Un an la Mosia Bunicilor. Si-o zi.

  Pentru ca pe 7 mai s-a implinit un an de cand am dus-o pe bunica mea la centrul de rezidenta asistata Mosia Bunicilor am decis sa merg in ziua aia cu Mara la Nuci, la Mosie si sa ramanem peste noapte acolo intr-o mini excursie. La Mosie poti face asta, totul este ca un hotel, ti se da o camera cu baie si cu tot ce iti trebuie. Aseara pe la 8 si ceva am ajuns inapoi acasa foarte obosite (Mara a alergat pe pajiste doua zile practic in continuu) si foarte incantate de tot ce am trait acolo.

  Rar mi se intampla sa nu-mi gasesc cuvinte suficiente sau sa simt ca am capul atat de plin si ca sunt atat de coplesita de o traire incat sa nu o pot reda repede in scris. N-am putut aseara. Eram si sunt coplesita de cat de frumos se poate face o treaba delicata. Nu stiam cum va fi sa stam acolo noaptea, aveam emotii. Experienta insa a fost una care schimba rotile din creier foarte mult. 

  Noi romanii avem o mentalitate cretina despre batrani si "azile". Poate pentru ca azilele comuniste (care exista si azi in majoritatea cazurilor chiar si in privat) ne-au facut sa intoarcem capul scarbiti la auzul acestui cuvant. In Romania nu exista "cultul batranului", nu mai exista demult respect pentru oamenii in varsta, respect real nu fals. E normal. Atata vreme cat sistemul ii arunca la gunoi in secunda in care nu-i mai poate folosi ca forta de munca... e normal ca intreaga societate sa fie scarbita de batrani. Si inspaimantata de bolile batranetii. Dintr-un egoism feroce cu care ne nastem nu putem privi un om cu Altzheimer dincolo de noi. De mine. De "aoleu Doamne, sa nu ajung asa, vai cat de groaznic!". Ne gandim la noi si nu-l vedem pe omul din fata noastra. Nu ne intereseaza el, ne e frica pentru noi. 

  Intr-o tara in care nici macar copiii nu sunt suficient de ingrijiti inca de la nastere, in care sistemul nu face nimic nici pentru copii nici pentru angajati nici pentru nimeni... nu e de mirare ca avem mentalitatea lui "azil=abandon". Si nu e de mirare ca pana si cei care gasesc un loc ca cel de la Nuci, in marea lor majoritate nu vin sa-si viziteze rudele de acolo nici des si nici pe perioade mai lungi. De exemplu sa stea peste noapte. Si mie mi-a fost "cumva", spun cu mana pe inima pentru ca n-am de ce sa mint. Mai ales ducandu-ma cu copilul meu acolo, evident ca m-am gandit ca poate intra careva peste noi prin camera (nu stiam ca pot primi o cheie si nici n-am mai stat sa intreb), m-am gandit ca poate cuiva i se va face rau si Mara va vedea din nou ca "batraneii" (asa le zice ea) sunt bolnavi. Ea stie de cand era Nora aici, a vazut multe pentru ca n-am avut cum sa o feresc chiar de tot ce s-a intamplat la noi in casa. Eu am prelucrat-o, i-am adus aminte ca domnii si doamnele de acolo au probleme, unii sunt bolnavi la trup altii la cap, i-am zis si ca s-ar putea sa vina careva pe la noi prin camera inclusiv noaptea, sa nu se sperie ca eu sunt acolo si nu e nici o problema. N-a fost cazul, nu s-a intamplat nimic. 

  Stand doua zile acolo am realizat ceva ce nu poti realiza cand mergi doar doua-trei ore in vizite scurte. Am realizat cata munca depun oamenii de acolo pentru fiecare om in parte. Si-s destui oameni. Practic Mosia Bunicilor e ca un stup de albine de dimineata de la 7 pana seara la 9 cand toti se duc pe la culcare. Nu prea vezi pe nimeni stand pentru ca n-au cand. Doar la masa. Am explicat mai pe larg o zi in fotografii pe contul de FB al Mosiei. Il gasiti aici. Tineti minte pagina asta. Voi cei care aveti azi bunici sau parinti in viata si sanatosi aflati de la mine ca maine s-ar putea sa nu mai fie asa. Pe mine caderea Norei m-a lovit ca trenul, nimeni nu se astepta la nimic. Mai toti oamenii care fac un atac cerebral il fac buni-zdraveni. Hai sa nu ne mai gandim ca "noua nu ni se poate intampla" si sa ne orientam un pic sa schimbam o mentalitate si sa facem cunoscut un loc care merita asta. Eu mi-am propus sa fac asta. De ce? Pai pentru ca un copil care duce o viata grea e compatimit. Un tanar care e bolnav e ajutat de toti din jur. Un bratran care se imbolnaveste e o "povara". Batranii mor cu zile in aceasta tara! Din cauza medicilor care se uita la anul nasterii, din cauza ignorantei familiilor, din cauza scarbei pe care oamenii o au pentru un adult care face pe el. 

