Doi parinti

  Eu n-am avut decat unul. Pe mama. Parintii mei au divortat cand eu aveam cateva luni, mama a ales sa ma creasca singura, tata a ales sa nu-l intereseze nimic despre mine pana in ziua cand l-am cautat eu. Ulterior a zis ca mama nu l-a lasat, mama a zis ca el n-a intrebat...vechea telenovela a doi oameni care isi joaca ambitiile pe cartea aia importanta: copilul. Doi oameni care pierd amandoi. Cu mine trei.

  De mine le-a pasat cel mai putin. Nu ca nu le-a pasat, ci ca nimeni nu a vrut sa imi explice ce s-a intamplat. Imi aduc aminte perfect cum aveam 5 ani, mergeam cu mama de mana prin gangul care ducea catre casa in care locuiam, cum mi-am facut curaj sa intreb. Da, curaj. Intr-o epoca a lipsei de comunicare totale, eu care sunt un comunicator din natura mea...am simtit nevoia sa intreb cu glas tare, desi stiam ca e tabu: "tatal meu unde e?"...la care mi s-a raspuns scurt pe doi "o sa intelegi cand o sa fii mare". Si punct. Asta a zis mama. Bunica cu care imparteam aceeasi locuinta zicea chestii gen "esti nesimtita ca tac-tu"...sau faceam o chestie naspa si ea zicea "asta numa' de la tac-tu ai mostenit-o"...pana cand a culminat cand aveam 14 ani si m-a auzit zicand "ce dracu"...mare tabu sa injuri la noi in casa...si a zis dupa multe alte chestii "trebuia sa ramai la tac-tu sa mananci bataie de sapte ori pe zi". Aoleu! Chiar de 7? Pai nu obosea si omu' ala, mai nene?

  Acum rad si glumesc. La 14 ani a fost tragic pentru mine. Am scormonit toata casa, am gasit poze, am facut deductii matematice, am aflat ca mama era de fapt gravida cand era in poza cu tata la casatoria civila. Mi s-a luminat creierul. Ah, deci era o greseala...au facut un compromis ca sa faca ei o duda. Bun...am luat cartea de telefoane, am cautat numele ca il stiam din catalog de la scoala, am sunat. La el acasa. Am auzit la telefon cum i-a stat inima. A facut greselile cele mai mari care se pot face. Si cand aveam 14 ani si cand aveam 25...si chiar si mai tarziu. Nu stie cine sunt, nu intelege cum sunt, nu are cum sa recupereze aproape 33 de ani acum. N-are cum. Iar mie nu are cum sa imi dea cineva ideea de TATA. Eu nu stiu ce e aia. 

  Nu stiam ce e aia. Eram mica si am invatat ca unii au tata si altii nu. Eu am fost singura din toate clasele mele  de scoala, singura care nu aveam tata. Nu mai era nimeni ca mine. Primul om ca mine a fost Radu, colegul meu de facultate, omul de care m-am legat cel mai tare in toata facultatea, tocmai de asta. Pentru ca atunci am avut si eu cu cine sa discut chestia asta. Am fost ca un negru crescut intr-un sat de albi pana atunci. Nu stiam ca mai e si altu negru pe planeta. 

  N-am simtit nici o lipsa cat am fost copil. Aia nu pricep cei carora le e "mila" de copiii cu un parinte. Singura chestie e sa fie cu unul singur de la inceput. Adica nu sa plece unul din ei pe parcurs, mie aia mi se pare o tragedie reala pentru un copil. Eu...pentru mine tatal sau un mascul in casa era cum sunt extraterestrii: stii ca-s undeva acolo, da' n-ai nici o treaba cu ei :) Ce am vrut a fost sa mi se povesteasca. Ce, cine, cand, unde, cum, de ce...aia imi doream si n-am primit-o nici la 18 ani cand intr-o cearta cu mama am intrebat cu toate cuvintele de ce s-au despartit. Si ea a zis ca nu isi mai aduce aminte. Mna...ce puteam sa mai zic? Eram  inca mica, nu imi permiteam sa zic "presupun ca glumesti"...aia n-am primit-o nici in ziua de azi si sincer ma indoiesc ca o sa primesc vreodata o varianta totala din partea amandurora. La ora asta nici nu ma mai intereseaza, ma interesa ATUNCI cand am intrebat.

