miercuri, 25 aprilie 2018

Bilant dupa un an de nebunie

  Azi se implineste un an de cand am inceput in mod oficial jobul asta absolut nebunesc care a ajuns sa-mi ocupe tot creierul si toate fortele posibile. Nu stiu cand a trecut un an dar nu stiu nici cum de n-am inebunit pana acum. Serios! Nu mi-am dorit niciodata sa lucrez cu copii. In afara de al meu si inca vreo patru-cinci, sincer nu prea imi plac ai altora, n-am nici o dorinta speciala de a socializa cu ei. De a ii invata ceva nici atat. :)))) Nu glumesc! Glumesc! E, pai ghinion, iaca! Asta s-a nimerit si ce era sa fac, am luat-o si am fugit cu ea in brate ca aia de la rugby cand prind intr-un final mingea si alearga ca bezmeticii de colo colo. 

  Am mers in anul asta la vreo 20 de scoli primare, secundare si nursery (crese), am cunoscut circa 50 de copii romani intre 2 ani si jumatate si 16 ani. Si multe sute mii de copii englezi si de alte multe natii. In momentul de fata am in grija mea directa 28 de copii intre 3 si 15 ani din 10 scoli. O clasa cum ar veni, doar ca e imprastiata prin zece scoli. Una dimineata, una dupa amiaza. Saptamanal. Intr-una dintre zile va trebui sa merg la trei scoli intr-o zi, tocmai ce am aflat asta si ma gandesc serios ca o sa lesin pe undeva printr-un autobuz intr-o buna zi :))) Nu prea dorm noaptea eficient deoarece toate gandurile si planurile sunt legate de unul, doi, trei sau paispe copii care au nevoi, varste si opinii diverse. 

  Cum a fost anul asta? Primul cuvant care imi vine in minte este "amuzant". Al doilea e "wtf-ce-ai-cautat-sa-iti-iei-asemenea-job-idioato-nu-te-ai-gandit-deloc-inainte?" Bai, m-am gandit dar m-am gandit ca o sa am de-a face cu na... oameni ca fi-mea gen :))). Credeti ca m-am gandit ca o sa cunosc mai multi tigani pardon ca inteleg ca nu mai e voie, concetateni de etnie rroma intr-un an decat am cunoscut in astialalti 38 de viata? Sau ca ma gandeam ca o sa intalnesc toate neamurile de copii de tzarani de la Utzutzoaia City, genul ala cu niste parinti de ti-e rusine sa declari ca esti de aceeasi natie cu ei? Si cu niste comportamente pe  masura! Ca sa nu mai zic de tzaranii care sunt "bucuresteni" si ajung pe aici... Si eu traiesc in bula mea cu oamenii mei civilizati, prietenii mei care stiu sa scrie si sa vorbeasca, etc... Nu mi-am imaginat cam care e nivelul intelectual al Romaniei de fapt. 

  Nope! Nu mi-am imaginat. Credeti ca mi-am imaginat vreodata ca o sa o cunosc pe fosta sotie a unui abuzator devenit criminal vestit din Romania zilelor noastre? Care s-a refugiat aici cu fata ei... E, pe dracu' pai cum sa-mi imaginez asa ceva? In noaptea dupa ce le-am cunoscut si femeia aia mi-a spus in detaliu povestea ei, n-am putut sa dorm! Dar ca o sa trebuiasca sa ma duc acasa la niste familii de rromi ca sa verific daca mint sau nu atunci cand ne zic noua ca n-au adus copiii la scoala din cauze de diverse? Englezoaica cu care merg, o cotzofana batrana si pornita pe emigranti teribil imi tot spune parerile ei si apoi imi zice "Alexandra, this is not ABOUT YOU, you know I LOVE YOU!" si dupa ce ma mai iubeste nitel isi varsa of-ul produs de d-astia :)))

