luni, 6 aprilie 2020

Crazy days (4)

  S-a oprit vantul. Acum, in seara asta, se pare ca si vantul a inteles ca trebuie sa stea pe loc. E ora 7. S-a oprit. Azi de dimineata m-am trezit plina de bube de alergie, au inflorit toate cele si din deductiile ajutate de prieteni mai vechi si mai noi, se pare ca tot gardul nostru de pe o parte este plin de niste dafini enormi, mai uriasi decat casa. Care acum au inflorit. De d-astia nu dadusem pana acum, m-am alergizat in primul an rau si apoi foarte putin dar acum se pare ca dafinul nu mi-a priit. Dimineata m-am trezit, pe langa jumatate de corp acoperita, peste psoriazis, de zone mari alergice, aveam buza de jos de nu ma recunosteam :)))

  Mi-a venit inca o data sa zic ce-or cauta alea sa se umfle in buze, ca aratam ca un cacat! :))) Se vede de la o posta cand nu e moaca ta aia cu care te-ai nascut. M-am pastilat si s-a dus, trebuie sa fiu atenta acum nu doar la covid ci si la polenuri de tot felul. 

  Asa, in rest, covidu merge ca uns, baga in populatie de numa', avem peste suta de cazuri in oras, cu vreo zece morti, asta doar ce au numarat ei pentru ca, dupa cum mi-a zis vecina care e asistenta medicala la d-astia ne-umblati, la domiciliu, e clar ca sunt niste mii de infectati in orasul de 250 de mii. Acum se construiesc niste sectii-spital separate prin tot soiul de locatii din oras, ea este asistenta care va fi deployed la d-astia cu covid pe moarte. O placere! Nu stiu ce sa fac sa o ajut, fac prajituri si ii duc ca na, altceva ce sa fac? Mi-a zis ca daca vine tavalugul mare si o muta la d-astia ea se duce la hotel ca sa salveze sotul, pe noi si pe babuta din partea aialalta de ea. Cam asa gandesc oamenii pe aici.

  Bine, daca nu-s romani, ca daca sunt, ei fac chestii, se duc afara, au bairamuri, si asta nu din auzite ci din vazute in cartier de catre prietena noastra care locuieste printre ei. E o bucurie pe romanasi, coc cozonaci sa ii vanda pe grupul romanesc, imprastie bucuria asa ca dezaxatii. Li se pare ca-s in vacanta. Sau ca viata merge inainte. Ca asa e cand esti atat de ignorant incat nu intelegi absolut nimic din nimic. Vine Pastele ma-sii, ia sa-i vezi cum s-or duce la popa ala de la Southampton sa le dea lumina! 

 Radem ca ce naiba sa facem. Vestile din Romania sunt din ce in ce mai sinistre, si nu zic de alea de la stiri ci de alea de la prieteni. Sunt oameni care s-ar putea sa isi vada parintii disparuti imediat si s-ar putea ca si noi sa fim printre ei la ce minunatie e acolo. Aici e liniste. E orasul gol in partea asta, azi ma uitam ca chiar erau niste masini la pranz cand am iesit la cumparaturi dar are si Marius dreptate, era luni, unii trebuie sa munceasca fizic. M-am dus doar eu in magazin, am stat cam 25 de minute la coada sa intru, englezii sunt asa de simpatici, era un mos ne-vobit la coada... deci tipa ala catre colega de coada, a plecat aia, s-a intors catre aia din spate... cand i-a venit randul sa intre in magazin jur ca ii parea rau! :))

  Toata comunitatea si societatea s-a regrupat. Se ajuta mult, enorm. Sunt siderata de cate metode de ajutor s-au gasit cu ajutorul primariei. Sau fara. Zeci de oameni sau mici afaceri duc mancare zilnic la spital pentru angajati. Restaurantele s-au transformat in delivery pentru anumite categorii speciale. Absolut toata lumea se poate re-inventa, pe cat se poate. Si da, tanti Lizzy in discursul ei le-a vorbit fix despre asta. A adus aminte de razboi si de ce au putut si pot ei sa faca ca natie. "The nation".

  Este un efort colectiv fantastic. Sigur, sunt si exceptii, se intampla si idioti. Dar per total, efortul colectiv este unul urias, fabulos. Totul se re-face, re-gandeste, re-aseaza, pentru perioada care va urma. Daca o sa raman eu cu ceva dupa toata treaba asta o sa fie cu un si mai mare respect pentru natia britanica. Pentru felul in care stiu sa fie comunitate, colectiv, ajutor. 

   Acum cateva zile a fost ziua Marei, o zi ciudata si nu asa cum stia ea ca ar fi. Sa implinesti 13 ani intr-o criza din asta nu e usor, va spun. Trebuia sa fie petrecere, sa fie ceva. Trebuia sa fie excursie la Londra la teatrele londoneze, cu scoala. S-a anulat. A suferit ca un caine dar nu s-a vaitat. Noroc ca ta-su care e un incapatanat de fel, i-a luat fara stirea mea un aparat foto jmecher, asa cum isi dorea ea. Dealtfel primul cadou pe care i l-a luat el de ziua ei, in viata ei :)

  13 ani au trecut si mereu ma gandesc ca nu stiu cand au trecut. Sper ca sunteti bine si relaxati, aveti grija de voi si ai vostri ca uite, 13 ani trec repede si imediat iesim din carantina :)))) 


Soarice la aparate

Incantare


  

  

4 comentarii :

  1. Buna ziua!Va astept postarile cu nerabdare.....comentez rar....cum trece timpul...Mara e o incintare ....asa mama...asa fiica.. Sa fiti sanatosi ,puternici si sa ramineti la fel de frumosi!

    RăspundețiȘtergere
  2. Ma impresioneaza de cate ori citesc despre sentimentul asta comunitar la englezi, am auzit despre el in multe alte randuri... si imi pare asa de rau ca nu il simt si eu, ca nu il avem in sange. Cum o fi?!?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Te înveți repede cu el dacă locuiești aici. Sau ma rog, noi ne-am învățat. Este într-adevăr impresionant!

      Ștergere