O zi minunata. 34.

  Fuse si se duse ziua mea. O zi frumoasa de 13 septembrie asa cum au fost toate pana acum. Mama mea m-a invatat de mica ca ziua de nastere e o zi speciala orice s-ar intampla. De cand traiam noi trei (eu mama si bunica) in doua camere la un total de vreo trei cutii de chibrituri. Si cand ea imi facea ziua de nastere asa de frumos si "fastuos" pentru vremurile alea de lipsuri incat ziua mea era chiar cea mai importanta din an. Mai importanta decat Craciunul pentru ca de Craciun nu veneau copii in vizita! Si nu erau nici baloane!

  Pe cand mama inghesuia 11 adulti intr-o bucatarie de 2,5 metri patrati. Da, nu glumesc! Acolo stateau adultii. In bucataria aia. Se luau in brate, se inghesuiau si radeau pana lesinau. Iar noi copiii zbieram prin cele doua camere disponibile. Intr-un an, din chiuveta din bucatarie a inceput sa iasa APA NEAGRA. Asteptam musafirii si mama nu terminase tot ce avea de facut. Si chiuveta s-a umplut cu apa de canal. Care a inceput sa curga pe jos. Tin minte cum mama aduna apa si strangea din dinti...atunci am vazut-o prima data furioasa dincolo de limite. Odata apa stransa...musafirii au venit si petrecerea a fost minunata ca de obicei. 

  Asa ca azi cand primul gand mi-a fost ca nu e Marius pe aici...mi-am adus aminte de chiuveta din care iesea apa neagra. Si mi-am dat seama ca de fapt sunt fericita. Ne-am dus la magazin, am cumparat multe chestii  de imbracat rosii pentru Mara...ne-am intors si am inceput sa facem de mancare. Maine avem musafiri. Pe seara a venit prima dintre prietene...si ne-am tot ras pana cand era sa lesinam. De 34 de ani eu rad.

  Rad si cand imi vine sa plang. Azi mi-a venit sa plang cand un prieten de-al nostru...nici nu stiu cum sa ii zic ochelaristului, ca e un om mai vechi in viata lui Marius dar mai nou in viata mea...mna, ca un fel de om cum ar veni el...care m-a sunat sa imi zica la multi ani si sa ma intrebe asa intr-o doara cam pe unde locuim noi, apoi,  10 minute mai tarziu a aparut la usa cu un buchet mare de flori. Un om pe care l-am vazut de cateva ori in viata mea. Ma uitam dupa "camera ascunsa", pe bune...dupa ce a plecat am lacrimat ca proasta. Un gest de milioane. Probabil cea mai tare surpriza pe care mi-a facut-o vreun om viu pana acum. 

  Si maine, adica azi, ca a trecut de 12, o sa mai vina niste oameni misto rau, o sa mancam si o sa fie frumos. Cel mai mare dar pe anul asta imi e viata care incepe sa fie normala. Si copilul care luni merge la scoala. Si prietenii foarte buni pe care ii iubesc si carora le multumesc din suflet pentru tot ce au facut intotdeauna pentru mine. Deosebit ii multumesc Ioanei, care acum doi ani cand eu eram in negrul cel mai negru si cand nimeni nu intelegea nimic, in toamna cea mai groaznica a vietii mele...mi-a fost acolo. In greul cel mai greu. In apa mea neagra din canal. Ea, care anul trecut si-a luat bebelusul si a venit la 2 Mai ca sa fie langa mine de ziua mea.  Si ii multumesc lu' Mo ca ma iubeste si ca ma lasa sa o iubesc inapoi. Si ii multumesc Gabrielei ca maine vine incoace tocmai pentru mine, si tocmai pentru ca stie ca fetele noastre o sa fie asa de fericite impreuna...Ah, ce oameni am langa mine!

  Si voua, cei ce intrati pe aici, ma cititi si va bucurati de mine asta care sunt eu, va multumesc mult, va astept sa ne cunoastem si pe viu, ca prin scris nu e niciodata suficient. Am intrat in al 35-lea an din viata. Sunt inteleapta! Not!