  Ei bine, un batran dus la Mosie infloreste. Un an mai tarziu, dusa acolo dupa un mini-atac cerebral si o spitalizare scurta la Neurologie in urma careia a ramas fara pic de putere... un an mai tarziu ea e asa:

juca fotbal cu Mara!

  Bastonul ala il tine mai mult asa de fason, nu ii mai trebuie de fapt dar cand merge afara la plimbare il ia cu ea si mai mult il taraste pe jos asa ca pe un catzel dus spanzurat de o lesa :)))) Se simte bine acolo, a luat in greutate 5 kilograme, ceea ce e fantastic! In doi ani aici n-a luat un gram desi manca la fel de mult sau de bine. Si da, la Mosie mancarea e la fel de buna, multa si bine facuta cu simt de raspundere. Fara prajeli, grasimi, margarine, porcarii. Desi batranii sunt "mofturosi" Mariana Melinger se da peste cap sa le creeze meniuri cat mai sanatoase si mai corecte nutritional pentru nevoile lor. Nora a prins putere, imi arata ieri ca la inceput nu putea apasa pe butonul de la bazinul de la toaleta (mi-e greu si mie, Mara nu a putut cam deloc, e un sistem nasol) si ca la inceput apasa cu coada de la peria de la veceu, dar asta nu mi-a zis niciodata :)))) Acum poate cu mana ei, merge zilnic si se plimba, face gimnastica, merge pe bicicleta cand poate. Cand nu nu. 

  Am mancat bine de tot acolo. Si cu pofta. E un aer curat cu miros de plante si flori... cu gazon proaspat tuns care miroase de-ti uiti sufletul prin nori. Mara cum a ajuns s-a descaltat si a inceput sa alerge pe iarba desculta. S-a distrat din nou cu copiii unuia din angajati cu care se imprietenise de Paste. Cand i-a vazut venind a tipat din toti bojocii: "prieteni draaaaagi, ati veniiiiiiiiiiit!". Dupa care s-au pus pe alergat si s-au mai oprit seara. Tatal lor a fost parasit de sotie. Femeia a disparut nu se stie unde si si-a abandonat cei 3 copii. Tatal ii are in grija si munceste la Mosie asa cum poate el si din tot sufletul. Am urmarit zilele astea toti angajatii cu ochiul meu de spion. Stiu sigur pe care n-o sa ii mai vad acolo la viitoarea vizita! Mariana ii zboara imediat pe cei care sunt porci. Pentru ca, din pacate, ea nu prea are cu cine lucra in aceasta tara. N-ai cu cine. Romanul pana nu fura nu se simte bine. Si "furat" se considera si lenea. Si mai ales, MAI ALES, lipsa de respect pentru bunicii de acolo. Daca un angajat vorbeste urat sau cumva cu vreun batran a doua zi nu mai are job. Exact asa cum ar trebui sa fie de fapt in orice afacere care implica oameni. Pentru ca aia sunt oameni, sunt fragili, nu-s saci cu cartofi...

  Cand le vezi pe fetele alea cum ii manevreaza, cu cata rabdare, cu cat drag vorbesc cu ei. Sunt fete simple, de la tzara, sunt oameni cu 3-4 clase dar care stiu sa fie oameni. "Hai iubita mea, hopa, hai incet sa ne ridicam". Daca n-ai capacitatea de a te atasa in mod real de bunicii Mosiei n-ai ce sa cauti acolo. Ma uitam cum dansa managerul cu o doamna pe care o stie pasionata de muzica si dans cand i-au adus Norei tortul. Da, i-au facut tort si i-au cantat cu totii "la multi ani" iar Aurel "domnu' manager" dansa vals cu doamna aia ca si cand ar fi dansat cu bunica-sa la nunta. Mai tarziu a pus rock-n-roll in boxe special pentru aceeasi doamna care era un pic bulversata pentru ca nu mai stia nici cine e nici cum sa ajunga la ea acasa-in camera-etc. Imediat doamna a inceput sa danseze si era fericita. Despre asta e vorba. Despre atentie. Despre dragoste. Despre atasament, ca tot e asta un cuvant foarte la moda in zilele noastre dar legat doar de copii. 

