baut limonada cu miere...au mancat tort cu sfecla si s-au fugarit intr-un spatiu care era cam de zece ori mai mare decat apartamentul lu' bunica-mea. Au fost si baloane, s-au si spart cu incantare...ce sa mai...am reusit sa ii fericesc total si pe ei si pe mine care imi doream pentru ea ce primisem eu de la mama: o petrecere care sa fie despre EA. 

  De ani de zile pentru mine n-am mai facut nimic special. Nu am mai simtit nevoia. Am iubire in viata mea, am prieteni dragi, am tot ce imi trebuie. N-am mai simtit ca trebuie sa ma "serbez" insa anul asta o sa o fac. Pentru ca anul asta am adunat niste prieteni noi, i-am regasit pe unii mai vechi, m-am scuturat de greutatea  care ma sufoca...si acum vreau sa ma bucur de toti oamenii astia care imi sunt aproape. Asa ca o sa fac ceva bun de mancare, o sa iau niste bere si o sa chem niste lume draga. Si o sa iau chiar si baloane numa' bune de pocnit! Si iar o sa radem!