Verigheta

  Imi pun repede verigheta si ceasul, iau telefonul si il bag in geanta si plec cu prietenii prin sat. Verigheta. Sta mereu langa ceas sau la Ploiesti langa ceas si o pereche de cercei oarecare pe un scrin din vreo camera. N-am putut sa o port pe mana in permanenta de cand am luat-o. Pentru ca eram prea saraci ca sa ne luam din cele scumpe, am luat ce se gasea la Robert Augustin din Ploiesti la vremea anului 2004 prin primavara. Stiu cum m-am dus cu salariul meu de atunci si le-am cumparat. Ne gandeam atunci ca eu o sa o port si el n-o sa se invete niciodata cu "porcaria de ghiul" pe mana. Are oroare de bijuterii pe barbati.

  Culmea ironiei, a fost tocmai invers. Adica le-am luat una mai mare si una mai mica. Decat degetele. Imi doream cu ardoare sa fie din aur alb insa la vremea aceea o pereche de verighete din aur alb costa fix de patru ori mai mult decat cele "normale". Asa ca am luat unele combinate, cu insertie pe mijloc. O banda de aur alb intre doua de aur galben. A lui mai mare decat trebuia, a mea mai mica. Erau unicele masuri din magazin. Am lasat acolo 3 milioane jumate, mai mult de jumatate din salariul cu pricina. Am plecat fericiti, eu cu ochii in lacrimi strangand in mana punguta alba de bijuterii in mana. El zicand inca odata ca se indoieste ca o sa o poarte :)

  A mea ma strangea si cum nu suport oricum bijuteriile in casa...am renuntat repede la ideea de a o purta in permanenta ca o sotie "normala". Asa ca m-am resemnat si am tratat-o ca pe celelalte bijuterii: o pun cand plec de acasa, o dau jos cand ma intorc. Anii care au urmat, cu copil non stop si gospodarie m-au lamurit ca n-am ce cauta cu ea prin casa. 

  El n-a dat-o jos insa decat cu rare ocazii in care face rani pe sub ea pentru ca lucreaza fizic cu scule si chestii care ii apasa pe un metal asezat pe deget. Cand o scoate, o cauta instinctiv si se sperie tot timpul ca n-o mai are. Nu stiu de ce, nu i-ar lua nimeni gatul daca ar pierde-o. Apoi mi-am dat seama de ce cand a pierdut Mara un cercel la Venetia si ne-am trezit cu ea la micul dejun in restaurant fara el. M-am dus eu inapoi uitandu-ma cu atentie pana in camera si l-am gasit in camera in pat. Dar pe drum in timp ce o cautam ma gandeam ce frumos o sa fie sa ii aleg alta pereche de cercei din Venetia :) El insa era suparat si cand m-am intors cu el triumfatoare a zis cu lacrimi in ochi "pai cum, era cercelusul EI" (de la nastere) ca si cand alti cercei n-ar putea fi tot ai ei. 

  Cand plec de acasa o iau. Verigheta. Uneori o uit si atunci ma simt goala. Dezbracata. Nu ca la nudisti, acolo ma simt in largul meu, goliciunea trupului nu e importanta. Ma simt vulnerabila. Ca si cand m-ar studia cineva sa vada daca sunt sau nu casatorita. Ca si cand promisiunea ar sta in inelul ala de metal. Si mereu rad si ma intreb de ce ma simt asa.

  Si mereu imi dau seama ca obiectul ala a incorporat in el toata energia aia buna si calda din secunda in care am iesit cu ele in mana pe usa magazinului pe 3 aprilie 2004. A doua zi era in mod evident 4 aprilie, ziua colegului meu de birou de la vremea aia. Asta mi-am adus aminte in seara asta cand imi puneam verigheta sa plec in sat cu prieteni dragi. Mi-am adus aminte data in care le-am luat. Pe 3 aprilie 2007 urma sa se nasca Mara. Care este combinatia perfecta dintre noi doi. E tot ce e mai bun din noi. E verigheta suprema.

  Este fetita care in seara asta a dus o micutza de 2 ani prin tot satul de manutza, i-a aratat pe unde sa calce si i-a facut bau, a dat-o in leagan si i-a dat apa din sticla ei de apa. Ea e insertia de aur alb dintre alea doua mai batrane de aur galben.