Aurel, ingerul pazitor al bunicilor

  Cei care sunt facuti pentru asta se vad cu ochiul liber. Ii vezi cum le zambesc, cum ii iubesc pe bunici. Iar bunicii iti spun "uite, ea e FATA MEA", adica ea e fata care ma ajuta pe mine de obicei si pe care eu o plac mai mult. Personalul lucreaza in ture nu stiu exact cum dar batranii isi asteapta fiecare "fata" sau "baiatul" lui. Si mai mult, cand Mariana Melinger merge in Israel sa-si vada familia cate o saptamana toti bunicii o asteapta inapoi si li se pare o vesnicie pana se intoarce Ea. Ea care tine in mana o familie. Intai pe a ei cea apropiata, apoi familia de la Nuci. Toti o asteapta si o cauta pentru ca stiu sigur ca daca e ea acolo atunci totul va fi bine. Chiar si cei care sunt pierduti in lumea Altzheimerului (cum e si mama Ei) stiu cine e Ea intr-un fel instinctiv, isi aduc aminte cumva ca Ea e centrul de echilibru din lumea lor care se invarte prea repede pentru ei. 

  Poate pare ciudat sa mergi sa dormi "la azil". Sa stai acolo doua zile. Poate parea trist sau deprimant. O singura data am lacrimat in astea doua zile si atunci era pentru ca radeam cu lacrimi de o batranica. Era atat de caraghioasa incat toata lumea radea in hohote inclusiv ea. Am ras mult de tot in astea doua zile. Toata lumea rade firesc acolo. Nu e nici o "rusine" sa razi cand oamenii sunt caraghiosi chiar daca ei sunt caraghiosi din cauza ca-s bolnavi de Altzheimer sau ca sunt caraghiosi pentru ca nu le merge juma' de corp si merg foarte amuzant. Si EI rad! Si faptul ca li se da "voie" sa rada, faptul ca totul acolo e firesc, natural si amuzant ii ajuta sa se simta bine, normali, in largul lor. Adica exact asa cum ma simt eu, tu sau oricare dintre noi. Si noi radem de noi cand facem vreo tampenie...si ei rad de ei cand nu mai nimeresc sa ajunga inapoi in camera. Si leaga prietenii trainice, sunt exact ca niste copii mici si veseli, doar ca-s mari. Exact ca si copiii, uneori plang. 

  S-au bucurat enorm vazand-o pe Mara cum tzopaie printre ei de colo colo toata ziua. Cei care nu aveau mintea corecta ma tot intrebau al cui e copilul asta frumos si cine sunt eu. Cea mai funny chestie a fost cand o doamna cu Altzheimer era profund ingrijorata pentru ca ea credea ca eu sunt o "colega" de-a ei si cum eu eram in maieu ea ii zicea uneia dintre fete sa aibe grija de mine ca o sa racesc :)))) acolo fiind o caldura teribila pentru ca lor le e frig mereu!  

  Le ziceam cine e Mara, cine-s eu... si peste cinci minute ma intrebau iar. Pana cand n-au mai intrebat pentru ca au reusit sa tina in minte macar un pic ca e un pui de om pe acolo. Cred sincer ca cei care vor sa faca acte de caritate si alte gesturi din astea ar trebui sa isi ia copiii de mana si sa mearga cateva ore la Nuci. E un act de caritate sa-ti inveti copilul ca bunicii lumii sunt pretiosi. Si sa-i arati o "curte" cat zece parcuri aflata la 30 de km de Bucuresti. Sa ia o gura de aer curat si sa zambeasca din suflet unor bunici frumosi si blanzi. Care mereu iti zambesc ca si cand te cunosc de o viata. Pentru ca ei chiar te cunosc de o viata. Esti fiica sau sora lor. Esti mama sau prietena lor. Esti copilul lor pe care stiu ca-l au dar nu stiu nici unde e si nici cum il cheama. Esti un om din familia lor.