Mama mea

   Mama mea a avut tupeul sa ma creasca singura intr-o decada in care asa ceva era cam de neconceput. Si a facut-o fara drama. Niciodata nu a zis mi-e greu. Niciodata nu s-a lamentat despre nimic. A avut putine luni cu mine apoi s-a dus la munca.  Era o era in care "mancarea" nu exista. De aia o pun in ghilimele. Noi nu aveam o "la tzara"...de unde sa luam cartofi, oua, ceapa, porc, leustean, lapte, struguri, branza, gaina, smantana, zmeura, caise, morcovi...lista ar putea continua pana marti. Azi nu e marti. 

   Mama mea, in fata unui barbat nepotrivit ei a zis nu. Si gata. Si apoi s-a dus sa impleteasca pantofi la fabrica. Si sa faca naveta de la ora 5 dimineata cand la ora 3 se scula ca sa se duca la Alimentara sa stea la coada doua ORE si sa imi ia mie o lada de capsuni (da, eu nu accept pluralul de capsunE). Eu eram vie atunci. Adica aveam amintiri. Adica stiu cand a plecat la 3 din casa sa se duca sa ia capsunile si sa vina cu ele, sa imi dea o parte sa le mananc asa si restul sa le faca gem. 

  Era atat de putina mancare incat...nu era mancare. Senzatia mea asta e, pentru ca eu sunt o persoana exclusiv carnivora (adica pot trai linistita doar cu produse animale) si atunci...nu aveam. Si mama mea se dadea peste cap si facea "pizza" pe paine. Cu salam si ce mai avea...si cu ceapa care atunci nu imi placea deloc dar pe care acum o pun pe pizza nu pentru ca imi place la gust (gustul nu mi s-a schimbat) ci pentru ca imi aduce aminte de copilaria cu ea. 

  Mama mea isi lua concediu iarna. Si mergeam la Sinaia amandoua, stateam la Hotel Caraiman de fiecare data, si aia era pentru mine vacanta anului. Pentru ca era cu ea. Nu ma interesa de nimic altceva decat ca eram eu si cu ea. Acolo ne-a prins si Revolutia, acolo eram pe 22 decembrie 1989. Acolo aveam prieteni de o viata, pentru ca mama mea e nascuta la Sinaia. Acolo eu ma simt "acasa" peste tot, insa cel mai "acasa" daca ma duci in cartierul Izvor, sus undeva unde putini turisti ajung chiar si in zilele noastre. Am fost in Sinaia acum ceva vreme si mereu imi e teama sa merg in Izvor unde nu am mai mers de 20 de ani. Sunt convinsa ca o sa plang si o sa astept ca tanti Lenutza sa imi iasa in cale pe poteca curtii ei...si o sa astept degeaba. Tanti Lenutza nu mai e....au trecut multi, multi ani de cand mergeam cu mama acolo. 

  Mama mea nu se vaita de nimic. Acum mi se pare uluitor pentru ca acum mi se pare ca se vaita din orice. Poate e o compensare a faptului ca ATUNCI, mama mea, nu se vaita, nu cracnea, nu am auzit niciodata vreo vorba despre cat de greu sau imposibil ii e sa creasca singura un copil, despre ce inseamna sa gasesti mancare, sa ai pile pentru un kilogram de carne. Ulterior am inceput sa ii spun eu ca mi se pare uluitor ca a facut asta in vremurile alea si cu resursele alea. Adica fara mancare cum ar veni. A zambit si a ridicat din umeri, adica "ce mare lucru"...

  Acum ceva vreme ma intreba cineva in mod nepotrivit daca Mara nu "imi da o stare naspa" pentru ca ea cere mereu de mancare...ca persoana in cauza, s-ar simti aiurea, mai ales ca noi nu avem acum suficienti bani. Mi-a venit sa rad. Mi-a venit sa o intreb daca a prins vremea in care mama mea nu avea CE sa ii dea copilului ei sa manance. M-am simtit ca ultimul om...cum adica sa ma jeneze copilul meu pentru ca vrea de mancare? Stiam ca a prins vremea aia, asa ca intrebarea era inutila. Vremea in care luam ulei pe cartela. Si paine. Si 10 oua, si lapte indoit cu apa. Si nu se gasea in Ploiesti nici un fel de produs "animal" decat gheare de pui la punga. In ziua de azi...poti sa faci mancare pentru ca ai CE sa cumperi din magazine. Si daca esti destept o faci si cu minimul de resurse, ca si atunci!

