Imediat dupa ce a facut 5 ani am invatat-o cum sa se spele singura seara. Sa isi faca dus, sa se spele pe dinti, sa se stearga si sa stie singura ca asta trebuie sa faca seara de seara. Le facea pana atunci sub supravegherea mea. Tot in anul ala sa se stearga singura la fund. Mereu ma gandesc la cum eram noi. Nu eram "independenti" asa cum s-ar crede, eram doar aruncati intr-o lume mare in momentul in care oamenii mari nu puteau sa mai fie cu noi. Si totul era ok. Pe cat putea a fi.
Independenta, dupa mine, inseamna decizii asumate, gandite, lucruri facute de tine pentru ca stii ce si cum. Cand le faci pentru ca n-ai incotro nu inseamna ca esti independent, inseamna doar ca supravietuiesti. La 5 ani ieseam singura afara insa de fiecare data cand ma intorceam ma rataceam. Motivul era simplu, apartamentul era intr-o succesiune de cvartale inchise. Imaginati-va patru "curti" din blocuri perfect partrate si perfect identice cu ganguri dinspre strada si ganguri de legatura intre ele. Noi locuiam in "curtea" din mijloc. Fiecare curte avea doua ganguri de intrare. Mereu ma grabeam si intram in prima din ele. Si incepeam sa plang infiorator cand constatam ca nu-s unde trebuie. Creierul meu nu stie sa faca harti, mi-e greu si acum sa ma orientez, asa sunt eu facuta... nu stiu cat a durat situatia cu mine urland ca m-am ratacit, mie mi s-a parut infinita. Cu toate astea plecam de acasa singura pentru ca imi placeau prietenii mei de afara intr-o lume fara televizor, jucarii, desene.
Dincolo de ganguri era o strada pe care o treceam si ajungeam intr-un parc. Un parculet mic fara nici un obiect pentru copii. Tufisurile si bancile erau singurele obiecte. Cand am mai crescut treceam si bulevardul mare, plecam la anexa unei gradinite care avea leagane. De acolo am plecat si mai departe, pe Bulevard. Nu stie maica-mea nici in ziua de azi ca la nici 6 ani eu am mers singura cu "baistrucii" cum le zicea bunica-mea pana la Gara de Sud, vreo 2 kilometri. Cand am mers la scoala, pentru ca nu era scoala de arondisment mergeam juma' de oras pe jos sa ajung. Singura. Cateodata cu un prieten din bloc, dar doar la dus. Cu cheia de gat ma intorceam acasa si stateam singura pana venea mama de la munca. Schimbul doi se termina la ora 23 seara. Schimbul trei era de la 23 la 7 dimineata dar n-am avut niciodata curaj sa o intreb de cate ori m-a lasat dormind singura noaptea sau daca a facut-o. Azi e in afara legii sa faci asta, nimeni nu si-ar dori asa ceva.
Azi insa suntem panicati. Da, sunt oameni rai pe strazi (erau si atunci da' n-aveam televizoare ca sa stim). Da, e plin de caini. Da, masinile sunt de mii sau sute de mii de ori mai multe. Dar... in lumea asta trebuie sa traim. Deci da, trebuie sa imi invat copilul sa se adapteze la "spatiul de lucru" ca sa zic asa (pana cand vom putea emigra)... Tot auzind povesti despre mine si cum ma lasa mama la coltul strazii si mergeam singura la gradinita a vrut si Mara... copiii vor sa isi ajuga parintii si sa ii si depaseasca. Mai ales sa-i depaseasca! Povestile despre copilariile noastre sunt bune, mereu i le spun. Cand i-am povestit prima data ca noi nu aveam mancare cand eram mica a inceput sa planga. Lasa sa planga, ii face bine empatia. Acum a vrut si ea...sa o trec de stradute si sa mearga singura. Si merge. Si mereu isi face socoteala ca ar vrea sa treaca si ea singura macar una din stradute. Pentru zilele noastre strada scolii si stradutele astea minuscule pe care trebuie sa le treaca... sunt nimic. Pe de alta parte.... ai curaj?
