10 ani mai tarziu in Anglia

Da, nu am mai scris deloc. Am inceput postari peste postari. Mara a implinit 18 ani iar cateva persoane de aici au stiut asta, oameni pe care nu ii cunoastem pe viu dar care au lasat comentarii dragute, va multumesc din suflet tuturor! Mi-as fi dorit sa mai am timp sau stare sa mai scriu. 
Dar, acest blog care a inceput pentru Mara mica, a avut chiar si acum comentarii de "la multi ani" pentru ea la majorat. Nu va puteti imagina ce mare bucurie mi-ati facut, mai ales ca nu am mai scris de atat de multa vreme. De cand lucrez la spital viata e foarte scurta si foarte grea. Initial am fost la ortopedie, un an, a fost oribil. De 10 luni m-am mutat la maternitate, unde e cu totul alta viata desi in acelasi loc, dar spitalul e mare. Lunga poveste. Acum sunt bine.

Mara a terminat colegiul cu brio si are loc la facultate la fotografie la Bournemouth Art Uni, fix acolo unde si-a dorit ea pentru ca este una din cele mai bune pe arte la modul international, ea a inceput sa studieze fotografie de la scoala secundara, a dat examen GCSE la Photo, intre timp a avut si o fotografie de-a ei expusa la o galerie din oras. Da, am lesinat de drag. Iubeste meseria/arta asta cu atata energie incat nu imi fac nici o grija ca va muri de foame vreodata in viata asta. Ea s-a nascut artist. Daca traiam in Romania, nu aflam niciodata asta, ca nu aveam cum. 

 Este incredibila distanta fata de Romania unde ea cerea pictura la gradinita la 5 ani iar doamna zicea "pai ea vrea pictura, da' cine cara atata apa sa se joace ei"...Caratul era de la o camera mai incolo, nu cu galeata de la trei sate distanta. Madam Frentescu, nu o sa o uit cum mi-a zis ca "copiii mei sunt amandoi in Anglia, niste tampiti". Eh....

 Fast forward, Mara merge la facultate curand. Stiu ca sunteti pe aici cate unii care cititi de cand am infiintat blogul iar ea avea 2 ani. Si astea chiar au fost gandurile mele pentru ea, sa fie scrise pentru mai tarziu. Printre ele a fost toata povestea emigrarii noastre, care mi-a adus atat de mult hate incat am crezut ca o sa imi pierd rabdarea pe care eu oricum nu o am din nastere. A fost greu sa mai mentin postarile pentru ca de cate ori ziceam ca noua ne e bine aici sarea cate un dac din asta votant de Georgescu (apropo, daca sunteti d-aia, fuck off!) sa imi explice mie ca e de cacat sa fiu fericita in tara mea de adoptie. 

Sunt 10 ani. 10 ani de multe joburi, multe experiente, mult invatamant, mult NHS acum, 10 ani de invatare.  Si de urgente majore. El prima operatie pe coloana, Mara 2 operatii la mana. Eu cu diverse. Dupa care...

Acum 2 luni Marius a fost dus cu ambulanta in alt oras sa fie operat pe coloana, din nou, in sistem de urgenta. Mai avea 5 minute si ramanea paralizat pe picioare daca nu si mai sus. Am fost nitel ocupati. Despre dacii verzi din diaspora care voteaza Gigei si alte mascari, eu le doresc sa le fie bine! Bine de tot! Sa nu cumva sa aibe nevoie de NHS... 

Chiar am zambit cand prietena din Romania m-a intrebat daca Marius are ceva asigurare la doctori pe aici. E greu sa explici cuiva din Romania ca aici, orice ti se intampla, este gratis, deoarece platesti ceva infim pe luna, taxa aia la stat. Iar statul iti da inapoi. Iti da NHS, scoli, strazi, politie, tot felul de chestii din astea care par gratuite la prima vedere. Dar le platesti si ti se inapoiaza insutit! 

Pe 29 iulie 2015 eu am aterizat in tara asta cu un copil de 8 ani si o geanta. Marius ne astepta aici cu un apartament inchiriat si ceva paturi montate. Sunt 10 ani de cand eu mereu zic...nu imi vine sa cred ca suntem aici si ca ne e asa de bine... Daca am facut ceva pentru Mara care acum e mare, asta a fost. Iar ea stie asta. 

Va multumesc ca inca mai sunteti pe aici... o sa mai scriu din cand in cand... Cand o sa pot. Nu vreau sa las sa moara jurnalul asta, ca ar fi pacat...