  De unde toate gandurile despre mama mea? Azi sotul meu a desfacut televizorul Sharp pe care l-a cumparat mama mea acum circa 20 de ani daca nu ma insel. Televizor cumparat de la SHOP. Da, ala de unde daca erai cu rude in State, puteai sa cumperi, ca aveai "dolari". Noi dolari aveam, insa la Shop nu gaseai decat ciocolata, wiskey si...televizoare. Merge fratioare animalu' si acu perfect. I se mai umple de praf cate un condensator si incepe sa tziuie ca la balamuc, de aia l-am rugat azi pe Marius sa il aspire oleaca pe interior asa cum face mesterul nostru electronist care l-a mai desfacut de vreo zece ori pana acum. 

 Da, mama mea a are "rude in State"...a si fost acolo in anul 1985 in vizita la fratele ei. A fost uimitor ca i-au dat securistii viza. Toti credeau ca doamna Beffa nu o sa se intoarca, desi avea copil mic Credeau ca o sa fuga cum fugisera multi altii ca apoi sa afle ca isi pot vedea copiii dupa ani si ani de zile. Ea a avut viza pentru 6 luni. Cand s-a dat jos in aeroport la San Francisco, fratele ei a vrut sa o duca direct la biroul de vize de "azil politic"...el in infinita lui naivitate a crezut ca mama mea isi abandoneaza copilul in Romania. 

  Intr-o oarecare masura a facut-o pentru ca copilul era prea mare si stia tot. Si copilul s-a speriat de moarte ca va fi abandonata printre niste rude despre care simtea sigur ca nu o iubesc. A venit la 2 Mai sa isi ia la revedere de la mine iar eu am crezut ca aia e o chestie definitiva. Mama mea, din pacate, nu stie sa comunice. Nu e un defect, asa e ea. Nu a avut CINE sa o invete asta. Comunicarea eficienta cu alte persoane nu exista din nastere, e o chestie invatata pentru majoritatea oamenilor. Rare sunt cazurile in care omul se naste invatat in ale cuvintelor. Eu sunt asa. Poate am incercat sa compensez.

  Clar imi e ca in ziua aia cand a venit eu am crezut sincer ca raman fara mama. Socul a fost asa de mare incat imi amintesc toate detaliile, inclusiv cu ce era imbracata matusa cu care eram. Auzisem cumva ca mama pleaca in "america" insa pana cand nu a venit sa imi SPUNA asta, eu nu am crezut nimic. Stiu cum am condus-o la Mangalia si apoi ne-am intors catre 2 Mai iar Tusi (matusa cu care eram) mi-a zis: ai de ales: ori prindem autobuzul ori mergem si la tiribombe si apoi mergem pe jos ca nu mai avem alt autobuz. Mersul pe jos era de 4 kilometri, apoi prin santierul naval, pe niste pontoane de lemn legate peste apa marii. Stiu ca am vrut la tiribombe dar despre ele nu imi amintesc nimic. Imi amintesc cum treceam pe pontoanele alea (eu am frica de inaltime si atunci aveam si de apa) catre 2 Mai. In seara aia am facut baie in apa calda care racise instalatia de tzuica, in butoiul mare, apoi m-am culcat si apoi am vomitat in pat in toiul noptii. Aia imi amintesc clar. 

  Mama mea s-a intors spre uimirea generala a agentilor de Securitate ai Ploiestiului. "S-a intors Beffa? E na, cum adica...s-a INTORS Beffa???!!!" Da, prostilor, s-a intors, ca sincer nu pricep ce dracu' a cautat sa plece in the first place...no offence, mama! Tin minte cand am luat-o de la aeroport cum javrele alea i-au deschis bagajele sa o caute, cum eu vroiam sa o iau in brate...si imi zicea "stai un pic sa terminam aici"...Mi-a adus un ursulet panda si un rucsac ca un urs panda...ursuletul i l-am dat Marei sa se joace cu el insa nu ii pare interesant. Eu de cate ori il vad imi dau lacrimile. 

  Mamei nu. Ea nu e o "drama queen", ei nu i se pare ca a creste un copil singura e mare jmecherie. I-am zis de multe ori ca a facut o mare chestie, ei i se pare ceva normal. Poate pentru ca stia acum 33 de ani ce a ales. Poate pentru ca viata a invatat-o ca a fi dramatic nu rezolva nimic. Poate pentru ca ea e mai puternica decat noi astea din ziua de azi care zbieram din gura de sarpe cand vedem un paianjen. Eu cand eram mica si vedeam ditamai paianjenu in camera si tipam....mama venea foarte calma si ma intreba de ce tip asa...

  Singurele momente cand am vazut-o impacientata a fost cand a inceput Mara sa fie omulet si sa aibe diverse probleme :) Dar inteleg ca asa sunt bunicii. Insa asta inseamna ca daca io ACU' cu Mara am fost "ingrijorata"....la nepoti o sa o ard linistita pe Xanax.