Ieri accident. Maine nu stim.

  Se intrevedea o zi frumoasa. Am facut treaba de dimineata, ne pregateam sa plecam, eu si Mara. Se culcase bunica-mea inainte de pranz ca de obicei. Doar ca a uitat sa se mai si trezeasca la ora mesei. M-am dus la 13,10 sa vad ce face, daca se simte bine. Am strigat din prag, "hei, ce faci, esti bine?" a intors capul spre mine si a zis "nu"... cand l-a intors de tot am vazut. Jumatate de gura era imobila. Nu putea articula cuvintele. 

  Camera s-a invartit cu mine pret de trei secunde. Ma uitam la ea cu atentie si incercam sa imi adun fiecare farama de creier, sa il pun la locul lui in cap, ca pe un puzzle care a zburat in bataia vantului de pe o masa asezata prea aproape de un geam deschis... Creierul meu era in mii de bucatele azvarlit pe podea. Nimic nu mai avea sens. Ma uitam la ea cu atentie. Dupa ce am inghitit in sec de cateva ori, am pus mana pe tensiometru. Imi tremurau mainile de nu nimeream sa asez stetoscopul in urechi. Era sa mi-l bag in ochi. 

  Tensiunea era foarte mica. Asa de mica incat am umflat mansonul de cinci ori ca sa ma lamuresc daca am halucinatii auditive sau nu. 5 cu 3. Am asezat-o repede intinsa, cu picioarele mai sus decat capul, i-am zis sa imi vorbeasca si sa imi spuna ce simte. Cumva, din puzzle-ul de pe podeaua mintii mele, cateva bucati s-au reconstituit. Atac cerebral. Test neurologic. Am pus-o sa intinda mainile sa ma stranga de maini, sa ridice picioarele pe rand, sa zambeasca, sa scoata limba. Mi-a zis ca nu prea ii vine sa zambeasca. Am ras amandoua.

  Am fugit la telefon si am sunat-o pe prietena noastra medic ATI. I-am zis constatarile, mi-a spus ce sa fac. Am decis sa asteptam sa vedem ce se intampla. A venit soacra-mea cu urzici. L-am pus pe socra-miu de garda la joaca cu copilul si pe soacra-mea de garda langa bunica-mea. Au discutat cateva ore chestii foarte interesante despre sicrie, parastase si lumanari. Gura Norei s-a indreptat aproape de tot. Tensiunea a inceput sa creasca. Apoi a venit matusa-mea cu sora ei. Sora bunica-mii era cu picioarele inmuiate de tot din cauza vestilor. Nora, care pana atunci se tinuse extrem de tare, cand a dat cu ochii de sor-sa a inceput sa planga. Am fugit din camera ca sa nu mor. 

  Pe la 6 cand reusise si sa manance si ziceam ca e ok... n-a mai putut sa respire pentru cateva secunde. Iar s-a invartit camera, iar s-a dus dracu' puzzle-ul... am sunat la Ambulanta. Sora ei mai avea putin si lesina. Ceilalti plecasera. Eram singura cu ele doua, si amandoua erau pe cale sa lesine. Ambulanta a sosit dupa 40 de minute. Inainte de ambulanta a venit var-miu sa o ia pe sora bunicii. Cand m-a luat in brate m-a busit plansul. Aceeasi reactie ca a ei... el e ca un frate pentru mine. Fiecare ne asteptam omul in fata caruia sa spunem "nu mai pot". A venit ambulanta, au consultat-o. Acum tensiunea era mare. Au plecat la spital cu noi in urma lor. Intre timp ea era bine, incepea sa invie. 

  Am ajuns la spital si am asteptat o ora sa o cheme medicul. Apoi am mai asteptat o ora jumate sa ma cheme si pe mine, si cand am intrat inauntru am constatat ca n-o vazuse nimeni, de abea atunci am mers la neurologie si la cardiologie. Eu nu stiu cum reusesc medicii astia sa traiasca. Singuri pe garda. Sute de pacienti. Dupa ce am stat la coada la neurologie a vazut-o o doctorita foarte misto. Atenta, blanda, competenta. A ascultat, m-a intrebat, a cercetat. Si m-a crezut ca desi gura ei se indreptase aproape de tot... nu era fizionomia ei. Nu era nici vorbitul reparat. I-am spus ca eu o cunosc si ca desi acum e aproape imperceptibil chiar si pentru mine, semnul e acolo. Ochiul nu a fost prins de accident, doar gura. Nici maini, nici picioare. 

  Era ora 12 noaptea cand am urcat pe sectie sa o internam. Testele erau bune, totul era bine. Doar ca a facut un accident vascular cerebral ischemic...mic. Ma rog, orice e in creier e "mare" insa asta a fost mic. Nu stiu ce se va intampla. Am plecat la 12 jumate de acolo... afara ploua, era frig, noapte, pustiu si rece. Foarte rece. Cand am iesit la aer imi venea sa ma asez acolo pe treptele alea si sa nu ma mai ridic. M-am asezat pe ele doar putin, am plans si mi-am revenit. Am mers acasa si am adormit foarte tarziu. Dimineata cand m-am trezit nu mai tineam minte ce s-a intamplat... pentru cateva secunde totul era ok. Apoi am simtit ca am verigheta pe deget. M-am gandit ce cauta acolo, eu n-o port prin casa. Am ridicat mana de sub patura. Era verigheta ei, mi-a dat-o cand am chemat salvarea si credea ca o sa moara.