  Cea mai dureroasa chestie a venit culmea de la cineva care nu trebuia sa ma raneasca. Cineva care vroia sa faca un copil fara partener si care mi-a zis ca stie ca copiii care cresc fara tata sunt oarecum retardati si ca nu se integreaza si ca nu au succes in viata (ca sunt "studii" despre asta). Si ca se vede ca eu am probleme de relationare cu barbatii din cauza asta. Apoi na...asa o fi. Eu n-am vazut vreun barbat in casa pana nu l-am luat pe al meu. Ce sa zic? Ca stiu cum se umbla cu ei? Nu stiu nici azi, la 15 ani de relatie cum sa umblu cu ASTA de il am io...d-apoi cu "barbatii" ca si cand ei ar fi o specie aparte de animale de companie. M-a durut atunci pentru ca n-am inteles cum cineva poate presupune despre mine ca nu-s ACUM ok pentru ceva ce a trecut demult. Pentru ca aia a fost nene...sa fim seriosi, daca ne traim copilaria la 30 de ani e grav. Orice traume din astea minore ai avea, trebuie sa le depasesti pe la un maxim 20 de ani ma gandesc. Ca sa nu o iei naibii razna. Eu zic la asta ca e o trauma minora pentru ca eu stiu oameni cu traume grave. Oameni care si-au vazut mama batuta de tata pana a picat in freza, oameni care au stat in teroare ani de zile din cauza de un curajos d-asta de barbat jmecher...mna...trauma ca am crescut fara tata? Sa fim seriosi...

  De fapt atunci cand omul asta mi-a spus chestiile astea, pe mine m-a durut enorm pentru ca eu eram in eroare, eu nu intelesesem ca oamenii crescuti de doi parinti au impresia ca aialaltii pierd ceva. Asta pentru ca eu, crescuta de un parinte, n-am avut impresia niciodata nici ca aialaltii au ceva in plus, nici ca aia au ceva in minus. Ori barbati care sa fie in MINUS pentru copiii lor eu am vazut ulterior destui. Din aia care sa isi tina familia in teroare, in sila, in dezamagire totala si perpetua. Sau mame care sa nu fie mame ci panarame care isi lasa copiii pe mana altora pentru ca ele tre' sa isi "traiasca viata" sau ceva...am vazut de toate pentru toti pana acum. 

  Ce ma bucura nespus e ca eu am invatat din copilaria mea o lectie fenomenala: daca vrei sa ai un copil cu doi parinti, alege bine tatal-mama pentru copilul tau! Daca vrei sa ai un copil cu un parinte, e cat se poate de bine! Copilaria mea m-a invatat sa nu discriminez. Eu sunt cea care aplauda DIVORTUL...pentru mine aia e solutia EXTREMA in viata unui copil care e mare deja, insa e solutia BUNA pentru el. E mult mai bine asa decat sa traiasca in scandaluri si sile de ambele parti. Eu sunt cea care aplauda orice femeie a ramas insarcinata si isi doreste copilul insa e "singura" adica fara un partener de viata. Foarte bine ca e singura! Daca vrea acel copil, sa il faca si sa il creasca cu dragoste...va asigur din start ca acel copil nu va fi nici handicapat nici fara "succes" in viata nici fara nimic. Daca e iubit va fi cel mai minunat copil din toata lumea asta. 

  Eu sunt cea care aplauda tatii care isi cresc copiii chiar daca ei sunt divortati de sotie. Cei care sunt prezenti, cei care vor sa fie acolo, sa traiasca copilaria celor pe care i-au creat. Sa fie prezenti! Sa iubeasca la fel de mult ca oricand acel copil pe care l-au adus pe lume! Chiar daca e o zi pe saptamana, chiar daca e o ora pe saptamana...sa fie ACOLO pentru copiii lor. 

  Eu sunt cea care se bucura enorm de faptul ca fetita mea are doi parinti care o iubesc. Stiu sigur ca noi o sa fim mereu impreuna, intr-o forma sau alta noi suntem impreuna chiar si cand viata ne tine departe. Insa primii ani din viata ei ne-a apropiat pe toti trei intr-un fel indestructibil. Asta nu inteleg multe cupluri, ca venirea pe lume a unui copil nu te desparte ci te apropie fantastic. Asta daca, bineinteles, e ceva de apropiat acolo, ca apa si focul nu o sa le apropie nimeni niciodata :)...In fiecare zi ma uimesc de relatia dintre ea si el...eu nu cunosc relatia asta, eu nu inteleg nimic din ea. Imi da de furca uneori, pentru ca eu nu am cu ce sa o compar...eu nu prea am cum sa zic ce si cum pentru ca eu nu pricep cam nimic. Nu stiu cum sa ii zic unui copil sa se poarte cu tatal lui, nu stiu cum sa ii zic unui tata ce vrea copilul lui de la el...eu nu pot decat sa pun semnul egal intre mine si EL, tatal ei...si sa ii zic Marei ca suntem la fel, desi eu in capul meu stiu cumva ca nu suntem...

    Pentru ca oricat ai vrea, aia doi din care provii, nu-s la fel.