Marea confuzie

  Am citit articolul asta si mi-au dat lacrimile. Pentru ca da, despre aia e vorba. Pentru ca acum vreun an bunica-mea a ajuns la 2 Mai pana pe malul apei, poate ultima data in viata ei. In locul unde a crescut. Si nu s-a plans de nimic. S-a minunat de fetele in fundul si tzatzele goale, si-a cerut scuze cand a colapsat in baia proaspetei case construite si cand a vomitat pe jos pentru ca inima ei dadea sa se opreasca. Dar s-a bucurat cu bucuria unui copil.

  Vlad Mixich e un om care pricepe foarte clar despre ce e viata. El se ocupa cu lucruri grele, ajuta oameni grav bolnavi sa se faca bine, stim cu totii cine e el. Si acum vedem ce a ajuns sa observe. Eu, traita la malul marii atatea si atatea veri, nu pot sa exprim in cuvinte de cate ori am vazut oameni care au plecat de la 2 Mai obositi. Terminati. Ne-incarcati. Osteniti de viata si tristi ca pleaca. Credeam ca sunt eu nebuna sau ca sunt unii oameni care sunt defecti. De fapt lumea in care traim e defecta, asa ajung oamenii sa reactioneze. Si la mare, si la aglomeratie, si la diverse. Se agita mai rau ca in orasele din care provin. Nu se opresc nici macar ACOLO sa respire. Nu mai zic sa priveasca cerul. Nu mai zic cei cu copii care se agita mai mult ca oricand pentru lucruri stupide, inutile, tone de bagaje, probleme ireale...tampenii. Si care transmit asta si copiilor. 

  Si asa, vacanta la mare ajunge sa fie un haos. Pleaca oamenii mai obositi decat au venit. Se duc acasa si simt nevoia de un concediu dupa "vacanta" minunata la mare. Pentru ca nu se opresc sa se intoarca un pic la natura si la copilul din ei. E simplu, daca acum 30 de ani nu aveam nevoie de un portbagaj PLIN pentru fiecare infant care era adus la mare, de ce avem acum nevoie sa ne cocosam? De ce nu putem sa luam totusi o pauza de la viata "asta" si sa ne ducem un pic spre "natura" si spre frumosul ei, fara sa incercam sa caram chiar toate problemele si stresurile dupa noi? 

  Cand Mara avea 1 an si jumatate si a trebuit sa vizitez spitalul cu ea din cauza ca a vomitat sange de la un virus din asta minunat...cum am scos-o din spital am lasat-o cateva zile sa respire si am dus-o la munte cu trei chiloti si doua plovere. Si o geaca de ploaie. Am ales cel mai indepartat motel din cea mai deasa padure, am dus-o acolo si am stat cu ea in brate uitandu-ne la ploaie. Si zicand mersi ca n-a fost mai grav si ca acum respiram aer si numaram ace de brad in Azuga. Cand avea 2 ani jumate mi-am incalcat toate fricile si temerile si prostiile din cap si am stat cu ea 7 saptamani la cort in gradina la 2 Mai. In vie. Din aia cu struguri, ca atata avem acolo in gradina. Nu aveam altceva decat corturi si un acoperis peste locul in care gateam. 

  S-a imbolnavit si am trecut peste. Boala venise culmea din Bucuresti cu cineva de acolo, deci nu, nu era din cauza ca am dus-o la cort asa cum cineva a tinut sa imi spuna multa vreme mai tarziu si sa imi omoare sufletul in mine, ca si cand eu nu ma simteam suficient vinovata pentru tot, ca orice mama de copil bolnav. Un an mai tarziu am stat patru luni la rulota sub nuc in aceeasi gradina. Am facut eu o otita la ambele urechi pret de doua saptamani de nu doresc nici la dusmani. Si Mara o amigdalita cu 3 nopti de febra 40-41. Mna, intotdeauna in luna august se intampla din astea si la mare si in restul tarii. Culmea, dar microorganismele infloresc peste tot. 

  Ce cred eu acum despre verile alea? Pai ca au fost superbe, daca ma intreaba cineva brusc asa, aia imi vine in minte in prima secunda. Ce credeam eu atunci n-am prea lasat sa iasa la iveala decat apropiatilor cu multe injuraturi bine plasate. Marei mereu i-am zis ca a fost minunat. Ce crede copilul meu? Aia cu cortul si-o aduce aminte dar nu complet, insa aia la rulotaaaaaaaaaaaa, unde by the way am CRAPAT de cald multe, multe saptamani, dincolo de imaginabilul si suportabilul meu de om suferind de calduta....pai ea zice ca vrea in rulota si la ora asta! O casuta mica numai pentru ea! Ce poate fi mai frumos pentru un copil? M-am desprins de prostiile din capul meu in anii aia? Da! N-am avut incotro si m-am simtit bine si am pretuit amintirile alea. Ce crezi un an mai tarziu? Ce crezi doi ani mai tarziu? Mai esti obosit? Mai esti tracasat?

  Nu mai bine lasi tu marea si natura sa isi faca magia? Azi vorbeam cu o doamna ale carei fetite au luat si ele virusul care circula acum la 2 Mai. Si care se gandea daca sa plece sau sa stea. I-am zis sa stea, sa lase marea sa le ajute, i-am dat indicatii despre medici si lucruri, ambulanta ajunge in 2 Mai in fix 3 minute cand e vorba de copii, eu cred ca in orase mari ajunge mult mai greu...mna. Ori acolo ori acasa, tot aia e...Macar ii tii in curte, la aer, pot sa isi traiasca boala si in curte, micutii. Si macar tu, ca om mare, te duci seara dupa ce adorm pana afara, in curte. Si ridici capul spre cer si vezi un cer de august la 2 Mai. Iar ala, ALA, te va incarca si vindeca de tot anul la Bucuresti sau alt "esti" de unde esti tu. Te uiti la stele, respiri, si stii ca a mai trecut un an. Si astepti cu bucurie urmatoarea vara sau urmatorul moment cand vei veni la mare.

  Asta e marea confuzie. Marea nu oboseste oamenii. Ei se obosesc singuri degeaba. Marea vindeca suflete. Daca le lasi cu adevarat, marea sau muntele sau curtea bunicii, sau a unor prieteni care au casa undeva in natura, te vor incarca corespunzator. Daca strambi din nas la orice si esti mai preocupat de logistica decat de fericire, mna....te intorci obosit la "estiul" de unde esti matale. De aia Vlad a vazut multi oameni tristi pe plaja...toti se gandeau ca nu mai e loc la carciuma la pranz sau ca nu mai e bere rece in frigider la alimentara, sau ca nu stiu ce altceva le lipseste in mod fundamental. Gresit.