Ok si daca n-am cand o sa il am? Ea e acum om mare. De doi ani o pot lasa singura in casa si pot merge de colo colo macar la magazin sau la farmacie fara sa o iau cu mine. Stiu, nu e voie. Dar mai stiu ca ea e ok, stie sa faca tot ce trebuie, i-am aratat cum sa ne sune de pe fix pe toti, i-am scris numerele noastre pe stikere si le-am lipit de telefon, i-am scris mare cu rosu 112 pe telefon si i-am explicat ca daca vreodata mami (sau cine e cu ea) cade in casa, lesina, nu se mai scoala, stiu eu ce alt scenariu, sa sune acolo, sa spuna cine e, sa deschida la interfon, sa descuie usa si sa astepte sa vina ajutoare. M-a ascultat foarte serioasa, m-a intrebat de sapte ori ce si cum, a zis ca a inteles si ca spera ca mami nu se imbolnaveste :) Normal! Si eu sper. Dar pe de alta parte mai sper ca ea sa fie pregatita si pentru lucuri neprevazute.
Bulevardul cel mare n-o sa am curaj prea curand s-o las sa il treaca singura. Chiar si la semafor e periculos. Dar macar dincolo de bulevard o sa o las din toamna singura. Cu un aparat cu ultrasunete pentru caini in mana sau buzunar, cu mult antrenament la traversat de stradute, trebuie sa o las. Cat o sa mai merg eu cu ea? Cand e ok sa te opresti? La 18 ani? Si atunci poate da masina peste ea. De mica am invatat-o sa fie foarte speriata de masini. Sa se asigure foarte bine. Masina nu e o gluma, te omoara imediat. Dar nici copiii nu-s o gluma si trebuie lasati sa plece, sa se duca si singurei, sa se simta si ei cum cresc, cum lumea li se asterne la picioare. Cat sa mergi la scoala cu mami de mana? Sau cu bunica? Pana rad colegii de tine? Nu prea merge.
O sa o invat sa mearga si cu autobuzul singura curand, in maxim 2 ani. Pai eu aveam colegi in scoala care mergeau tot orasul in clasa 1 singuri cu autobuzul. Da, stiu, e o comparatie gresita... cu toate astea am invatat-o de mica traseele din oras si pe unde merg ele :) Ea, spre deosebire de mine, e foarte orientata, ea stie clar ce si cum si pe unde. Seamana cu ta-su, ala s-a nascut cu gps la purtator, eu fara deloc da' uite ca ea a luat de la el si asta ma bucura enorm. Pana si la metrou in Bucuresti am incercat sa o invat ce si cum, asa putin cat a fost. Asta imi doresc. Sa stie, sa mearga, sa se duca, sa se descurce singura, sa fie in largul ei de mica. Cativa colegi de clasa, cand au vazut ca o las la coltul strazii si merge singura, si probabil ea s-a si laudat ca era mandra de ea, au cerut si ei a doua zi sa mearga si ei singuri de la colt! :))) 3 baieti! Pai cum, ea poate si ei nu?
Mai "siguranta freack" ca mine nu exista om pe lumea asta. Poate tocmai din cauza asta vreau sa o invat pe ea sa fie in siguranta singura, sa stie singura ce si cum. Nu sa o duc eu la scoala de mana pana intra la facultate. Peste vreo saptamana face 7 ani. E mare fetita mea iar eu trebuie sa o invat cum sa fie mare. Imi e frica? O, da! De cand am nascut-o mi-e frica in permanenta. Pana o sa inchid ochii din lumea asta o sa imi fie frica. Da' aia e. Nu pot sa las frica mea sa o tina pe ea pe loc. Incerc!
nici nu stiu ce sa-ti zic. sunt de acord cu tine. nu am copii, am locuit intr-un orasel minuscul in care nici azi nu intalnesti vreun semafor, dar cand aud de copii dusi de mami/tati incolo si incoace inclusiv la liceu............. totusi nu parintii nu vor putea fi mereu langa copiii lor; cred ca cel mai frumos dar pe care paritii il pot face pentru copii lor este sa-i invete sa se descurce singuri, sa stie ce, de ce, cum si pentru ce. cum zici si tu, sa fie independenti, nu doar sa supravietuiasca.
RăspundețiȘtergerechiar aseara, in vizita la niste prieteni barbati comentau ca pentru unii era buna armata, ca pe vremea lor (toti aveau peste 35 de ani, dar pana-n 40) erau unii ca nu mersera in viata lor cu trenul sau nu stiau sa-si faca patul. si in capul meu un pitic bombanea de zor "cum, mama naibii, la 20 de ani sa nu stii, chiar barbat fiind, sa-ti faci patul?! ce pana mea, pt asta sa-ti trebuiasca armata?!"
ady
Eu nu stiu cati ani ai tu Ady, dar te asigur ca masculii nu stiu sa-si faca patul :)))) Adica astia care n-au trait armata si nu i-a batut cineva ca sa faca asta. Nu li se pare important, ei sunt la nivel de copil de 5 ani mereu :))))
ȘtergereNu stiu pt ca nu i a invatat nimeni. Inainte nu se facea educatie, cum spui si tu "eram aruncati in lume" si sperau ca o sa fie bine.
