Cosmaruri (1)

  In secunda in care m-am suit cu Mara in masina pentru a pleca de la maternitate, mi-a dat prin gand ca noi suntem cumva pasageri in viata ei...si ca s-ar putea intampla sa fim pasageri si spectatori foarte putin timp. De spaima ca ar putea muri mi-am zis ca oricate zile as avea cu ea o sa fie cele mai bune. Copilul era sanatos, insa eu auzisem suficiente chestii nasoale ca sa ma sperie, unele mi-au fost povestite la 7 luni de sarcina. Not so good. 

  Anii au trecut si toti anii astia am avut groaza aia paralizanta ca ar putea muri. Ieri Marius mi-a zis cu ochii in lacrimi ca a vazut ca ea fuge pe strada si sa o tin bine. Ea fuge pe trotuar circa 3 pasi in fata mea, nu fuge pe carosabil, e speriata de masini si de chestii pentru ca am tinut mortis sa o sperii de mica. Am speriat-o si sa nu se apropie de maidanezi, apoi cainii au speriat-o ei asta primavara de nu o sa se mai apropie vreodata de vreunul. Mai bine!  Mai bine un copil speriat decat unul mort. Mai bine unul timid decat unul rapit. Mai bine un copil "pampalau" decat unul schilodit ca a picat nu stiu de unde si si-a farmat capul de un obiect contondent. 

  Azi pe strada am vazut cum o masina a spulberat un copil. Unul de varsta Marei. Eu eram cu ea, a auzit doar scrasnetul franelor, eu am vazut ce a fost si am impins-o pe prima usa de magazin de langa noi. Copilul ala a disparut ca o papusa aruncata in aer. Ma indoiesc ca a mai ramas ceva din el. In fractiunile de secunda in care m-am uitat am vazut o bunica paralizata in spatele lui. Fugise de pe trotuar la stop iar un sofer l-a luat in plin. 

  Vreau sa fie speriata. Sa fie speriata si de umbra ei. Sa nu vorbeasca cu strainii, sa nu fuga pe strada, sa ii fie reala frica de masini, de caini si chiar de oameni straini. Masini care in ziua de azi si Romania de azi...te calca si pe trotuar. D-apoi pe strada. Lasa sa fie ea fricoasa si pampaloaica...si sa fie vie si sanatoasa si intreaga. Noi ne duceam acum doua ore la locul de joaca. Poate si copilul ala tot acolo vroia sa ajunga. 

  In fiecare zi ma gandesc la Mara si ma gandesc ca ar putea muri. De cate ori tuseste cand mananca imi imaginez ca se ineaca. De cate ori fuge pe strada ma gandesc ca "poate azi" nu se opreste la bordura, de cate ori se suie pe cate un scaun, fotoliu, obiect, ma gandesc ca pica si isi rupe capul. De cate ori ii vin idei sa traga de cabluri prin casa (d-alea bagate in priza) ma gandesc ca o sa se curenteze. De cate ori...de atatea ori eu ma gandesc care ar putea fi pericolul si ii explic, o cert uneori, o bat la cap. Lasa sa fie ea batuta la cap. E mai bine decat altfel.