Trecut, viitor si placinta

  Bunica-mea s-a maritat "tarziu" pentru epoca in care traia. La 28 de ani. L-a luat pentru ca el insista iar ea s-a gandit ca "oricum nu ma mai ia nimeni". El era de origine greaca, nascut intr-un sat de langa Salonic. Familia lui n-a mai vrut sa auda de el cand le-a zis ca ia alt neam decat grecoaica iar el s-a suparat asa tare incat n-a mai vorbit greceste nici macar cu copiii lui pe care, daca n-ar fi fost atat de egoist, i-ar fi invatat greceste de mici si ar fi avut un avantaj major in viata. 

  Dar la placinta n-a renuntat! La placinta cu praz. Pentru ca ii placea. Stia sa o faca si a invatat-o si pe bunica-mea. Bunica a invatat-o pe mama si m-a invatat si pe mine. Eu si mama nu nimerim chiar cum trebuie sa o facem pentru ca e ceva foarte complicat si migalos daca o faci "asa cum trebuie" asa ca ne iese o varianta aproximativa. Jmecheria e aluatul care e de fapt un soi de foetaj facut cu untura. Bine, asta daca ai infinita rabdare sa faci milioane de bucatele subtiri puse unele peste altele unse cu untura. Nu, nu iese cu ulei, nu iese cu unt, urmeaza sa incerc varianta cu ulei de cocos care cred eu ca o sa iasa. Trebuie o grasime care e solida la temperatura camerei dar cu unt nu iese. Pentru era in care traim va asigur ca e foarte buna si cu foi de placinta de la magazin.

  Umplutura e simpla: praz bucatele inabusit cu sare si piper, cateva oua si branza sarata (preferabil de oaie) cam dupa gust asa. Daca te apuci sa faci aluatul, te apuci din timp. Dupa ce amesteci faina cu apa si sare si o framanti, o lasi sa stea oleaca apoi o intinzi cat poti de subtire si o ungi cu untura, o impaturesti bine de tot si o bagi la frigider cat mai multe ore. Dupa care o intinzi in doua foi si o umpli cu smecleul prazos. O coci intai la foc mai "iute" cum zice Nora, apoi dai mai incet... Chestiunea care rezulta nu seamna cu nimic din ce exista in bucataria romaneasca. E foarte, foarte gustoasa. 

  Este una din stelele copilariei mele. Si a mamei mele. Si a celorlalti participanti la trafic din familie. Toata lumea din familia noastra extinsa (care e mare de tot) cand aude de placinta cu praz suspina... "dar nu ne iese ca a Norei". Pe vremuri impricinata era chemata la rude sau prietene sa le faca "o placinta cu praz". Insotita de bere, ca asa ii placea bunicului meu care a murit inainte sa ma nasc eu. In ultimii ani, de cand Nora n-a mai putut face placinta cu praz m-am straduit sa fac cat mai multa. Ca sa nu uit. Ca sa nu pierd. Ca nu cumva sa plece ea si noi sa ramanem fara. De cate ori ii dadeam ii ziceam ca nu mi-a iesit ca a ei iar ea imi spunea ca e foarte buna. Desi nu e. Pentru ca nu am eu rabdarea sa mermelesc zeci de bucatele de aluat subtiri ca hartia unse cu untura. 

  Mara adora placinta cu praz. Dealtfel nu stiu vreun copil caruia sa nu-i fi placut. Ieri i-am zis ca pot sa o invat cum sa o faca. Evident ca a fost foarte incantata. Si a facut-o. Chiar a facut placinta, cu destul de putin ajutor din partea mea. Sa mai zic ce mandra am fost? Sau cum imi venea sa bocesc da' m-am tinut tzapana? Sau cum mi s-a parut uluitor sa predau stafeta retetei de placinta cu praz dupa 60 si ceva de ani de cand a invatat-o bunica mea? Printre cocoloase de faina si miros de praz trecutul era aici, viitorul se intrezarea clar in zare iar momentul din prezent a fost de nepretuit. Concluzia? "Mami, parca e mai buna pentru ca am facut-o eu!"....da, mami, asa e...intotdeauna mancarea facuta cu mainile tale e mai buna. Pentru ca pui suflet. Pentru ca muncesti si apreciezi altfel. 

taiem prazul

mda :D

spalam vasele 

aluat

lipicios

veselie mare

hai si cu ouale

furam din branza

cu untura de ratza

pam pam

mmm ce frumos miroaseee

  Dupa care se consuma ghebos! Pofta buna!