  Nu mi-am imaginat nici de cate ori o sa plang in scoli. De mila unor copii, de mila unor parinti, de rusinea de a fi roman printre niste englezi care se dau peste cap sa ajute niste micuti romani si care sunt impiedicati tocmai de parintii lor. De frustrare. De faptul ca acesti copii cand ma cunosc in acel mediu devin imediat confidentii mei. Si imi spun. Imi spun ce pateau in Romania in scoli. 50 si ceva de copii. Din toate partile tarii, Bucuresti, orase mari, orase mici, sate. Nici macar unul n-a avut ceva BUN de zis despre scoala din care venea. UNUL! Saptamana asta am avut o familie noua, un baietel de 8 ani si sora lui de 14. 

  M-am bucurat enorm ca am putut sa fiu acolo in prima zi a baietelului la scoala. Situatia e una foarte frumoasa: la aceasta scoala a venit acum o directoare noua. Aceasta noua directoare a fost managera de incluziune de la scoala Marei atunci cand eu am aterizat cu fetita mea de 8 ani si jumatate aici. Ea ne-a asteptat la intrare in prima zi, ea a avut grija de noi, ea mi-a dat primul job la clasa cu Andrei. Ea a inteles cine sunt eu din prima zi in care m-a cunoscut. Mai mult, la aceasta scoala s-a mutat si profesoara Marei din acel an, femeia absolut minunata care a intampinat-o cu cea mai mare blandete pe Mara in scoala englezeasca. Deci acum ne-am intalnit toate trei si vorbeam despre baietelul asta aducandu-ne aminte de Mara in prima ei zi la scoala. Ziua in care aceste doua femei mi-au fost alaturi intr-un fel greu de descris. Ziua in care am lasat-o acolo plangand in hohote si am luat-o tzopaind de fericire. Ulterior ele mi-au devenit colege si mi-au explicat chestii. 

  Acum, directoarea a plasat prima lui zi in ziua cand stia ca sunt eu acolo, pentru ca femeia asta chiar stie ce face. Iar baietelul... de unde dimineata era alb ca hartia si nu nimerea sa vorbeasca in romana (engleza nu stie), spre final de zi radea cu mine, radea cu asistenta clasei care ii vorbea in engleza si ii desena tot felul de chestii si de cuvinte... In dimineata aia mama lui se sufoca de lacrimi in holul scolii. Il lasase acolo. Am luat-o in brate si i-am zis ca stiu prin ce trece si ca ii garantez ca la ora 3 o sa il ia razand. Si i-am zis exact ce mi-a zis si mie Wendy, acum proaspat directoare de scoala, acum trei ani: "ziua asta o sa fie cumplita pentru tine, stiu asta, azi n-o sa fii om, dar o sa vezi ca o sa fie bine!". Am trimis parintii acasa, am stat cu copilul, am mai fugarit nitel niste tigani pe la domiciliu si m-am intors la Wendy sa-i spun ca am dat vorbele ei mai departe.

  I-au dat si ei lacrimile, m-a luat in brate si mi-a zis ca-s minunata si ca de aia Mara e asa cum e. Lacrimi-fest, people! Lacrimi-fest, va zic! Asta era luni. Marti m-am intalnit iar cu familia cu pricina la scoala fetei mai mari. Mama era cu zambetul pana la urechi, fara nici o grija. Am luat-o in brate si i-am zis "ei, cum a fost, ti-am zis ca o sa fie bine, da?" Nu mai putea femeia de bucurie, mi-a zis tot ce i-a povestit baietelul acasa, omuletul a plecat de acolo plin de o fericire totala. Acelasi omulet pe care l-am intrebat dimineata cum era doamna din Romania si care mi-a raspuns "aaa, era asa, o doamna normala, doar ca tipa foarte, foarte mult la copii." Pentru ca deh, asta e o doamna normala. Din Bucuresti vin ei. 

