Azi pe strada un baietel statea pe jos pe asfalt. Langa el un bunic mult prea batran si prea lipsit de noima. Baietelul, la vreo 3 ani...statea turceste pe jos cu cea mai trista privire pe care am vazut-o vreodata la un copil.
- Haide, nu mergem? Cat o sa stai aici? il intreaba bunicul
- Pana vine TATI! spune el apasat, cu ochii lipiti de asfalt
- Tati vine diseara tarziu...stai aici pana atunci?
- DA!
Lumea lui nu se intindea mai mult de varfurile pantofilor...nu putea el sa inteleaga de ce mami si tati nu sunt cu el, cum de a ramas pe mana astuia care nu pricepe nimic, ce cauta el acolo si de ce ar trebui sa fie vesel.
Am mai mers 50 de metri, m-am aplecat la Mara, am luat-o in brate, am pupat-o si i-am spus ca e cel mai bun copil din lume si ca eu si tati o iubim mai mult decat orice. Ea m-a strans in brate si mi-a zis "si eu va iubesc pe voi mami! MUUUUULT"
Atat. Atat iti trebuie pe lumea asta.
Am lacrimat doamna!
RăspundețiȘtergereIntr-adevar, "atat", asta e tot ce invarte lumea (lumea oamenilor cu suflet).
V-am descoperit de curand, scrieti tare frumos si din suflet.
Promit ca mai trec sa va salut, ne mai "vedem" pe blogurile "princiale" pana atunci :)
Oh, da...si eu am lacrimat in ziua aia gandindu-ma la lume, oameni si copii. Da, scriu din suflet pentru ca scriu in principal ca intr-o zi fetita mea sa ma cunoasca mai bine. Multumesc. Sigur ca "printii" nostri sunt geniali si stam cu ochii pe ei.
RăspundețiȘtergere