ȘtergereCam asa.
ȘtergereMai am un pic pana la 34 si masculii pe care i-am cunoscut eu suficient de bine incat sa stiu astfel de lucruri stiau sa-si faca patul, sa spele vase, sa dea cu aspiratorul si chiar sa gateasca. Si chiar faceau toate aceste lucruri. D-aia imi dadea cu virgula. Ady
ȘtergerePs si nu toti aia despre care vorbesc au facut armata. Ady
ȘtergereEu am fata mare (15 ani) si abia cand a inceput clasa a 5 a am lasat-o singura. In clasele 1-4 am avut un fel de "bona" care o ducea si aducea. Era in principal femeie la curatenie si la gatit si am avut-o de cand a implinit fata 4 ani iar mama mea s-a stins si am ramas singura cu un copil mic si un program strasnic de 8 ore la serviciu. Noroc de cele 20 de minute pe care le parcurg pana acasa. Ca altii poate fac o ora. In prima zi de clasa a 5 a am mers cu ea si am inceput sa o invat cum e cu traversatul si cu mijloacele de transport. Pana atunci ea nu stia nimic. Decat drumul de 10 minute scoala-casa si invers. Nici nu a fost curioasa. S-a tinut dupa "fusta" mea fara sa retina macar diferenta intre troleu si autobuz. In primele 3 zile de clasa a 5 a am invatat-o tot ce trebuie. Avea drum comun cu cel putin juma de clasa. Mergea singura 5 minute pana la tramvai. A doua zi i-am explicat in amanunt si de 100 de ori acelasi lucru. In a treia zi a vrut sa traverseze singura. Am mers la 5 pasi in urma ei si am vazut ca era pregatita. Seara cand ne intorceam de la cumparaturi nu s-a asigurat si in dreapta. Noroc ca am strigat eu la ea si s-a oprit. Dar am zis ca macar pe drumul scoala-casa se descurca. Si asa a fost. In clasa a 6 a a inceput sa mearga singura si in alte locatii. Totusi pana la 14 ani i-am tot spus sa fie atenta la traversare. Pe de alta parte am avut incredere ca se va descurca. Astazi stau fara grija stiind ca copilul meu se duce pe cine stie unde eu nu stiu sa ajung. Dar ea stie. Cand are de mers undeva cauta pe google drumul si se descurca cu orice noua traversare.
RăspundețiȘtergereSunt de parere ca nu am fortat-o sa se duca singura,dar si daca as fi fost nevoita sa o fac mai devreme,as fi stat linistita. Cand ai un copil care sti ca se descurca grijile se injumatatesc.
Catalina
:) Evident ca totul se face cand copilul e pregatit, aia e si ideea mea. Doar ca in ziua de azi copiii sunt extrem de pregatiti pentru multe iar noua parintilor ne e teama.
ȘtergereEu am crescut intr-un orasel mic, unde toata lumea cunostea pe toata lumea, nu prea era trafic si in general nu era niciun risc, pt ca era imposibil sa mergi 5 metri pe strada fara sa vezi pe cineva cunoscut. Asa ca, in momentul cand l-am dat pe al meu la scoala (in Cluj) am fost super-panicata, era asa de diferit mediul fata de cel in care crescusem eu, mi se parea periculos, riscant...L-am dus de mana pana la scoala si l-am luat de la scoala pana la inceputul clasei a IV-a (desi locuiam foarte aproape de scoala). La un moment dat, invatatoarea copilului m-a luat deoparte si mi-a zis ca gata, a venit momentul sa-l lasati sa vina.plece de la scoala singur, e mare, e atent, e responsabil, nu are ce sa pateasca si e bine si pt el :D A avut dreptate doamna invatoare, dar pt mine primele saptamani de independenta au fost de-a dreptul de cosmar, eram in panica zi de zi, cand mergea si cand venea de la scoala...
RăspundețiȘtergereMaria
Asa e, te ia cu racori. Da' ma gandesc ca te ia la fel si mai devreme si mai tarziu. Ce sa mai...cum o dai tot ti-e frica.
ȘtergereOf, de cate ori n-am lasat-o si eu cu inima stransa!... Fac pe mine de frica, dar nu-i spun, ii spun doar ca am incredere in ea.
