Casa Norei

  Casa Norei  nu mai e a ei de 3 ani. Pe 2 iunie se fac 3 ani de cand a parasit domiciliul cu o ambulanta SMURD. Si nu s-a mai intors acolo decat sa se uite prin jur. N-am mai putut sa o lasam singura pe buna dreptate. Ce n-a fost corect a fost familia ei care dintr-un sentiment gresit inteles n-au dorit sa faca ceva cu casa aia de atunci pana acum, fapt care a lasat sa pluteasca in aer ideea de "casa Norei". Trei ani, o casa a stat fara oameni in ea. Nu ma intrebati de ce, eu nu stiu, nu eu iau deciziile. Eu stiam din ziua unu ca Nora nu se va mai intoarce acasa la ea si poate daca si familia ei ar fi inteles asta casa aia era renovata demult si noi toti am fi trecut poate mai usor prin etapa asta. 

  Dar asa e cand familia decide, asa e cand toti isi iau mainile repede de pe o situatie care striga foc si refuza sa accepta ce se intampla. E simplu sa zici "vai, o sa moara Nora daca ii renovam casa". E mai simplu sa zici asta de la zeci de mii de kilometri decat sa faci ceva. Iar evolutia Norei in toata situatia asta a fost negarea. Ea astepta sa se intoarca la ea acasa. Anul asta s-a apucat mama sa scoata de acolo lucruri. Zeci de mii de corcoatze, de gunoaie, de mizerii, de chestii. S-a muncit femeia de una singura ca la balamuc. Eu nu m-am putut duce. Nu am putut sa dezmembrez casa bunica-mii in care am trait 17 ani din viata si de unde am luat-o pe targa. N-am putut. 

  Pur si simplu ma sugruma ideea asta si mi-am propus sa nu mai merg acolo decat daca arde ceva. Pentru ca in zecile de luni in care ma duceam dupa pensia ei si stateam cu orele in asteptarea postasului eu m-am uitat pe poze. Milioane de fotografii. Mi s-au explicat enorm de multe din acele fotografii. Multe, multe dileme mi s-au rezolvat. Am cotrobait prin toate cotloanele asa cum faceam cand eram mica si cautam lucruri. Timpul e scurt cand il vezi in fotografii. Si cand ai obiceiul sa scrii pe dosul fotografiei data... iaca pericol, zecile de ani se aduna cu repeziciune. Dulapurile Norei erau pline de mistere. Asa au fost dintotdeauna.

  Si acum, in seara asta, treceam prin fata casei Norei cu Mara de mana. Si-a zis copilul ca ea vrea acasa la Nora ca ei ii place sa se joace acolo. A fost primul moment in care i-am zis si explicat ca "casa Norei" nu mai e acolo. Ca s-au scos mobilele si obiectele, ca urmeaza sa o renovam si eventual sa fie inchiriata. S-a oprit pe loc si a inceput sa planga in hohote. M-a intrebat de ce si i-am zis de ce, casa sta goala de 3 ani, e cazul sa fie locuita de cineva. "Daaaar nuuuuuuuuu, aia era casa NOOOOREEEI, si mie imi placea sa ma joc acoloooooooooo". M-a uimit. Am luat-o in brate, am plans si eu, i-am zis ca si mie imi placea sa ma joc acolo si ca imi e foarte greu sa desfac casa aia si sa o dau altcuiva dar ca nu depinde de mine. 

  Si-a sters lacrimile si a plecat mai departe obidita, parca cocosata de povara vestilor. In sapte ani ai ei nu cred ca a fost de sapte ori acolo, insa iubeste casa aia asa cum o iubesc eu, simte energia buna de acolo, aia e chiar o casa in care daca intri ti se face liniste in cap. Doua camere minuscule, o bucatarie cat o farfuirie si o baie cat un dos de muiere. Nedecomandate!