  Azi e miercuri. Maine ma duc la baietelul care a crescut cu toaleta in fundul curtii. Ala de pupa faianta prin bai cand a ajuns aici. Si care nu vrea sa scrie litere si jur ca o sa ma bage in mormant. I-am zis joia trecuta "ma, tu o sa ma omori pe mine!" Fara sa ridice ochii din caiet a zis "tu sa nu mori ca io ce fac acilea fara tine?" :))))

  Vineri merg la fetitele mele iubite de la alta scoala de d-astia mici. Vinerea trecuta cand am ajuns acolo dupa amiaza, am intrat in cancelarie si m-am trezit ca striga la mine cineva. "Aleeeeex, you have to see this!" a strigat la mine doamna in etate care este teacher assistant la clasa fetitei care acum un an in mai avea nevoi logopedice uriase si pentru care eu am sculat in picioare tot sistemul englezesc de invatamant. 

  O cheama Alexandra, e mica cat un soarice si nu poate sa pronunte lucruri. Si nici sa inteleaga lucruri. Cand o auzi vorbind in romana... iti trebuie translator, coaie! Are nevoi speciale de logopedie si nevoi speciale de invatare. Asta stim acum pentru ca euuuuuu sunt nebunaaaaaa! Si am rasculat tot sistemul si le-am zis la toti pana cand au priceput si  pana cand au trimis toti specialistii si au evaluat-o. Dupa ce a primit ajutor in logopedie am mers cu sefa mea si am evaluat-o sa vedem daca ea poate invata cum trebuie. Nu putea, asa ca sefa mea le-a dat un dosar enorm de lucruri pe care le pot face ca sa o ajute. Acum poate sa citeasca! Vineri a putut sa SCRIE ea singura niste propozitii de spre o excursie pe care o facusera iar asistenta clasei, care a revenit in cancelarie cu caietul inapoi, o tipa de aproape 60 de ani, imi zicea "sunt asa de mandra de ea!" Eu i-am zis "voi sunteti eroine, tu si cu doamna profesoara, eu sunt asa de mandra de VOI!" A zis ca nuuu, Alexandra a facut munca! In conditiile in care femeile astea petrec ore si ore repetandu-i Alexandrei ce are de facut, repetandu-i un cuvant sau o litera.

  Azi, intr-o clasa cu oameni de 6 ani, doi indivizi de sex masculin discutau. 
 El1: this is a thiiiinking task!
 El2: yeaaah, a thinking task!
 El1: you reeeeallyyy need to think for this one! 
 El2: think deep!
 El1: from down deep down in your brain! it's a deep one! 
  I-a pus doamna sa faca 3 grupuri de cate 2! :)))))))

  Un an. Amuzant.  

4 comentarii :

  1. OMG. Stiam ca e greu la ce te inhami, job din ala obositor la care somnul nu ajuta (stii tu "sleep doesn't help the kind of tired when your brain and soul is tired"), dar nu mi-am imaginat ca e la nivelul asta de greu. OMG again... Si pe cat posibil, daca poti sa continui, continua, am impresia ca "you're making a huge difference" in vietile multor oameni. Superb, dar din nou, OMG... Multa energie pozitiva iti doresc!!! Si la multi ani, daca se poate ceva mai usori decat ce-a trecut ;-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, e greu dar si satisfactiile sunt pe masura adica eu chiar simt ca oamenii astia ma apreciaza si ii vad pe copii ca ma asteapta cu sufletul la gura. Ceea ce nu e putin lucru. O sa continui cat o sa pot, ma uit si dupa altceva dar jobul asta are si avantajele lui. Lucrez 5 ore pe zi pe bani buni, sunt si niste avantaje.

      Ștergere
  2. Felicitări!Mi se pare minunat că poți face asta pentru copii.Dar ești într-o tara in care sistemul te sprijină.Aici...nu mai zic.
    Te admir.

    Daniela din Cluj

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu vorbim despre acolo, Daniela. Din pacate nu mai exista un acolo, totul e mort in sistemul scolar...

      Ștergere