RăspundețiȘtergereTrece vremea si teama e din ce in ce mai mare: alte distante, alte personaje....
E greu.
Of, nu vreau sa ma gandesc la adolescenta! Mi-e ca imi cumpar pusca! :)))))
ȘtergereSi ai mei vin singuri de la scoala, de dus nu se duc pt ca abia reusim sa ajungem cu masina. Dar aproape in fiecare zi le tot zic sa nu vorbeasca cu nimeni strain, nici macar cu batranii. Chiar dc ii roaga sa-i ajute, ei sa spuna ca nu pot si ca se grabesc acasa. La cate am citit iti sta mintea in loc. Inclusiv ca ii roaga batrani pe copii sa-i ajute sa-si gaseasca catelusul si le arata o poza cu un catel frumos, sau ca si-au scapat portmoneul in masina si nu pot sa-i ia ca-s prea batrani. Dar trebuie sa le dam drumul.
RăspundețiȘtergereCarmen
Clar nu trebuie sa vorbeasca cu NIMENI. Eu problema asta nu o am, Mara uraste orice om strain deci suntem in siguranta :)))
ȘtergereOoo, daaa. Mi-o amintesc p-asta "nu vorbi cu nimeni, nu deschide usa nimanui". Puteam deschide doar bunicilor, restul lumii putea sa moara in fata usii. Imi amintesc de o situatie, eram la bunici, a venit un unchi din alta localitate, de la mama naibii. I-am vorbit prin usa cu geam. "Mamaie si tataie nu-s acasa, nu pot sa deschid." Totul mi se trage de la o intamplare de la 4-5 ani cand idiotul care citea contoarele m-a amenintat ca ne taie lumina. Mie, adult, nu-mi vine sa cred, dar imi amintesc de mine cat un dop in fata usii gandindu-ma ca e vara si se strica mancarea si frigider plus ca nu mai avem butelie si gatim pe aragazul eclectric. Era ala "de la lumina" dar efectele predicii de dupa au fost extrem de adanci. Scandalul pe care l-a facut tata sefilor ipochimenului a fost la fel de serios. Ady
Ștergere:))))))))))))))))))))))))
ȘtergereL-am dus pe fi-miu la scoala doar in prima zi. a doua zi s-a dus singur dar l-am urmarit de la distanta sa vad cum traverseaza bulevardul. L-am lasat singur in casa de la 6 ani si a trebuit sa doarma singur cand noi eram amandoi de serviciu, sa-si incalzeasca singur mancarea, sa plece singur la scoala. Si pe vremea aia nu existau mobile sa sune pentru orice si de oriunde. Suna seara, inainte de culcare, de pe fix, il cunosteau toate centralistele de la spital si raporta 'pe repede-inainte' tot ce a facut, ca a mancat, ca a incuiat usa, ca a verificat de doua ori si ca acum se culca, sa stau linistita si sa am grija de bebelusi ca el e bine. :) Uneori nici nu ne intalneam dimineata, el pleca la scoala ana veneam eu dar niciodata n-am gasit patul nefacut sau masa nestransa si farfurii nespalate. La 14 ani a mers singur la liceu, la internat si s-a descurcat in orice situatie. Mi-a fost mereu teama sa nu pateasca ceva si sa nu fiu langa el dar mai teama mi-a fost de ziua in care n-as mai fi putut sa-i fiu alaturi iar el sa fie un neputincios la mila cuiva. La 16-17 ani a inceput sa-si castige singur banii, am vazut ca poate fi independent in toate si m-am linistit, daca ma calca un camion stiu ca copilul meu n-o sa stea cu mana intinsa la nimeni.
RăspundețiȘtergereSi pe mine m-a dus mama in prima zi de dimineata si la pranz m-am intors singura, sa moara femeia de inima cat m-a cautat sa-mi faca "poza de clasa 1". N-am poza, am fugit disperata sa ajung acasa singura de spaima ca nu mai stiu sa nimeresc drumul. Ce povestesti tu e trist. E enorm de trist si nu stiu daca iti dai seama de asta :)
ȘtergereCe minunat ar fi daca ai putea sa fii numai mama si atat, sa stai langa copilul tau si sa-l ocrotesti clipa de clipa! Mereu am zis ca a fi casnica si stalpul familiei, cea care aduce armonie, liniste si ocrotire, e cea mai nobila cariera, dar vremurile astea sunt nedrepte si cu noi si cu copiii nostri, ne obliga sa fim mame doar cu jumatate de norma, trebuie sa avem o slujba pentru a supravietui si ne sacrificam copilaria copiiilor nostri sub pretextul ca le construim viitorul. Sper sa-mi iau revansa cand voi fi bunica!
ȘtergereSi daca esti casnica tot nu poti fi tot timpul langa copil. Si nici nu cred ca e sanatos dealtfel :)
ȘtergereBuna. Prima data am fost lasata acasa la cinci ani impreuna cu sora mea care era cu un an jumate mai mare. Mama ne spunea sa stam cuminti pana se intoarce ea de la munca, ne zicea ca pasarile care se opresc la fereastra noastra le trimite ea ca sa vada daca suntem cuminti. Eram amandoua naive, ne jucam, coloram, ne mai si plictiseam si faceam tampenii gen infundat veceul cu paginile rupte din carti cu imaginea lui Ceausescu. Dupa un an, ea a inceput clasa I si am ramas singura singurica. Tin minte cum ascultam Scorpions la radio si ma uitam pe geam, asteptand sa vina de la scoala. Am inceput sa ma plictisesc repede de asteptat cuminte si lasam copiii din scara si din jurul blocului sa intre in casa, ca sa ma joc cu ei. Toti parintii ma priveau ciudat cand le ziceam ca ai mei ma lasa, dar dupa asta primeam o bataie de la tata cand se intorcea acasa, sora mea zicea tot si aveam o incuietoare la usa care nu reuseai sub nici o forma sa o inchizi din casa daca nu aveai forta. Eu nu am fost dusa la scoala nici de mama si nici de tata, ma duceam la aceeasi scoala la care era sora mea si mergeam impreuna dimineata si la intors ma intorceam singura. Ma opream si prin parcuri, ma duceam acasa la alti colegi, mergeam si 3 statii pe jos singura, pana la prietena mea care se mutase din blocul nostru si ma intorceam singura. Cateodata reuseam sa o corup si pe prietena mea si mergeam cu ea, in misiune :)), sa hoinarim si sa cunoastem locuri noi. Nu mi s-a intamplat niciodata nimic, poate doar sperietura si rusinea de dupa, caci erau si colegii de fata, cand am incercat sa cumpar cu o moneda de 25 de bani, un cocosel rosu, acadea, de la o tiganca. Ma fugarise aia pana la coltul strazii...Cred ca am fost un copil norocos ca nu mi s-a intamplat nimic, am fost destul de libera iar parintii nu erau atat de stresati. Imi spuneau doar sa nu primesc nimic de la nimeni si sa nu merg nicaieri cu nimeni. Tin minte ca o femeie mi-a oferit o ciocolata si eu nu si nu, dar nu eram convinsa, dupa care a dat-o altui copil, obosise sa mai insiste. Dupa imi paruse rau ca nu am luat-o eu :)).
RăspundețiȘtergereSimona
Ei bine, azi e ilegal asta. Adica sa ne lasam copiii nesupravegheati sub o anumita varsta :) E si o alta lume, sunt si alte criterii de pericol. Cum spuneam, doar pentru ca noua nu ni s-a intamplat nimic nu inseamna ca n-am fost aruncati in lume sa supravietuim. Am avut noroc.
ȘtergerePe mine m-a lasat mama sa merg singura la scoala din clasa intai...
RăspundețiȘtergereNu prea aveam cum sa ma pierd pentru ca trebuia sa merg tot inainte.
Nu m-am simtit abandonata de loc din cauza asta. Mai complicat era traseul de la scoala pana la bunica (unde am locuit o toamna si o iarna) dar eram mandra cand ajungeam la bunica cu bine!
In ziua de azi, adult fiind, evaluez traseul ´´bunica - scoala´´ ca fiind destul de dificil si lung pentru un copil de sapte ani. Dar ma descurcam. Nu ma intrebati cum - dar nu m-am pierdut niciodata.
In nici un caz nu i-am purtat pica mamei pentru asta pentru ca stiam - ca nu exista alta solutie (fac parte din generatia cu cheia la gat). Iar timpul petrecut cu cheia la gat, afara, cu ceilalti copii - mi-au lasat amintiri ale unei copilarii extrem de fericite.
Am avut parte de o copilarie de calitate, vesela si plina de jocuri din care nu as schimba absolut nimic.Ca sa va faceti o idee, am avut momente de asa o absoluta fericire - incat daca as fi murit in momentul acela, cu acea stare de spirit - nu mi-ar fi parut deloc rau. Acea stare de spirit era perfectiunea.
Ma indoiesc ca o sa mai simt vreodata la fel.
O zi buna tuturor
Iulia